Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor în lupta contra ideologiei ateiste

[Convergențe - Lumina]

Memoria Bisericii

http://ziarullumina.ro/ieroschimonahul-daniil-sandu-tudor-in-lupta-...

Adrian Nicolae Petcu, 25 Octombrie 2017

S-a născut la 24 decembrie 1896 în Bucureşti. A urmat liceul în Ploieşti, pentru ca în 1916 să fie incorporat şi trimis pe front, cu gradul de sublocotenent. Este demobilizat în 1920 şi se întoarce în Bucureşti pentru studiile universitare. Din cauza greutăţilor materiale, tânărul Teodorescu renunţă la studii şi în 1922 pleacă la Constanţa, unde intră în Serviciul Maritim Român, pe un post de ofiţer-asistent. Face lungi şi dese călătorii, dobândind astfel o solidă cultură tehnică. În 1924 revine la Bucureşti, unde un an mai târziu intră în gazetărie cu numele de Sandu Tudor. Se apropie de revista „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic. Mai târziu, George Călinescu îl va considera pe Sandu Tudor „poetul oficial al Gândirii”.

Se apleacă tot mai mult asupra poemului creştin, încât în 1927 scrie „Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov”, pe care îl publică cu sprijinul lui Tit Simedrea, Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acelaşi an, la recomandarea lui Gala Galaction, Sandu Tudor pleacă la Chişinău pe postul de subdirector al Internatului teologic. După doar câteva luni, revine în Bucureşti pentru a ocupa postul de secretar al Oficiului universitar. Tot în această perioadă obţine licenţa în teologie.

În 1929, face o călătorie la Muntele Athos, unde vieţuieşte câteva luni. Îşi găseşte o călăuză duhovnicească în persoana unui călugăr îmbunătăţit, de la care înţelege trăirea autentică în Duhul Sfânt. Începe să cunoască şi se simte atras de Rugăciunea Inimii. Revenit în ţară, doreşte să descopere tradiţia isihastă din spaţiul românesc. Aici este ajutat şi de unii intelectuali ai vremii. 
Despre această căutare, Sandu Tudor spune: „Viaţa duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veşnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuieşte mai mult o «preocupare», o mirare, nu o trăire în cele sfinte. Şi tu, întrebătorule, care vrei să afli o întrebare de viaţă, fără a fi profet, deschide cartea de sfârşit a Evangheliei. Prin slovele ei vei urca şi vei vedea departe ceva din sângeriul amurg al celei din urmă înserări a Apocalipsului. […] Să nu ne minţim. Există şi o spiritualitate a Celui întunecat, foarte asemănătoare cu cea a Hristosului. Ea se apropie mai puternică ca oricând. Cu cât lumina creşte, cu atât şi umbra e mai neagră. [...] Dacă ne este dat ceva nou pentru cei ce voim să slujim Semnul Răstignirii, nu este o nouă spiritualitate, ci o nouă pocăinţă voinică şi aspră”. Este tot mai convins că răspunsurile la problemele duhovniceşti ale timpului său se regăsesc în descoperirea Tradiţiei.

În 1930, Sandu Tudor se desparte de „Gândirea”. Prin ideile sale politice, pe care nu le-a dezvoltat, dar le-a conturat prin articolele sale de analiză, Sandu Tudor a încercat să se situeze între cele două extreme politice de la acea vreme. În 1939 este mobilizat, iar mai apoi trimis pe front. În august 1943, Sandu Tudor participă la prima retragere spirituală, găzduită de către Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, în Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. La întâlnire participă şi alţi intelectuali, precum: Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Petru Manoliu şi Benedict Ghiuş. Sandu Tudor susţine o prelegere cu titlul: „Rugăciunea Inimii şi Sfântul Isihie”. Tot acum se înfiripă ideea formării unui grup de dialog teologic între clerici şi intelectuali.

Un an mai târziu, după demobilizare, Sandu Tudor se hotărăşte să se lepede de lume, pentru a se retrage în spaţiul monahal, şi să concretizeze ideea formării unui grup de descoperire a tradiţiei isihaste. Îşi găseşte loc în mijlocul Capitalei, în turnul clopotniţă al Mănăstirii Antim, într-un aşezământ destinat cazării studenţilor monahi la Teologie. Era locul propice pentru formarea Asociaţiei „Rugul Aprins”, împreună cu prietenii săi Benedict Ghiuş şi Alexandru Mironescu. Treptat, acestei idei i se vor ataşa şi alţii. De asemenea, participă la restaurarea bisericii Mănăstirii Antim, pentru care îşi oferă întreaga avere. Începe seria conferinţelor duminicale în biblioteca mănăstirii şi a serilor duhovniceşti de peste săptămână. (va urma)