Greii muzicii usoare româneşti – P.Andreescu, I.Fernic, V.Vasilache

[altmariusmusic]

Publicat: Astăzi, 11:08

“Ideea serialului “Greii muzicii usoare” a debutat la Radio România Cultural gratie Sorinei Goia, radiofonist de elita, poate avea ca motto întrebarea: este muzica usoara o arta „light”? Raspunsurile vor veni de la sine în urma auditiilor, agrementate prin esantioane sonore care, în derularea cronologica, rememoreaza etape de excelenta în creativitatea nationala. Acreditata prin istoria de aproape un secol a genului, dar si prin formularea devenita leitmotiv în demonstratiile pro, sintetizata de însusi George Enescu, cel care nu recunostea termenii de muzica usoara si grea ci doar sintagma antonimica – muzica proasta/muzica buna. Va propun asadar, o istorie exemplificata a slagarului românesc, sugerând pentru început o întoarcere în timp, la viata boema a capitalei vegheata de sunetele muzicii lautaresti, panorama Bucurestilor începând cu secolul 18, cu mahalale identificate dupa nume de biserici, caile de mai târziu: a Victoriei, Plevnei, Mosilor… personalizate prin cârciumile – „faruri de orientare stradala”, rai al lautarilor, cafenelele, „botezate” cu nostimada si fantezie: „Leul si cârnatul” – produsul culinar costa un leu! „La salamul de aur”!, „Trei chiftele”!, Fiecare local având lautarii apoi flasnetarii sai, care nu ocoleau… ariile clasice – „Traviata” de pilda, ori refrenele teatrelor de revista. Un Bucuresti cu tenta pronuntat balcanica în secolele 18-19, apoi vadit occidentala din anii 20 de secol 20. An de înfiintare a Societatii Compozitorilor Români, sub egida careia se va fi construit si patrimoniul muzicii – pe atunci de noutate, muzica de divertisment coagulata pe proprii mijloace de expresie, originale, de impact. Important: creatorii la care ma voi referi beneficiau de studii muzicale solide dobândite de la maestri.”

Daniela Caraman Fotea

Acest episod este dedicat lui Petre Andreescu, Ionel Fernic si Vasile Vasilache.

"Lăutarii trăgeau cu urechea, prea bine se ştie, astfel încât sonorităţile atracţioase, comerciale venite de pe meridiane, prindeau contur şi rădăcini, în dorinţa de a mulţumi un public dornic de petreceri şi destindere, în faimoase grădini de vară  – „Paris d’été” pe  Ştirbei Voda nr. 49, Parcul Virgiliu”  pe str. Virgiliu 25, iată un perimetru predestinat! Parcul Millea ş.a. Inima capitalei pulsa până  adânc în noapte, lăutarii îndoiau sufletul, iar berbanţii nu se caliceau la pungă, flori şi zâmbete! Scria presa.

În deceniul 3 tangoul era rege pe continent. A fost genul preferat şi la noi, în Micul Paris… Tangouri cântau Titi Botez, Jean Moscopol, Zavaidoc, Gion, Cristian Vasile şi atâţia alţii, în restaurantele cu nume  şi ambianţe ispititoare, la „Cărăbuş”-ul lui Constantin Tănase, companiile  „Alhambra” sau „Majestic”, fără a se neglija repertoriul propus de compozitorii neaoşi. Editurile le simţiseră potenţialul, cântăreţii îi introduceau în repertorii, audienţa era fermecată. Ritmurile veneau „de afară”, dar melodiile aparţineau locului, influenţate fiind de forma şi parfumul liric al cântecului popular, via romanţă. „Mai bine un tango bun decât o simfonie proastă” îi spunea Enescu lui Grigoraş Dinicu…

PETRE ANDREESCU este unul dintre precursorii muzicii noastre uşoare. Elev al lui Alfred Alessandrescu, se dedică Teatrului muzical: scrie pentru Cărăbuş, Alhambra, muzică, versuri, librete de operetă. Asemeni multora dintre confraţi debutează printr-un şlagăr, care avea să fie longeviv, preluat în repertoriile interpreţilor de referinţă: Titi Botez, Juju Pavelescu, Silly Vasiliu, Ion Luican (care cânta în epocă şi muzică uşoară) Nicu Stoenescu, Gică Petrescu. Mă refer la piesa care purta titlul Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă. Se petrecea în 1933.

 Petre Andreescu şi–a lăsat semnătura, inspiraţia şi pe alte partituri, tot şlagăre: Cânta pe înserat un trecător, Mi-e dor de sărutarea ta, Amorul e un mic ştrengar, Ai să iubeşti odată şi tu, Inimile noastre se-ntâlnesc, Un cântec pentru ochii tăi . Ne-a părăsit în 1967; piesele lui au rămas în istorie.  

Pe primele partituri editate de Jean Feder, magnat al presei muzicale de epocă – început de secol 20, apare numele lui IONEL FERNIC. Şi el cu studii academice la Conservatorul bucureştean. Născut la Târgovişte în 1901, a trăit puţin, doar 37 de ani, sfârşind într-un accident aviatic (ca pasager; culmea ironiei, el fiind pilot profesionist recompensat de însuşi Regele Carol pentru performanţe). În viaţa lui atât de scurtă, muzica a triumfat. A lăsat titluri de referinţă: pe lângă romanţele „Cruce albă de mesteacăn”, Îţi mai aduci aminte doamnă”, „La umbra nucului bătrîn” – tangourile „Minciuna”, „Minte-mă”, „Scrisoare de dor”.   

 Aşadar, muzica uşoară românească prindea contur. Chiar de la începuturi s-a construit, s-a sprijinit pe şlagăre, ce aveau să devină evergreen-uri; asemeni celui intitulat “Iubesc femeia”. Ionel Fernic l-a conceput pe versuri proprii, încredinţându-l lui Cristian Vasile. Parfumul de epocă este irezistibil.                                                                 

Din primii ani de la înfiinţarea postului Radio Bucureşti (1928), se simţea nevoia unor vorbe de duh, care sa uimească urechile, să descreţească frunţile ascultătorilor. Triumviratul format din conducătorii postului (marele animator Gheorghe Mugur, poetul Vasile Voiculescu şi scriitorul Horia Furtună) a hotărât debutul unei noi emisiuni. 8 ianuarie 1929 este data la are se anunţa :”Aici Radio Romania – Radio Bucureşti, ascultaţi în premieră emisiunea ORA VESELĂ”. În context, mizând pe succesul uriaş al programului dar şi pe vorbele cu circulaţie în epocă „Fericit este poporul care ştie ce-i umorul”, duminică 1 octombrie 1932, la ora 14.00, s-a auzit la Radio Bucureşti, mica jucărie muzicală care anunţa : “Alo, aici e Radio! STROE şi VASILACHE, LACHE, LACHE, LACHE!” Cuplu revuistic original, de mare impact.

Cupletul muzical  ca  gen  datorat  vestitului  autor  I.D. Ionescu,   preluat  de Constantin Tanase şi transformat în momentul de efect al spectacolului de revistă, a apărut la Radio, odată cu  Stroe şi Vasilache. VASILE VASILACHE compozitor, actor, cântăreţ şi literat, pianist, violonist, cu studii la Conservatorul bucureştean. Insist pe calitatea profesională a celor care s-au aplecat asupra genului de divertisment, încă de la începuturi, muzica uşor de receptat, de înţeles, pentru mai toată lumea; dar, oare, nu  acestea sunt şi atributele muzicii BUNE?

Disputat de companiile teatrale bucureştene, Bulandra-Manolescu, Alhambra mică, Majestic ori Cărăbuş, Vasile Vasilache găsea timp şi pentru articole, cronici în cotidianele importante ale vremii, pentru discuri, filme (Bing-Bang, 1934, Ora veselă, acelaşi an), turnee. Dar, mai ales pentru compoziţie: de la nemuritorul Trurli, trurli, dragă, 1934, Mi-a şoptit o viorea, Du-mă acasă, măi tramvai, Cine mi te-a supărat, la Toată ziua-n ascensor, (Lift boy), Dimineaţa-mi pare viaţa mai frumoasă, Parcă ieri ne-am iubit şi câte altele. A sfârşit tragic la marele cutremur din 1944. Locul său în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor avea să fie pe drept atribuit fiului său Vasile V. Vasilache, alt pilon al muzicii noastre uşoare, cu operă vastă sigilată de har.

Pe muzica seniorului Vasilache ne despărţim până la următorul episod al istoriilor cu cântec. A dv. Daniela Caraman Fotea“