„Florile clipelor”

[altmariusideea]

„Momo” (de Michael Ende, despre care unii zic ca nu era om, ci doar arata ca un om obisnuit): Capitolul „Florile clipelor” Conexiune cu: Timpul – Co-generarea realitatii - Rugaciunea Inimii / Acasa e in Inima (Niciunde si nicicand)   ― Spune-mi, îl întreba ea într-un tîrziu, ce este de fapt timpul?   ― Ai vazut tu singura chiar acum, raspunse maestrul Ora.   ― Nu, vreau sa spun, îi explica Momo, timpul însusi ― trebuie sa fie ceva. Doar exista. Ce e în realitate?   ― Ar fi frumos, spuse maestrul, daca ai putea tu sin­gura sa raspunzi si la aceasta întrebare.   Momo se gîndi multa vreme.   ― El exista, murmura pierduta în gînduri, e un lu­cru sigur. Nu poti însa sa pui mîna pe el. Nici nu-l poti apuca si retine. Poate ca e ceva ca o mireasma? Dar mai e si ceva ce trece mereu. Prin urmare trebuie sa vina de undeva. Poate ca e ceva ca vîntul? Sau nu! Acum stiu! Poate ca e un fel de muzica pe care n-o auzi deoarece rasuna mereu. Desi mi se pare ca am auzit-o uneori, foarte încet.   ― stiu, aproba dînd din cap maestrul, din aceasta cauza am si fost în stare sa te chem la mine.   ― Mai trebuie însa sa mai fie si altceva, spuse Momo urmîndu-si firul gîndurilor, caci muzica a venit de foarte departe dar a rasunat adînc înauntrul meu. Poate ca asa se petrec lucrurile si cu timpul.   Tacu încurcata si mai adauga apoi neputincioasa:   ― Vreau sa spun asa cum se formeaza valurile de apa din cauza vîntului. Ah, probabil ca vorbesc numai prostii!   ― Sînt de parere, spuse maestrul, ca ai vorbit foarte frumos. De aceea am sa-ti încredintez o mare taina. De aci, din casa Niciunde de pe strada Nicicînd porneste tim­pul tuturor oamenilor.   Momo îl privi cu veneratie.   ― Oh, spuse fetita încetisor, îl faci tu însuti?   Maestrul Ora surîdea din nou.   ― Nu, copile, nu sînt decît administratorul. Datoria mea e sa distribui fiecarui om timpul care îi e harazit.   ― N-ai putea ca în acest caz sa orînduiesti lucrurile astfel ca hotii de timp sa nu mai poata fura timpul oame­nilor? întreba Momo.   ― Nu, nu pot sa fac asa ceva, raspunse maestrul Ora, caci ceea ce fac oamenii cu timpul lor e ceva ca hota­rasc ei singuri. Tot ei însisi trebuie sa-si apere timpul. Eu nu pot decît sa-l distribui lor.   Momo mai privi în jurul ei prin sala, pe urma îl în­treba:   ― De aceea ai atît de multe ceasuri? Pentru fiecare om cîte unul, da?   ― Nu, Momo, raspunse maestrul, ceasurile acestea nu reprezinta decît o pasiune a mea. Nu sînt decît imitati: cît se poate de nereusite a ceva ce are fiecare om în piep­tul sau. Caci la fel cum aveti ochi pentru a vedea lu­mina si urechi pentru a auzi sunetele, tot astfel aveti si o inima pentru a simti timpul cu ea. Întregul timp care nu e simtit cu inima e la fel de pierdut ca si culorile curcubeului pentru un orb sau cîntecul unei pasarele pen­tru un surd. Din pacate exista însa inimi oarbe si surde care nu simt nimic, desi bat.   ― Iar daca inima mea va înceta odata sa bata? în­treba Momo.   ― Atunci înceteaza si timpul pentru tine, copila, ras­punse maestrul Ora. S-ar mai putea spune ca tu însati esti cea care se întoarce înapoi în timp, trecînd prin toate zilele si noptile, lunile si anii tai. Calatoresti înapoi prin viata ta pîna ce ajungi la marea poarta rotunda din argint prin care ai intrat cîndva. Pe acolo iesi iar afara.   ― Ce e de partea cealalta?   ― Tu vei afla acolo de unde porneste muzica pe care ai auzit-o uneori foarte încet. Atunci faci însa parte din ea, esti tu însati un sunet al ei.   O privi cercetaor pe Momo.   ― Probabil ca înca nu poti întelege toate acestea.   ― Ba da, spuse Momo încetisor, cred ca pot.   Îsi aminti de drumul facut prin ulita Nicicînd în care traise de-a-ndaratelea si-l întreba:   ― Tu esti moartea?   Maestrul Ora surîse si tacu o vreme înainte de a ras­punde:   ― Daca oamenii ar sti ce e moartea nu s-ar mai teme de ea. Iar daca nu le-ar fi frica de moarte nimeni n-ar mai putea vreodata sa le fure timpul vietii.   ― Atunci n-ar trebui decît sa li se spuna, propuse Momo.   ― Asa crezi tu? întreba maestrul, dar eu le spun cu fiecare ora pe care le-o dau. Ma tem însa ca nici nu vor* sa asculte. Prefera sa-i creada pe cei ce le provoaca frica. si acesta e un mister.   ― Mie nu mi-e frica, spuse Momo.   Maestrul Ora dadu încet din cap. O privi multa vreme pe Momo, apoi o întreba:   ― Ai vrea sa vezi de unde vine timpul?   ― Da, sopti fetita.   ― Am sa te duc acolo, spuse maestrul. În acel loc trebuie însa sa taci. Nu-i voie sa întrebi nimic si nici sa spui ceva. Îmi fagaduiesti?   Momo dadu din cap în tacere.   Maestrul se apleca spre ea, o ridica si o tinu strîns în brate. Dintr-o data fetei i se paru foarte înalt si nespus de vîrstnic, dar nu ca un mosneag, ci ca un pom sau un munte de piatra stravechi. Pe urma el îi acoperi ochii cu mîna iar ea simtea ca un fel de zapada usoara si racoroasa cazîndu-i peste obraz.   Momo avea impresia ca maestrul paseste cu ea printr-un gang lung si întunecos. Se simtea însa ocrotita si nu se temea. La început credea ca aude bataile propriei ei inimi, pe urma i se paru însa tot mai mult ca în realitate era rasunetul pasilor maestrului.   Fusese un drum lung, dar la capatul lui o puse jos pe Momo. Fata lui era aproape de a ei, o privi lung si îsi pusese degetul pe buze. Pe urma maestrul se îndrepta si se retrase. În jurul ei era un amurg auriu.   Încetul cu încetul Momo îsi dadu seama ca se afla sub o uriasa bolta perfect rotunda care îi paru la fel de mare ca si bolta cerului. Iar bolta cea uriasa era din aur curat. Sus de tot la mijloc era o deschidere circulara de unde cadea drept în jos o coloana de lumina peste un lac la fel de rotund ale carui ape negre stateau nemiscate si netede ca o oglinda întunecata.   Aproape de suprafata apei lucea ceva în coloana de lumina, ceva ca o stea lucitoare. Se misca cu o încetineala maiestuoasa iar Momo recunoscu un pendul imens oscilînd încolo si încoace peste oglinda neagra, dar care nu era atîrnat de nimic. Plutea si parea sa fie lipsit de orice greutate.   Pe masura ce pendulul stelar se apropia cu încetul tot mai mult de marginea lacului, acolo se ridica din apele întunecate un mare boboc de floare. Cu cît se apro­pia mai mult pendulul, bobocul se deschilea tot mai larg pîna ce fu pe deplin înflorit pe suprafata apei.   Era o floare de o asemenea minunatie cum Momo nu mai vazuse niciodata pîna atunci. Parea sa nu fie facuta din nimic altceva decît din culori stralucitoare. Momo nici nu banuise vreodata ca pot exista astfel de culori. Pendulul stelar se opri o clipa peste floare, iar Momo era cu totul cufundata în privelistea din fata ochilor ei, ui-tînd tot ce era în jur. Mireasma singura i se parea ceva de care îi fuse întodeauna dor, fara sa stie ce era anume.   Pe urma pendulul începu încet, încet sa balanseze ina-poi. În timp ce se îndeparta treptat, Momo zari spre cons­ternarea ei ca splendida floare începe sa se ofileasca. O petala dupa alta se desprindea cufundîndu-se în adîncurile întunecate. Momo era atît de îndurerata ca si cum ceva de neînlocuit s-ar fi despartit pentru totdeauna de ea.   Cînd pendulul ajunse peste mijlocul lacului întunecat floarea cea minunata se desfacuse cu totul. În acelasi timp începuse însa pe partea opusa sa se ridice un alt boboc de floare din apele negre. Iar cînd pendulul se apro­pie acum cu încetul de el, Momo vazu ca o floare înca si mai minunata începea sa se deschida acolo. Fetita ocoli lacul pentru a o putea privi de aproape.   Arata cu totul altfel decît floarea dinaintea ei. Nici culorile ei nu le mai vazuse vreodata Momo, dar i se paru ca floarea de acum e înca si mai bogata si mai pretioasa. Mireasma ei era cu totul alta, mult mai încîntatoare si pe masura ce fetita o privea mai îndelung îi descoperea tot mai multe amanunte minunate.   Din nou se întoarse însa pendulul stelar si întreaga minunatie trecu si se desfacu si se cufunda, petala cu pe­tala, în adîncurile de nepatruns ale lacului întunecat.   Încet, încet pendulul se îndrepta acum înapoi spre partea opusa dar nu chiar spre acelasi loc ca mai înainte ci cu putin mai încolo. La un pas departate de primul loc începu din nou sa se ridice un boboc si sa se deschida treptat.   Lui Momo i se paru ca ultima floare era cea mai fru­moasa. Era floarea florilor, o minune nemaiîntîlnita!   Momo ar fi vrut sa plînga cu glas tare vazînd ca si aceasta perfectiune începe sa se ofileasca si sa se cufunde în adîncurile întunecate. Îsi aminti însa de fagaduiala facuta maestrului Ora si tacu chitic.   Pe partea opusa pendulul trecuse de asemenea cu un pas mai departe si o noua floare se ridicase din ape.   Încetul cu încetul Momo începu sa înteleaga ca fie­care noua floare era întodeauna cu totul altfel decît toate cele dinaintea ei si mereu i se parea ca tocmai cea care înfloreste atunci e cea mai frumoasa din toate.   Ocolind toata vremea lacul privea cum o floare dupa alta se deschide si se ofileste. Avea impresia ca n-ar obosi niciodata privindu-le.   Dupa un timp îsi dadu seama ca se mai petrece înca ceva ce nu-i atrasese atentia pîna atunci.   Coloana de lumina stralucind din mijlocul boitei nu putea fi numai vazuta ― Momo începu s-o si auda!   La început era doar un fosnet precum al vîntului auzit în copacii din departare. Pe urma vuietul deveni mai puternic, pîna ce se asemana cu cel al unei cascade sau cu tunetul valurilor marii lovindu-se de un tarm stîncos.   Momo deslusea tot mai clar ca vuietul se compunea din nenumarate sunete care se orînduiau între ele mereu altfel, se transformau alcatuind mereu alte armonii. Era mu­zica dar în acelasi timp cu totul altceva. Dintr-o data Momo o recunoscu: era muzica auzita de ea uneori foarte încet si ca din mare departare, atunci cînd ascul­tase tacerea stînd sub bolta stralucitoare de stele.   Acum sunetele deveneau însa tot mai limpezi si mai stralucitoare. Momo banui ca lumina ce cînta chema din adîncurile apelor întunecate, faurindu-le, fiecare din flori în alta plasmuire, fiecare într-o unica si irepetabila în­fatisare.   Cu cît asculta mai multa vreme, cu atît mai limpede izbutea sa desluseasca vocile diferite.   Nu erau însa voci omenesti, ci se auzeau ca si cum ar cînta aurul si argintul si toate celelalte metale. Pe urma apareau, oarecum îndaratul lor, voci de cu totul alt fel. Voci din departari neînchipuite si de o maretie de nedescris. Deveneau tot mai deslusite astfel ca Momo auzea acum uneori chiar si cuvinte. Erau cuvinte într-o limba pe care n-o mai auzise niciodata si totusi o întelegea. Erau soarele si luna si planetele si toate stelele dezvalu-indu-si numele lor cele adevarate. Iar în numele lor era si hotarîrea a tot ce aveau de facut si cum aveau sa conlu­creze cu totii pentru a plasmui si a lasa sa se ofileasca fie­care dintre minunatiile de flori.   Dintr-o data Momo întelese ca toate acele cuvinte îi erau destinate ei! Întregul univers pîna la cele mai în­departate stele era îndreptat spre ea, ca un singur chip neînchipuit de mare care o privea si îi vorbea!   Fu coplesita de ceva ce era mai mare decît teama.   În aceeasi clipa îl zari pe maestrul Ora facîndu-i semn cu mîna în tacere. Fetita se repezi spre el, maestrul o lua în brate si ea îsi ascunse fata pe pieptul lui. Din nou mîinile lui i se asezara usoare ca zapada pe ochi, se în­tuneca, se lasa linistea si se simti ocrotita. Maestrul se întoarce cu ea pe gangul lung.   Cînd se aflara din nou în camera mica printre cea­suri, o culca pe sofaua cea gingasa.   ― Maestre Ora, sopti Momo, n-am stiut niciodata ca timpul tuturor oamenilor e atît de .... cauta cuvîntul po­trivit si nu-l putea gasi ― ...atît de mare, spuse în sfîrsit.   ― Ceea ce ai vazut si ai auzit, Momo, raspunse maes­trul, n-a fost timpul tuturor oamenilor. N-a fost decît propriul tau timp. În fiecare om exista tarîmul unde ai fost tu acum. Nu poate însa ajunge acolo decît cine se lasa purtat de mine. Cu ochii obisnuiti nu poate fi zarit.   ― Da' unde am fost eu acum?   ― În propria ta inima, spuse maestrul Ora mîngîind-o blînd pe parul zbîrlit.   ― Maestre Ora, sopti din nou Momo, am voie sa-mi aduc si prietenii la tine?   ― Nu, raspunse maestrul, nu se poate înca.   ― Cît timp am voie sa ramîn la tine?   ― Pîna ce simti nevoia sa te întorci la prietenii tai, copila.   ― Am voie sa le povestesc ce-au spus stelele?   ― Ai voie, dar nu vei fi în stare.   ― De ce nu?   ― Ar trebui ca mai întîi sa creasca în tine cuvintele potrivite.   ― As dori însa sa le povestesc, tuturor! As dori sa le pot cînta vocile auzite. Cred ca în acest caz totul ar merge spre bine.   ― Daca într-adevar doresti, atunci trebuie sa stii sa astepti, Momo.   ― Mie nu mi-e greu sa astept.   ― Sa astepti, fetito, ca o samînta care doarme în pa-mînt timp de un întreg ciclu solar înainte de a putea ra­sari. Atît va dura pîna ce cuvintele vor fi crescut în tine. Vrei?   ― Da, sopti Momo.   ― Atunci dormi, spuse maestrul trecîndu-i mîna peste ochi, adormi!   Momo respira adînc si fericita adormi. …. Înainte de toate îsi amintea însa de întîmplarile de sub bolta de aur. Nu trebuia decît sa închida ochii pentru a revedea minunatia de culori nemaivazute vreodata a florilor. Iar glasurile soarelui, al lunei si al stelelor înca îi mai rasunau în urechi si chiar atît de limpede încît era în stare sa îngîne si melodiile.   În timp ce cînta încetisor, cuvinte luau nastere în ea, cuvinte ce exprimau într-adevar mireasma florilor precum si culorile lor nemaivazute vreodata. Cuvintele erau rostite de vocile din amintirea lui Momo ― iar cu aminti­rea însasi se întîmplase o minune! Acum fetita gasea în ea nu numai ceea ce vazuse si auzise ci mai multe si me­reu mai multe. Ca dintr-o nesecata fîntîna fermecata apareau mii si mii de imagini de flori ale clipelor, iar la fiecare floare rasunau noi cuvinte. Momo nu trebuia de­cît sa asculte cu atentie înlauntrul ei pentru a le repeta, ba chiar a le cînta. Era vorba despre lucruri minunate si tainice si repetînd cuvintele, Momo putea întelege semnificatia lor.   Prin urmare la aceasta se gîndise maestrul Ora cînd spusese ca din launtrul ei trebuie sa creasca cuvintele!   Sau nu fusese cumva totul doar un vis? Nu cumva toate nici nu se petrecusera cu adevarat?   Toata "cartea" / poarta: http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/MICHAEL-ENDE-MOMO124109723.php   Doar capitolul: http://www.minunemica.ro/2009/09/20/din-poveste/

[Camelia Ciovica]

".. timpul care nu e simtit cu inima e la fel de pierdut ca culorile pentru un orb sau cintecul unei pasarele pentru un surd. Din pacate exista inimi oarbe si surde care nu simt nimic, desi bat"
Frumos si adevarat!! Multumim!

[Bdi]

Din Inima mea izvoraste totul: si lumea si timpul.
E o f frumoasa descriere a modului cum se naste timpul si in acelasi timp o descriere a unei stari mistice intalnita in Rugaciunea Inimii.

[Bdi]

V. si:
http://altmarius.ning.com/group/altmariusscience/forum/topics/spati...

[Bdi]

„Inima omului a fost creată de Domnul ca o imensă bijuterie, destul de mare încât să-L cuprindă pe Dumnezeu. De aceea nimic din cele ale lumii nu ne poate mulţumi… De aceea sufletul omului e însetat de nemărginire… Dorinţa inimii este să alerge spre Hristos, după măsura Căruia inima a fost alcătuită.” (Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”)