Filocalia (5): Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol (3)

[Convergențe - Lumina]

Despre numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte.

Dumnezeiestii Parinti au randuit trei sute de matanii - atatea trebuie sa facem in fiecare zi si noapte in cinci zile ale saptamanii, caci sambata si duminica, ca si in alte zile randuite prin obicei, ba si in unele saptamani, ni s-a poruncit sa ne oprim de la acestea, pentru anumite ratiuni tainice si negraite. Dar sunt unii care trec peste acest numar, iar altii le imputineaza, fiecare dupa cum ii este puterea sau vointa. Deci fa si tu dupa putere, dar fericit cu adevarat, si aceasta in chip inmultit, este cel ce se forteaza pe sine in toate cele privitoare la Dumnezeu, caci ''Imparatia cerurilor se ia cu sila si cei ce se silesc, o rapesc'' (Matei 11, 12).

Despre mutarile si schimbarile ce se ivesc in fiecare si despre slava covarsitoare ce urmeaza smereniei

Despre acestea spune Sfantul Isaac: ''Una, cate una calca unii poruncile, dar isi tamaduiesc sufletele lor prin pocainta, iar harul ii primeste. Caci tot sufletul rational este strabatut de o schimbare neincetata, iar schimbarile strabat prin tot omul, in toate zilele lui; cel ce are darul desavarsirii poate intelege aceasta din multe. Dar incercarile ce i se intampla lui in fiecare zi pot sa-l intelepteasca foarte mult daca vegheaza, daca se observa pe sine cu mintea si cunoaste schimbarea in blandete si ingaduinta, pe care o primeste cugetarea lui in fiecare zi si cum din pacea aceasta se intoarce deodata spre tulburare, chiar cand nu este nici o pricina; si cum ajunge in mare si negraita primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris in chip vadit fericitul Macarie cu multa purtare de grija si sarguinta, ca sa le fie spre aducere aminte si invatatura fratilor:

ˇ Omul sa nu se incline in timpul schimbarii ce-i vine din cauza impotrivirilor, spre deznadejde, caci celor ce se afla in starea curatiei, pururea li se intampla caderi precum se ivesc in aer valuri de racoare, chiar fara a fi ei cu negrija si in neinfranare. Ba mai mult, chiar cand umbla dupa randuiala, li se intampla caderi, care se impotrivesc tintei voii lor. (Macarie Egipteanul)

Deci, ce spune fericitul? Ca se intampla schimbari in fiecare, ca si in aer. Intelegi ce vrea sa spuna prin cuvantul fiecare? Anume, ca si firea este una, deci, ca sa nu socotesti ca a vorbit numai despre cei nedesavarsiti si mai de jos, iar cei desavarsiti ar fi liberi de schimbare si raman statornic neclintiti in aceeasi stare, fara ganduri patimase precum zic euthitii, de aceea a spus in fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: ''Acum domneste racoare si dupa putin vine arsita, sau poate acum e grindina iar mai tarziu e vreme buna. Si asa se intampla spre intarirea noastra si in noi: acum este razboi, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se gaseste in iarna, asupra lui ridicandu-se valuri aspre si iarasi vine o schimbare, caci harul cerceteaza si umple inima de bucuria si de pacea cea de la Dumnezeu, aratand ganduri intelepte si pasnice. Aceste ganduri intelepte le arata aici, dandu-ne sa intelegem ca cele dinainte au fost dobitocesti si necurate. Avva Macarie indeamna zicand:

ˇ Daca dupa aceste ganduri intelepte si blande urmeaza vreo ispita, sa nu ne intristam si sa nu ne deznadajduim, iar in ceasul odihnei in har sa nu ne mandrim, ci in vremea bucuriei sa asteptam necazul. Cunoaste ca toti sfintii au fost in aceasta stare. Cata vreme suntem in lumea aceasta, ni se ascunde belsugul harului cand vin aceste ispite, caci in toata ziua si in tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre fata de Dumnezeu in lupta cu ispitele. Asa se tine drumul nostru drept, iar cel ce voieste sa se abata de la aceasta, sau sa se schimbe, s-a facut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)

Despre pocainta, curatie si desavarsire.

Strabaterea intregului drum al mantuirii consta in acestea trei: in pocainta, in curatie si in desavarsire. Si ce este curatia pe scurt? O inima miloasa pentru firea zidita.

Definitia aceasta a curatiei inimii ne arata ca inima necurata este inima nemiloasa, deci egoista. Ea implica considerarea pacatelor ca forme ale egoismului, ale rigiditatii, osificarii, duritatii, impietririi, racelii, inchiderii fata de toti si de toate, deci si fata de Dumnezeu, Care le-a facut pe toate. De aceea pacatul este moartea sufletului.

ˇ Pocainta este o moarte indoita si de buna voie fata de toate, iar inima miloasa este arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pasari, animale si chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)

Gandirea adevarata este prin excelenta existentiala; ea creste din experienta vietii traite. Inchipuirile unei gandiri abstracte, care nu traduce aceasta experienta ancorata in realitate, nu sunt produsele unei gandiri adevarate.

ˇ Iubirea de intelepciune, in duhul virtutii, poate pricinui nepatimirea gandirii, dar nu nepatimirea firii. Prin ea (nepatimirea gandirii), vine in minte harul unei placeri dumnezeiesti. Cel ce a facut experienta intristarii si placerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, starile placute si neplacute ale trupului; desavarsit este, insa, numai cel ce a biruit cu puterea ratiunii placerea si durerea trupului; om intreg este cel ce a pastrat, prin nazuinta statornica spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobandite prin faptuire si contemplare. (Maxim Marturisitorul)

Pentru aceasta s-a socotit ca discernamantul este mai mare decat toate virtutile, caci cei in care se iveste acesta, prin bunavointa lui Dumnezeu, pot sa deosebeasca in chip limpede lucrurile dumnezeiesti si cele omenesti, vederile tainice si ascunse.

Cel ce a dobandit toate virtutile, si-a subtiat firea, sau ochiul ei sufletesc in asa masura ca distinge in chip limpede cele dumnezeiesti si cele omenesti, adica tot ce e tainic si ascuns pentru altii. El a castigat o asa zisa clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecarei persoane, a starii ei dintr-un moment sau altul, a prezentei realitatilor dumnezeiesti in oameni si in lucruri.

Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintai si oarecum introducatoare a incepatorilor; despre rugaciune, cantare, meditatie si lucrul mainilor

Cel ce incepe a se linisti trebuie sa petreaca ziua si noaptea in cinci lucrari, prin care slujeste lui Dumnezeu. Intai in rugaciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, in chip linistit in inima, si iarasi scoasa afara, cu buzele inchise, fara nici un alt gand sau inchipuire. Ea se savarseste odata cu infranarea cuprinzatoare, adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile celorlalte simturi, inauntru chilia, in smerenie sincera.

Apoi, in cantare si in citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor Parinti si din capetele despre rugaciune si despre trezvie. Dupa acestea sa treaca la amintirea pacatelor insotita de durerea inimii si in gandirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne asteapta, insotite neincetat de lucrul mainilor, pentru alungarea trandaviei. Apoi iarasi sa se intoarca la rugaciune, chiar daca aceasta cere oarecare sila, pana ce mintea se va obisnui sa scape usor de imprastiere prin ocuparea deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neintrerupta a Lui, prin indreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al inimii si prin inradacinarea neincetata in ea.

ˇ Sarguieste-te sa intri in camara cea din launtrul tau si vei vedea camara cereasca, pentru ca aceasta si aceea una sunt si prin aceeasi intrare le vezi pe amandoua. (Isaac Sirul)

ˇ Inima carmuieste tot organismul si cand harul ia in stapanire intinderile inimii, imparateste peste toate gandurile si madularele. Acolo fiind mintea si gandurile sufletului, in acel loc deci trebuie vazut daca si-a inscris harul Prea Sfantul Duh legile Sale - in organul conducator, tronul harului, unde se afla mintea si toate gandurile sufletului - in inima. (Maxim Marturisitorul)

Sfantul Maxim sustine opinia ca mintea se afla in inima sau ca inima stapaneste asupra ei. Inima reprezinta sensibilitatea intelegatoare a intregii noastre fiinte. Ea este deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu si sesizeaza adancul specific al fiecarei persoane omenesti. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernamantul prin care se cunoaste profund pe sine, pe Dumnezeu si pe altii. Acest discernamant este si el o vedere a infinitatii lui Dumnezeu si a indefinitului propriu si al altora in Dumnezeu. ''Intinderea'' inimii actualizeaza indefinitul ei in Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin strabaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa in inima. De aceea omul duhovnicesc se sileste sa-si readuca mintea in inima din imprastierea ei nefireasca in cele din afara si marginite. Desigur, cele din afara pot fi privite si de mintea aflatoare in inima, dar atunci mintea le vede nu numai in suprafata lor si in simpla lor capacitate de satisfacere a trebuintelor trupesti, ci ele ii devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim si infinit, care este Dumnezeu.

De unde trebuie sa inceapa cei ce voiesc sa se linisteasca potrivit ratiunii, care este inceputul, inaintarea si desavarsirea acestei lucrari.

Aceasta e lucrarea prima si oarecum introducatoare a vechilor monahi care se hotarasc sa se linisteasca potrivit ratiunii. Ei trebuie sa inceapa de la frica lui Dumnezeu si de la implinirea dupa putere a tuturor poruncilor indumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost si fara rost si, inainte de toate, de la credinta si de la departarea deplina de la cele potrivnice, de la nazuinta curata spre Cel ce este cu adevarat; sa creasca prin credinta care nu e rusinata si sa inainteze ''la masura varstei plinatatii lui Hristos'' (Efeseni 4, 13), prin dragostea intreaga dumnezeiasca, fierbinte si desavarsita, nascuta din rugaciunea curata si neimprastiata in inima, prin rugaciunea duhovniceasca nemiscata si neclintita si prin iesirea (extazul), singura si nemijlocita, izvorata din desavarsita iubire, spre Cel Unul, prin rapirea si unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este inaintarea si intinderea neratacita prin faptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta patimind-o dumnezeiescul proroc David si schimbandu-se cu acea fericita schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tarie: ''Eu am spus intru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos'' (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: ''Cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El'' (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, incheind acestea, adauga: ''Dar noua ni le-a descoperit prin Duhul Sau'' caci Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu'' (I Corinteni 2, 10).

Despre regula linistirii celor incepatori

Datoria incepatorilor este sa nu iasa mereu din chilia lor si sa se fereasca de intalnirea si vederea tuturor, afara de cazul unei mari trebuinte; dar si atunci, cu luare aminte, cu toate masurile de asigurare si foarte rar.

ˇ Cu privire la orice lucru sa staruie in a tine amintirea gandului la Dumnezeu, ca mai mare este ajutorul ce-ti vine din pazire, decat ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)

ˇ Odihna vatama numai pe cei tineri, dar imprastierea si pe tineri si pe batrani. (Isaac Sirul)

ˇ Linistea face moarte simturile din afara si trezeste miscarile dinauntru, iar petrecerea in cele dinafara pricinuieste cele dimpotriva, adica trezeste simturile din afara si face moarte miscarile dinauntru. (Isaac Sirul)

ˇ Se linisteste acela care se straduieste sa-si inchida partea netrupeasca in casa trupeasca, lucru cu adevarat minunat. (Ioan Scararul)

ˇ S-a linistit acela care a spus: ''Eu dorm dar inima mea vegheaza''. (Ioan Scararul)

ˇ Inchide trupului usa chiliei si grairii usa limbii si duhurilor poarta dinauntru. (Ioan Scararul)

Despre rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie

Rugaciunea ce se savarseste inauntrul inimii, insotita de luarea aminte si trezvie, fara vreun alt gand, deci si fara nici o nalucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sa se intinda in intregime spre insusi Domnul Iisus Hristos, pomenit in chip nematerial si negrait; iar prin cuvantul: miluieste-ma, o face sa se intoarca si sa se miste spre ea insasi, nesuportand sa nu se roage pentru sine. Inaintand prin cercare, in chip unitar, spre iubire, se intinde cu totul spre insusi Domnul Iisus Hristos, dupa ce a castigat incredintarea limpede despre lucrul de-al doilea.

Omul a trebuit sa se convinga intai despre trebuinta de a fi miluit, ca sa se intinda apoi spre Hristos prin pomenirea Lui si prin cererea milei Lui. Dar apoi si simtirea iubirii lui Hristos il face sa ceara mila Lui pentru pacatele sale. El se misca de la o simtire la alta, adica de la simtirea lui Hristos la simtirea pacatoseniei sale si invers, ca intr-un cerc.

Dumnezeiestii Parinti nu ne-au predat toti, totdeauna, rugaciunea intreaga, ci unul intreaga, altul jumatate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga.

Dumnezeiescul Gura de Aur ne-o preda intreaga, zicand: ''Va indemn fratilor, sa nu calcati sau sa nesocotiti niciodata canonul rugaciunii, caci am auzit candva pe Parinti zicand: Ce fel de calugar este acela care nesocoteste dau calca canonul? Ci fie de mananca, fie de bea, sade, slujeste, fie ca e in calatorie, fie ca face altceva, dator e sa zica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos sa intarate pe vrajmasul spre razboi. Caci toate poate sa le afle sufletul care se sileste, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai intai poate sa vada inauntru inimii raul si apoi cele bune, caci amintirea poate sa miste pe balaur si tot amintirea poate sa-l umileasca.

Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci si o intalnire cu un alt subiect nevazut, asa cum orice simt si gand ne prilejuieste intalnirea cu o realitate obiectiva corespunzatoare.

Amintirea poate sa dea pe fata pacatul care locuieste in noi si amintirea poate sa-l mistuie si sa miste toata puterea dusmanului din inima. Amintirea poate sa biruiasca pacatul si sa-l dezradacineze in parte, caci numele Domnului Iisus Hristos, coborand in adancul inimii, smereste pe balaurul ce stapaneste pe intinderile ei, iar sufletul il mantuieste si il face viu. Staruie, deci, neincetat, intru numele Domnului Iisus, ca inima sa inghita pe Domnul si domnul sa inghita inima, cele doua facandu-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp indelungat, caci e nevoie de multa lupta si de multa vreme ca dusmanul sa fie scos si pentru ca sa se salasluiasca Hristos.

Amintirea sau pomenirea este o forta care produce o stare noua in fiinta noastra, sau in inima. Ea aduce pacatul cand se gandeste la el cu placere si creeaza deprinderea patimii sau il dezradacineaza cand e pomenit des numele lui Hristos, intiparind puterea Lui in inima. (Ioan Gura de Aur)

Trebuie sa te intaresti si sa-ti strunesti mintea, sa o franezi, sa pedepsesti tot gandul si toata lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Daca amintirea pacatului vine cu usurinta de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o infranare a mintii de la amintirea pacatului, caci prin aceasta pomenire ea lupta impotriva amintirii pacatului si alunga orice alt gand. (Ioan Gura de Aur)

Unde sta trupul, acolo sa fie si mintea, ca nimic altceva sa nu se afle la mijloc intre Dumnezeu si inima ca un perete despartitor, sau ca un zid care sa intunece mintea si sa o desparta de Dumnezeu. Iar daca ceva rapeste mintea, nu trebuie sa zaboveasca in ganduri, ca nu cumva consimtirea cu gandurile sa i se socoteasca drept fapta inaintea Domnului inaintea judecatii, cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriti-va deci, de la toate si staruiti in Domnul Dumnezeul vostru, pana se va indura de voi (Psalmi 122, 3), si nu cereti nimic altceva de la Domnul Slavei decat numai mila. Pe aceasta cerand-o, cereti-o cu inima smerita si indurerata, strigand ziua si noaptea: ''Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'', si fortati mintea voastra la lucru acesta pana la moarte.

Adica mintea sa nu umble, in vreme ce trupul sta adeseori intr-un loc, cata vreme mintea vagabondeaza neincetat. Sa invete si mintea la trup, sa stea uneori nemiscata. Dar, desigur, ea trebuie sa stea in gandul la Dumnezeu. Daca umbla prin tot felul de ganduri, acestea se interpun intre minte si Dumnezeu. Dar cuvintele ''unde sta trupul, acolo sa fie si mintea'', mai au si alt inteles. Sa nu stea trupul vreodata uitat de minte; ci constiinta sa ia seama la fiecare situatie in care se afla trupul, caci numai prin constiinta viata omului este legata de Dumnezeu. La randul ei, constiinta este treaza numai atunci cand ea este legata de Dumnezeu. Cand aceasta legatura nu mai functioneaza, intre inima insasi si Dumnezeu s-a interpus vreun gand care o separa de Dumnezeu, ca un zid despartitor, care intuneca mintea. Cand un astfel de gand rapeste mintea, aceasta se intampla numai pentru o clipa, caci zabovirea in el este o consimtire care va fi socotita la Judecata din urma ca fapta. Se stie ca omul inainteaza spre pacat prin patru trepte: atacul (aparitia unui gand ispititor in minte), convorbirea cu el, consimtirea si fapta. Impotriva tuturor acestor trepte trebuie sa se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea tine constiinta permanent treaza. In sfarsit se fereste de ganduri si prin faptul ca nu se gandeste la multe lucruri, ca sa le ceara de la Dumnezeu prin rugaciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atata un gand precis, marginit, ci o stare existentiala de suflet. Cand se cer lucruri precise, mintea se poate ingusta dupa ele. Cerand mila, cere totul, in mod nehotarnicit, nu in mod precizat, deci se implineste si prin aceasta cerinta ca mintea sa iasa din ingustarile ce i le produc gandurile definite, cand vrea sa faca experienta lui Dumnezeu cel nesfarsit.

Lucrul acesta are nevoie de multa fortare, pentru ca ''stramta e poarta si plina de necazuri calea ce duce la viata si cei ce se forteaza intra in ea. Caci Imparatia cerurilor este a celor ce o iau cu sila''. Va indemn, deci, sa nu despartiti inimile voastre de Dumnezeu, ci staruiti si paziti-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, pana ce se va sadi numele Domnului inauntrul inimii si nu va mai cugeta la nimic altceva, ca sa se mareasca Hristos in voi.'' (Ioan Gura de Aur)

A zis si marele Pavel despre Domnul Iisus: ''De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede cu inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire'' si iarasi: ''Nimeni nu zice Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant'' (I Corinteni 12, 3). A adaugat ''in Duhul Sfant'', adica atunci cand inima primeste lucrarea Duhului Sfant, prin care se roaga. Iar acesta este a celor ce au inaintat si s-au imbogatit cu Hristos, care locuieste in chip vadit in ei.

Lucruri asemanatoare spune si Sfantul Diadoh: Cand ii inchidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. trebuie sa-i dam deci, rugaciunea: ''Doamne Iisuse…'' prin care isi poate implini in chip deplin scopul. Caci ''nimeni nu spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant''. Dar acest cuvant trebuie sa-l cugete neincetat asa de strans in camarile sale, incat sa nu se abata nicidecum la niscaiva inchipuiri. Toti cei care vor cugeta neincetat la acest slavit si mult iubit nume in adancul inimii, vor putea sa vada candva si lumina mintii, pentru ca daca e tinut cu toata grija de catre cugetare, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica, caci ''Dumnezeul nostru este foc mistuitor'' (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternica a slavei Sale, caci zabovind numele acela slavit si prea iubit, prin pomenirea lui de catre mine, caldura inimii, sadeste in ea, fara indoiala, deprinderea de a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa o impiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret pe care-l poate agonisi cineva vanzand toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)

Sfantul Isihie infatiseaza pe Hristos, scriind astfel: Cand sufletul va fi zburat prin moarte in vazduh, avand in sine si pentru sine, in portile ceresti, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrajmasii sai, ci va grai si atunci din porti catre ei cu indrazneala ca si acum. Numai sa nu slabeasca pana la iesirea lui, ci sa strige catre Hristos Iisus ziua si noaptea si el va face izbavirea mai degraba, dupa fagaduinta Lui nemincinoasa si dumnezeiasca, pe care a dat-o, vorbind despre judecatorul nedrept: ''Zic voua ca o va face si in viata de acum si dupa iesirea lui din trup'' (Luca 18, 1-8). (Isihie Sinaitul)

Sfantul Ioan Scararul vorbeste tot numai de Iisus cand scrie: Biciuieste pe vrajmas cu numele lui Iisus caci nu este arma mai tare in cer si pe pamant. Rasuflarea ta sa se lipeasca de pomenirea lui Iisus si atunci vei cunoaste folosul inimii. (Ioan Scararul)

Nu numai la amintitii de Dumnezeu purtatori Parinti si la urmasii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfintitei rugaciuni, ci, inainte de ei, si la insisi Apostolii dintai si corifei, adica la Petru, Pavel si Ioan:

ˇ Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant. (I Corinteni 12, 3)

ˇ Harul si adevarul s-au facut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)

ˇ Tot duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit in trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)

ˇ Fruntasul ucenicilor lui Hristos, la intrebarea Mantuitorului si Invatatorului, adresata apostolilor: ''Cine spun oamenii ca sunt Eu?'', a raspuns, dand preafericita marturisire: ''Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu'' (Matei 16, 16)

Priveste randuiala si legatura acestor cuvinte cu totul deosebita, avand in ea intiparita intelepciunea cea de sus, caci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. In felul acesta unul urmeaza celuilalt si toti se leaga nemijlocit de altul prin conglasuirea si legatura acestor cuvinte indumnezeitoare. Caci poti vedea cuvantul fiecaruia legandu-se de sfarsitul cuvantului celuilalt, pe care-l are ca inceput, si astfel inaintand, sare al treilea

Acelasi lucru il vezi privind la adaosul privitor la Duhul, caci fericitul Pavel spune ca nimeni nu poate spune Domnul Iisus decat numai in Duhul Sfant, iar Duhul Sfant stand la sfarsit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca inceput, zicand: ''Duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit in trup, este din Dumnezeu''. Iar acestea le-au pus in ordine nu de la ei insisi, ci miscati de mana Preasfantului Duh, pentru ca marturisirea dumnezeiescului Petru s-a facut prin descoperire in Duhul Sfant, si aceasta deoarece ''toate le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind deosebit fiecaruia precum voieste''. (I Corinteni 12, 11)

Astfel, franghia intreita si de nedesfacut (Eccleziast 4, 20) a rugaciunii indumnezeitoare, urzita, tesuta si impletita cu mare intelepciune si pricepere, trece si la cei din timpul nostru, fiind pastrata in acelasi fel. Dumnezeiestii Parinti de dupa aceea au legat cuvantul miluieste-ma de aceste doua cuvinte izbavitoare ale rugaciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau incepatori si nedesavarsiti in virtute. Caci cei inaintati si desavarsiti in Hristos se indestuleaza cu rostirea si gandirea fiecaruia din aceste cuvinte, adica cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori si numai cu numele Iisus, pe care si-l intiparesc inauntru si-l imbratiseaza cu lucrarea intreaga a rugaciunii, umplandu-se prin el de o placere si de o bucurie negraita, care covarseste toata mintea, toata vederea si tot auzul. Astfel, de trei ori fericitii, ajungand in afara de trup si de lume, isi inchid simturile prin darul si harul dumnezeiesc si cuceriti de iubire ca de o betie fericita, se curata, se lumineaza si se desavarsesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvuna, harul mai presus de fire, fara inceput si necreat al dumnezeirii mai presus de fiinta.

Sunt de remarcat aici doua lucruri. Intai ca rugaciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei inaintati ajunge si o repetare neincetata a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gandul. Al doilea, ca acest nume singur, repetat cu simtirea dragostei, poate umple pe ce-l repeta de o placere si de o bucurie negraita mai presus de minte, care-l face sa se simta afara de trup, de auzire si de vedere. Simturile lor sunt coplesite de simtirea launtrica produsa de har. Iubirea lui Hristos care-i cucereste e ca o ''betie'' (Grigorie de Nyssa), care ii curata de orice patima pentru altceva afara de Hristos, ii lumineaza prin constiinta prezentei lui Hristos si-i desavarseste, facandu-i sa nu simta altceva decat iubirea curata de Hristos si de oameni. Repetarea neincetata a numelui lui Hristos e socotita astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forta trecerii prin cele trei etape principale ale urcusului duhovnicesc, prin care urca chiar si cetele ingeresti, dupa Dionisie Areopagitul (curatire, iluminare, desavarsire). Repetarea numelui lui Iisus este unita cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.

Ei se indestuleaza cu singura pomenirea si cugetarea fiecaruia din numirile aratate ale Cuvantului Dumnezeu-Om si prin ea sunt invredniciti sa fie ridicati la rapiri, la cunostinte si descoperiri negraite in Duh.

Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare si cuprinde continuturi din care sufletul se poate inalta la nesfarsit. In fiecare este o putere de rapire la cunostinte si descoperiri care nu vin de la om si de la firea creata. Fiecare este o poarta pentru alta si alta revelatie ascunsa in Iisus, poarta pe care o deschide Duhul Sfant prin iubirea ce o trezeste in suflet.

Asigurarea clara si incredintarea neindoielnica a acestora ne-a dat-o in chip luminos preadulcele si iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale carui cuvinte si fapte si ale carui spuse, sunt dupa El Insusi, Duh si viata, cand a zis:

ˇ Fara de Mine nu puteti face nimic. (Ioan 6, 63)

ˇ De veti cere ceva in numele Meu, va voi face. (Ioan 14, 14)

Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru ca produc efecte in suflete si in fiinta omului credincios. Dar ele au produs si lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere si convingere, sunt fapte pentru ca produc instari noi in cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte si pentru ca au in ele puteri care produc stari noi in suflete si, prin suflete, in trupuri si in cele din afara. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru ca ele iradiaza Duh si viata, Duhul si viata Lui. Fiecare comunica prin cuvinte si ceva din el insusi, comunica putere si duh pe masura puterii si duhului lui si a vointei de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajuta sa intelegem cum toate au fost facute la inceput prin cuvantul lui Dumnezeu si cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.

Incepatorii pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar neincetat si inauntru inimii si sa nu schimbe mereu cuvintele.

Este ingaduit incepatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar inauntru inimii neincetat, caci:

ˇ Cel ce petrece pururi in inima sa, iese fara indoiala din cele frumoase ale vietii caci umbland in Duh, nu poate sti de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, facandu-si plimbarile in cetatea intarita a virtutilor, are virtutile insesi ca pazitori la portile vietuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor impotriva lui raman fara efect. (Diadoh al Foticeii).

ˇ Cel ce cerceteaza sufletul sau in tot ceasul, se bucura in inima lui de descoperiri, iar cel ce-si aduna vederea (contemplarea) lui inauntru, vede in sine stralucirea Duhului. Cel ce dispretuieste orice inaltare, vede pe Stapanul sau inauntru inimii sale. (Isaac Sirul).

Cine se obisnuieste sa se cerceteze mereu ajunge in mod sigur la descoperiri de taine tot mai subtiri in cutele sufletului sau si prin ele la vederea luminii Duhului. Caci sufletul e vazut tot mai mult ca nestand de sine, si avand tot ce se misca in el curat de la Dumnezeu. Cine priveste numai la cele din afara se inalta pe sine, el nu poate vedea pe Stapanul tuturor. Se crede pe sine stapan al lor. Cine priveste in sine, nu se mai inalta si de aceea vede pe Stapanul tuturor. Nu se mai inalta pentru ca isi da seama cat de putin se poate stapani si cuprinde in sine insusi in miscarea complexa a vietii sale indefinite.

De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugaciunii, ca nu cumva, prin schimbarea si mutarea lor continua, mintea sa se obisnuiasca cu nestatornicia si cu abaterile si sa se faca usor de furat si fara roade, ca pomii mereu mutati si saditi in alta parte.

Rodul rugaciunii inauntrul inimii are nevoie de timp indelungat, de lupta si de silire, tot binele dobandindu-se cu multa osteneala si dupa timp indelungat.

Rugaciunea neincetata inauntru inimii si cele mai presus de ea nu se agonisesc in chip simplu si la intamplare si prin osteneala putina si scurta, chiar daca se intampla unora, cu totul rar, si aceasta, prin vreo economie negraita. Ci are nevoie, pentru dobandire, de timp indelungat, de osteneala si de nevointa trupeasca si sufleteasca si de multa fortare, caci potrivit partii ce ni s-a dat din darul si harul, de care nadajduim sa ne impartasim, trebuie sa contribuim pe masura puterii noastre, si noi cu nevointele noastre la dobandirea ei si sa strabatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, dupa Sfintii Invatatori, sa scoatem pe vrajmas din intinderile inimii si sa salasluim in ea, in chip vadit, pe Hristos.

ˇ Cel ce voieste sa vada pe Domnul, se sileste sa-si curete inima prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, si asa, in lumina intelegerii Lui, va vedea in tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)

ˇ Daca lucrarea dinauntru nu va ajuta, impreuna cu Dumnezeu, omului, in zadar se osteneste spre cele dinafara, caci lucrarea dinauntru, facuta cu osteneala inimii aduce curatie; curatia, adevarata linistire a inimii; linistirea, smerenia; smerenia face pe om locuinta lui Dumnezeu si din locuinta aceasta sunt alungati demonii odata cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plina de sfintenie, plina de curatie si de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul in cele dinauntru ale inimii si-si varsa cererea sa, insotita de plans inaintea bunatatii Lui. (Varsanufie cel Mare)

E de remarcat aceasta derivare a linistii din curatia inimii. Numai patimile framanta si sfasie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este liniste. Numai din puterea Lui se elibereaza omul de framantarile sau lucrurile trecatoare, din trecerea pasionata de la unul la altul, sau din grija pasionata de a avea pe unul sau pe altul.

ˇ E nevoie de multa nevointa si de timp indelungat in rugaciuni, ca sa aflam, in starea netulburata a intelegerii, alt cer al inimii, in care locuieste Hristos, cum zice Apostolul: ''Oare nu stiti ca Iisus Hristos locuieste iftru voi? Afara, doar, daca nu cumva sunteti necercati. (II Corinteni 13, 5)'' (Ioan Carpatiul)

ˇ Ramai neincetat cu numele domnului Iisus, ca sa inghita inima pe Domnul si Domnul inima, astfel cele doua facandu-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp indelungat, caci avem nevoie de multa lupta si vreme ca sa fie scos vrajmasul si sa se salasluiasca Hristos. (Ioan Gura de Aur)

Despre rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la rugaciunea curata si neimprastiata.

Prin staruirea in regula amintita a rugaciunii curate si neimprastiate a inimii, chiar daca, poate, ea nu e inca curata si neimprastiata, din pricina piedicilor ce i le pun starile de mai inainte si gandurile, cel ce se nevoieste ajunge la deprinderea de a se ruga in chip nesilit, neimprastiat, curat si adevarat. Adica, ajunge la deprinderea ca mintea lui sa staruie in inima si sa nu o introduca cu fortare, sau fara luare aminte prin respiratie si iarasi sa sara de acolo, ci sa staruie pururea in ea si sa se roage astfel neincetat.

ˇ Cel ce nu are rugaciunea curata de ganduri, nu are arma in razboi, iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza neincetat in adancurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrajmasul ce ne razboieste in chip ascuns sa fie biciuit si ars. (Isihie Sinaitul)

ˇ Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugaciunea lui Iisus si-L striga pe El neincetat in inima, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacara cu ceara. (Isihie Sinaitul)

Cugetarea nu mai are alt continut decat rugaciunea lui Iisus, dar aceasta nu inseamna o ingustare a cugetarii, ci o adancire si o largire a ei in oceanul nesfarsit de intelesuri si de lumini ale lui Dumnezeu patruns de umanitatea lui Hristos si prin ea in gandirea si viata noastra. Pe calea acestei rugaciuni ajungem sa intelegem ''care este largimea si lungimea, adancimea si inaltimea'', ''iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca sa ne umplem de toata bunatatea lui Dumnezeu'' (Efeseni 3, 18-19).

ˇ Strabatand soarele deasupra pamantului se face ziua, iar numele sfant si preacinstit al Domnului Iisus stralucind neincetat in cugetare, va naste nenumarate intelesuri ce lumineaza asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)

Despre rugaciunea neimprastiata si curata a inimii si despre caldura ce se naste din ea.

Rugaciunea curata si neimprastiata a inimii este aceea din care se naste o oarecare caldura in inima, potrivit cu ceea ce s-a scris: ''Infierbantatu-sa inima mea inauntru meu si in cugetarea mea se va aprinde foc'' (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit sa-l arunce pe pamanturile inimilor noastre (Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as fi voit sa se fi aprins. Luca 12, 49) care mai inainte erau purtatoare a maracinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtatoare de Duh. Aceasta a facut odinioara si cu Cleopa si insotitorul lui, cand i-a incalzit si i-a inflacarat sa strige, iesiti din ei (extaz), unul catre altul: ''Oare nu era inima noastra arzand in noi pe cale?'' (Luca 24, 32).

Dar zice si Ioan cel minunat din Damasc, intr-un tropar din cele alcatuite de el, catre Preacurata Nascatoare de Dumnezeu: ''Focul din inima ma impinge spre cantarea dragostei feciorelnice'', iar Sfantul Isaac scrie:

ˇ Din lucrarea plina de putere se naste caldura nemasurata care se aprinde in inima din gandurile fierbinti ce se misca in cugetare. Aceasta lucrare si paza subtiaza mintea cu caldura lor si-i da vedere.

Lucrarea chemarii neincetate a lui Iisus si incordarea mentinerii ei are in ea o stare de caldura, caci este intretinuta de dragostea fata de El. Caldura acestei iubiri subtiaza cugetarea, caci o tine indreptata catre Cel atotsubtire in comparatie cu lucrurile si cu miscarile ingrosate ale lumii si ale trupului. Subtirimea plina de dragoste fierbinte a mintii fata de Cel atotsubtire o face patrunzatoare, deci capabila de vederi, sau de intuitii subtiri. Aceste vederi la randul lor nasc caldura curata, sau ganduri fierbinti.

ˇ Si din caldura aceasta rasarita in inima din harul vederii, se naste curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neincetate, sufletul primeste pacea gandurilor. Din aceasta pace a gandurilor el se inalta la curatia mintii, iar prin curatia mintii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. Dupa acestea ajunge mintea sa vada descoperiri si semne, cum a vazut Iezechiel proorocul. Lacrimile si lovirea capului in vremea rugaciunii si clatinarea lui din pricina caldurii, trezesc caldura dulcetei lor inauntru inimii si dupa iesirea din sine (extaz) cea de lauda, inima zboara spre Dumnezeu si striga: ''Insetat-a sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Cand voi veni si ma voi arata fetei Tale, Doamne?'' (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)

ˇ Iar Scararul zice: Focul, salasluind in inima, a inviat rugaciunea, iar dupa ce s-a inaltat la cer, s-a facut coborarea focului in foisorul de sus al sufletului.

Numai focul Duhului a inviat trupul Domnului si L-a inaltat la cer, ca apoi din acelasi trup sa se pogoare peste Apostoli, dand nastere Bisericii, adunarii in Hristos si in Duhul Lui a celor ce cred in El. Numai focul Duhului invie rugaciunea sau sufletul in stare de rugaciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi sa coboare iarasi, de si mai sus in sufletul ridicat in foisorul de sus, facandu-l si mai aprins la rugaciune si comunicandu-Se din rugaciunea unuia celorlalti. Rugaciunea nu se produce fara Duhul Sfant si Duhul Sfant nu coboara la suflet si nu inalta sufletul decat prin rugaciune. Rugaciunea este forma de inviere si de inaltare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului in suflet, caci prin ea se uneste sufletul cu Dumnezeu si aceasta vine din lucrarea Duhului Sfant, care se face punte vie intre suflet si Dumnezeu, facand pe om transparent.

ˇ Cine este asadar, monahul credincios si intelept care a pazit caldura sa nestinsa? Si care nu a incetat, pana la iesirea sa, sa adauge in fiecare zi foc la foc, caldura la caldura, dor la dor si sarguinta la sarguinta? (Ioan Scararul)

ˇ Cand sufletul, odihnindu-se de toate cele din afara, se va uni cu rugaciunea, aceasta invaluind sufletul il face intreg arzator, dupa cum focul transforma fierul. Sufletul este acelasi, dar nu mai poate fi atins de cele din afara, dupa cum nu poate fi nici fierul arzator atins. Fericit este cel ce s-a invrednicit sa se arate in viata aceasta astfel si statura sa, de lut fiind prin fire, si-o vede arzatoare, datorita harului. (Ilie Edicul)

Caldura celui ce se roaga neincetat nu e numai o simtire subiectiva, ci o stare noua a fiintei, devenita arzatoare prin har. Harul arde pacatele din ea si transmite caldura ei celorlalti. Mainile inaltate la rugaciune se vad, in vietile sfintilor ca niste flacari. Este un foc ce cuprinde toata fiinta, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii rusinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre aceasta caldura au mai scris si alti Parinti, dar(nici unul n-a incadrat-o intr-o dezvoltare a vietii duhovnicesti ca autorii scrierii de fata. Se vede de aici ca acestia, desi se bazeaza in aceasta scriere pe citate straine, le organizeaza intr-o viziune proprie si unitara. Mai e de remarcat ca desi despre caldura a mai vorbit si Sfantul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de fata nu-l mentioneaza nici in aceasta chestiune, nici in alta. se vede ca n-au fost ucenicii directi ai lui, ei fiind dupa Palama.

Cunoaste ca si o asemenea caldura isi are pricina si existenta in noi in multe si felurite chipuri. Acest lucru e vazut din cuvintele spuse de sfinti, caci ne e greu sa spunem ca si din cercarea noastra. Cea mai de capetenie este caldura care se naste din rugaciunea curata a inimii. Aceasta inainteaza si creste neincetat, impreuna cu rugaciunea si se odihneste (sfarseste) intr-o lumina ipostas, adica face pe un astfel de om luminat in intelesul de ipostasiat in ea.

Care este efectul nemijlocit al caldurii inimii?

Aceasta caldura topeste in chip nemijlocit tot ceea ce impiedica rugaciunea cea dintai sa se faca rugaciune desavarsit curata. Pentru ca ''foc est Dumnezeul nostru''; si anume - ''foc ce mistuieste'' (Evrei 12, 29) rautatea dracilor si a patimilor noastre.

Focul dragostei de Dumnezeu, aprins in noi de Duhul, mistuie orice placere si patima trupeasca sau lumeasca, orice ispita trezita in noi de demoni fata de lucruri marginite, care ne instraineaza de Dumnezeu, facandu-le sa paleasca in micimea lor, fata de marea frumusete a lui Dumnezeu.

Spune Sfantul Diadoh:

ˇ Cand inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor, - asa incat celui razboit ii pare ca primeste sagetile insesi - sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la inceputul curatirii. Caci, daca nu s-ar indurera mult de nerusinarea pacatului, n-ar putea sa se bucure imbelsugat de bunatatea dreptatii. Deci cel ce voieste sa-si curete inima sa, s-o infierbante continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, avand-o numai pe aceasta ca cugetare si ca lucrare neincetata. Caci cei ce voiesc sa lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca in rugaciune, cu pazirea mintii, chiar daca s-ar afla.

Putreziciune este o moleseala care duce la descompunerea in care subiectul nu mai tine in frana toate puterile si tendintele sale, indreptandu-le spre Hristos. Ea poate fi biruita numai prin pazirea mintii ca sa nu fie furata de orice fel de ganduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare si vie tensiune.

ˇ Precum cel ce voieste sa curete aurul, daca lasa sa inceteze focul din cuptor chiar si numai pentru o scurta vreme, face iarasi sa se aseze zgura pe aurul curatit, tot asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare sa fi castigat prin rugaciune, pierde prin intreruperea ei. Este propriu barbatului iubitor de virtute sa topeasca, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pamanteasca de pe inima, ca astfel topindu-se pe incet raul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul sa se intoarca cu desavarsire la fericirea lui fireasca cu si mai multa slava. Astfel, mintea, staruind neimpiedicata in inima, se roaga in chip curat si fara ratacire caci rugaciunea este adevarata si neratacitoare atunci cand mintea pazeste inima in vreme ce se roaga''. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Monah adevarat este acela care pazeste trezvia; si cel ce vegheaza cu adevarat, este monah in inima. (Isihie Sinaitul)

Dintr-o astfel de caldura si rugaciune facuta cu luare aminte, sau din rugaciunea curata, se naste in inima dorul si dragostea dumnezeiasca si iubirea fata de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Caci s-a scris: ''Fecioarele m-au iubit pe Mine'' (Cantarea Cantarilor 1, 3-4) si: ''Ranita de dragoste sunt eu'' (Cantarea Cantarilor 2, 5)

ˇ Toate virtutile ajuta mintii sa castige dragoste dumnezeiasca, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. Caci prin ea, zburand spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Marturisitorul)