Filocalia (4): Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol (2)

[Convergențe - Lumina]

Despre ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste sa pazeasca toata predania bisericeasca.

Isaac Sirul ''Paziti-va, iubitilor, de nelucrare, fiindca in ea se ascunde moartea sigura. Caci fara ea nu e cu putinta sa cada in mainile celor ce se straduiesc sa robeasca pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu in ziua aceea, nici pentru pregetarea in rugaciune, ci pentru ca parasirea acestora da putinta de intrare demonilor, iar cand vor gasi loc sa intre si vor inchide usile ochilor nostri, ne vor coplesi cu tirania si necuratia lor.

Vor inchide usile ochilor sufletesti ca sa nu vada cele bune, sa nu vada pe Dumnezeu in inima, vor inchide pe om in el insusi si in placerile lui, facandu-l orb fata de ceea ce e dincolo de aceasta ingustime.

Caci ei stapanesc, dupa hotararea dumnezeiasca, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplita razbunare. Asa ajungem robi lor, datorita nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere sa ne ingrijim pentru Hristos cum s-a scris de catre cei intelepti: ''Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrajmasului sau''. Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, sa le socotim ca niste ziduri fata de cei ce ne iau pe noi in robie.

Citirea psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarand ca importanta este unirea cu Dumnezeu si desavarsirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru ca in lipsa lor putem fi luati in stapanire de demoni.

De aceea, cu intelepciune s-a randuit de catre cei ce tin randuiala Bisericii, sa se implineasca acestea inauntru chiliei, pentru pazirea vietii noastre in duhul descoperirii (revelatiei). Pentru aceea, pe nedrept este socotita mica nesocotirea lor de catre cei neintelepti, care nu se gandesc la paguba pricinuita de aceasta. Sunt oameni care isi fac si inceputul si continuarea drumului intr-o libertate neinfranata, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine sa ne silim sa nu nesocotim cele mici, decat sa dam loc pacatului prin largimea ce ne-o dam, caci sfarsitul acestei libertati necuvenite este o cumplita robie!'' (Isaac Sirul).

Libertatea pe care o da patima este aparenta; ea se dovedeste in scurta vreme o cumplita robie. Betia, desfranarea, lenea, se prezinta la inceput ca manifestari de libertate, dar curand, creste puterea lor si ele se arata in adevarata lumina a fi niste monstri care ne inlantuie si ne duc la slujirea lor fara sa ne putem opune.

''O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva sa taie patimile si se linisteste prin indepartarea lor bucurandu-se astfel ca au incetat, dar pricinile lor nu le poate indeparta. De aceea, suntem ispititi chiar fara sa vrem si ne intristam de patimi, dar ne place sa ramana in noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu placere prilejurile pe care le pricinuiesc in noi.

Ne intristam cand patimile ne-au robit, dar ne place sa gustam la inceput putin din ele. Socotim ca aceasta gustare nu este ceva grav, intr-un cuvant ne bucura-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta inseamna ca si pricinile patimilor raman in noi si le iubim. Raman ca niste radacini, care indata ce sunt putin udate, inverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de pazire trebuie sa continue toata viata.

De aceea, cele din urma se fac pricini ale celor dintai prin lucrarea lor, caci cel ce iubeste prilejurile patimilor se supune si se face rob, fara sa vrea acestora. Cel ce uraste pacatele sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste - dobandeste iertarea. Este cu neputinta insa, sa paraseasca deprinderea pacatului inainte de a fi dobandit dusmania fata de el, si de a obtine iertare inainte de marturisirea pacatelor. Cea dintai este pricina adevaratei smerenii, iar cea de-a doua (marturisirea) este pricina strapungerii ce se naste in inima din rusine''. (Isaac Sirul)

Marturisirea pacatelor este pe de o parte o biruire a rusinii pentru ele, pe de alta o adancire a sentimentului de rusine, fapt care produce strapungerea sau zdrobirea inimii. Caci marturisirea nu e o biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scarba de pacat si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. in marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat si barbatia care o biruieste. Este barbatia ostasului in toiul luptei, superioara celei dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amandoua. Numai asa marturisirea este un eveniment duhovnicesc de adanca zguduire si un inceput de viata noua, altfel devine un act nesimtit, formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la innoire vietii. Cu aceasta strapungere de inima s-au pocait si cei ce au devenit crestini in ziua Cincizecimii.

''Nu este alt pacat de neiertat decat cel pentru care nu se face pocainta!'' (Isaac Sirul)

Dupa cantarea ''Ceasurilor'' amintite, mananca, tinand si in timpul mancarii rugaciunea, ca facand asa, sa ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neincetat.

Poate ca fapte bune singulare se pot savarsi si numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le savarsi prin staruirea neincetata in ele, si de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobandi cineva decat cu ajutorul harului. Altfel poate face din cand in cand cate un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea si paganii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea castigata prin staruinta implica o putere deosebita a duhului omului, putere mai presus de fire. Si mai ales deprinderea rugaciunii neincetate.

Despre trebuinta de a ne ruga totdeauna.

Precum trupul acesta al nostru, in lipsa sufletului e mort si rau mirositor, la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune este mort si nenorocit, caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune mai amara decat orice moarte, cum bine ne invata marele Daniil proorocul, care voia mai bine sa moara decat sa fie lipsit, fie si macar o clipa, de rugaciune (Daniel 6, 10).

La fel ne invata si dumnezeiescul Gura de Aur: ''Tot cel ce se roaga, vorbeste cu Dumnezeu. Si cine nu stie ce mare lucru este ca, om fiind, sa stai de vorba cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate sa infatiseze aceasta cinste prin cuvant caci aceasta cinste intrece chiar si maretia ingerilor. Rugaciunea este o lucrare comuna a ingerilor si a oamenilor si, in privinta rugaciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(si te uneste cu ingerii. Prin ea se ridica cineva repede la petrecerea, la viata si traiul acelora, la cinstea, la nobletea, la intelepciunea si intelegerea lor, silindu-se sa-si petreaca toata viata in rugaciuni si in slujirea adusa lui Dumnezeu.

Cand vede diavolul sufletul ingradit in virtuti, nu indrazneste sa se apropie, temandu-se de taria si de puterea pe care i-o dau rugaciunile, hranind sufletul mai bine decat hranesc mancarurile trupul. Rugaciunile sunt nervii sufletului, caci precum trupul este sustinut laolalta prin nervi si prin ei se misca in chip unitar, persista si isi mentine taria, iar daca ii taie cineva pe acestia, desface toata armonia trupului, tot asa sufletele se armonizeaza si se sustin laolalta prin rugaciuni, si prin ele strabat cu usurinta drumul evlaviei. Deci, daca te lipsesti de rugaciune, faci ca si cand ai scoate pestele din apa: precum apa este viata acestuia, asa iti este tie rugaciunea. Precum acesta traieste prin apa, asa si noi putem sa ne inaltam la ceruri si sa ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugaciune''.

Un medic german declara ca astenia nervoasa, atat de raspandita in zilele noastre, isi are leacul si in cruce, adica in intelegerea rostului superior al greutatilor vietii si in rabdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituala a omului. I orice caz, rugaciunea intarind cu putere dumnezeiasca sufletul, revigoreaza sufletul, aduce intarire nervilor trupului. Ea aduce liniste si, prin aceasta, potoleste agitatia care se prelungeste si in nervi.

''Rugaciunea si cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu si, precum aurul, pietrele scumpe si marmura fac case imparatilor, asa rugaciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel lauda mai mare s-ar putea aduce rugaciunii, decat ca zideste biserici vii lui Dumnezeu? Si Acela pe care nu-L incap cerurile, intra in sufletul viu prin rugaciuni''.

Rugaciunea face din om biserica a lui Dumnezeu, dar si preot al Lui. Caci si Hristos Insusi se roaga in sufletul care se roaga impreuna cu Sfantul Duh, care se roaga cu suspine negraite in noi, sau se intipareste in eu-l nostru in rugaciune. Pentru ca biserica nu este numai locul unde se roaga omul, ci si locul unde se afla Hristos.

ˇ Ar putea vedea cineva puterea rugaciunii Sfintilor si in aceea ca Pavel care alerga prin toata lumea ca un inaripat, locuia prin inchisori, suferea biciuiri, purta lanturi, traia plin de sange si in mii de primejdii, invia morti, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea in mantuirea oamenilor, ci-si imprejmuia sufletul cu rugaciuni; si, dupa ce savarsea aceste minunate semne, alerga la rugaciune ca un atlet spre cununa de stadion. Caci rugaciunea pricinuieste si invierea mortilor si toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vietii rugaciunile Sfintilor. (Ioan Gura de Aur)

Rugaciunea este mai tare ca toate pentru ca in ea este Dumnezeu, sau in ea omul este plin de Dumnezeu.

ˇ Rugaciunea este prilejul mantuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adapostul nejefuit, infricosator demonilor, mantuitor noua binecredinciosilor.

ˇ Precum toate bogatiile urmeaza unei imparatese care intra intr-o cetate, asa toate virtutile intra impreuna cu rugaciunea care intra in suflet.

ˇ Ceea ce este temelia pentru casa, aceea este rugaciunea pentru suflet. Trebuie sa o fixam intai pe aceasta ca o baza si ca o radacina in suflet si apoi sa zidim cu sarguinta pe ea cumpatarea si grija de saraci si toate legile lui Hristos.

Rugaciunea este fundament al sufletului pentru ca in ea este Hristos, ipostasul firii omenesti in general, deci si al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor creste din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adancime infinita ies puterile slujirii oamenilor, asa cum apa care adapa campiile iese din adancul pamantului.

ˇ Rugaciunea sarguincioasa este lumina mintii si a sufletului, lumina nestinsa si neincetata. De aceea, cel viclean arunca zeci de mii de ganduri invalmasite in mintile noastre, si cele ce niciodata nu le-am gandit, acestea le aduna in vremea rugaciunii si le varsa in sufletul nostru, de aceea, mare arma este rugaciunea si mare asigurare. (Ioan Gura de Aur)

ˇ Cu cat voim sa strangem mintea mai mult intr-un singur gand esential al rugaciunii, cu atat pornirea ei contrara incearca sa se impotriveasca, imprastiindu-se in tot felul de ganduri marunte, iar cel rau o stimuleaza in aceasta. Ceea ce se petrece in noi nu provine numai din noi, ci si din inrauriri externe, mai puternice decat noi.

ˇ Sa-ti fie pomenirea lui Dumnezeu mai neintrerupta decat respiratia! (Grigorie de Nazianz)

ˇ Fara rugaciunea neincetata nu te poti apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ A da mintii dupa osteneala rugaciunii o alta grija, inseamna a pricinui imprastierea cugetarii. (Isaac Sirul)

ˇ Orice rugaciune in care trupul nu se osteneste trebuie socotita fat lepadat, pentru ca acea rugaciune este fara suflet. (Isaac Sirul)

ˇ Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu, iar dupa lucrare, rugaciunea este sustinatoarea lumii, impacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si totodata fiica lor, ispasirea pacatelor, punte impotriva ispitelor, zid impotriva necazurilor, zdrobirea razboaielor, lucrarea ingerilor, hrana tuturor cetelor netrupesti, veselia viitoare, lucrare fara margini, izvorul virtutilor, pricinuitoarea darurilor, propasire nevazuta, hrana a sufletului, luminarea mintii, secure ce taie deznadejdea, baza a bunatatilor viitoare, alungarea intristarii, bogatia monahilor, comoara sihastrilor, slabirea maniei, oglinda inaintarii, aratarea masurilor, darea pe fata a starii ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul maririi. Rugaciunea este judecatoarea celui ce se roaga, scaunul de judecata al lui Hristos inainte de scaunul Judecatii viitoare - rugaciunea nu e nimic altceva decat instrainarea de lumea vazuta si nevazuta! (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa te rogi, leapada-te de toate, ca sa mostenesti totul! (Nil Ascetul)

Numai cand esti liber de toate, esti stapan peste toate, adica le ai pe toate prin iubire si prin intelegere. Dar mai ales le ai in Dumnezeu in care sunt toate; le ai in Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugaciune. Orice lucru de care ne legam cu pasiune, ne ingusteaza vederea si puterea de imbratisarea tuturor. Aceasta ingustare produce si ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunostinte teoretice despre Dumnezeu si despre cele privitoare la mantuire. Unde nu e rugaciune e, de aceea, impotrivire in idei si dezbinare.

ˇ Rugaciunea este urcusul mintii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)

ˇ Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)

ˇ Precum painea este hrana trupului si puterea sufletului, asa e rugaciunea duhovniceasca hrana a mintii. (Nil Ascetul)

Despre hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se linisteste.

S-a scris: ''Fiul omului, mananca cu cantarul painea ta si bea cu masura apa'' (Iezechiel 4, 10-11), in asa fel ca cel ce se nevoieste dupa Dumnezeu sa poata trai din acestea. Caci ''daca nu dai sange, nu vei primi Duh''. Dar zice si marele Pavel: ''Imi asupresc trupul meu si il robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, sa ma fac eu insumi necercat'' (I Corinteni 9, 27).

ˇ Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)

ˇ Prin nimic nu se slujeste Dumnezeu atat de mult ca prin neplacuta patimire; si lacrimile pun in miscare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)

ˇ Precum o mama se ingrijeste de copil, asa se ingrijeste Hristos de un trup care sufera si e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)

ˇ In stomacul plin nu se afla cunostinta tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ Precum ''cei ce seamana cu lacrimi vor secera snopii veseliei'', asa nepatimirii neplacute ii urmeaza bucuria. (Isaac Sirul)

ˇ Fericit cel ce se opreste de la dulcea patimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)

De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta si prin cele de-a stanga si probandu-ma pe mine insumi adeseori in cele doua chipuri si primind rani nenumarate de la vrajmasul, dar invrednicindu-ma si de mari ajutoare in ascuns, mi-am castigat mie experienta din indelungatul timp al anilor si, din cercarea si harul lui Dumnezeu, am invatat acestea. Ca temelia tuturor bunatatilor si slobozirea sufletului din robia vrajmasului si calea care duce la lumina si la viata consta in aceste doua moduri: in a te aduna pe tine intr-un singur loc si a posti totdeauna, adica a te canoni (disciplina) prin infranarea stomacului in chip intelept si cuminte, prin sederea nemiscata si prin neincetata gandire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simturilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se imblanzesc patimile ce se misca in trup; din acestea, blandetea gandurilor, miscarile luminoase ale cugetarii, sarguinta pentru dumnezeiestile fapte ale virtutii, intelesurile inalte si subtiri, lacrimile fara masura ce se nasc in tot timpul si amintirea mortii, din aceasta intelepciunea curata, straina cu desavarsire de orice nalucire care ispiteste cugetarea, patrunderea si ascutimea cunostintei celor de departe, intelesurile tainice si adanci pe care intelegerea le vede cuprinse in cuvintele dumnezeiesti, miscarile mai launtrice ce se nasc in suflet si felurimea si deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfintilor si vederile adevarate care sunt straine de nalucirile desarte, din aceasta, frica de caile si cararile din oceanul cugetarii.

Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarari, unele mantuitoare, altele pierzatoare. Este un ocean nesfarsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la naufragiu in adancul oceanului. Corabierii si carmacii de barci stiu ca in vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, pentru a nu fi inghititi de valuri.

''Din aceasta vine flacara ravnei care biruieste toata primejdia si strabate prin toata frica, din aceasta, caldura care dispretuieste toata pofta, o nimiceste din cuget si produce uitarea oricarei amintiri a celor trecatoare impreuna cu a altora. Si ca sa spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevarat, bucuria sufletului, invierea si odihna cu Hristos in Imparatia cerurilor.

Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, a maniei sau a ambitiei.

Libertatea adevarata este eliberarea fata de patimi. Ea este insusirea omului adevarat si tare. Pana ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are inca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor.

Daca va nesocoti cineva adunarea intr-un loc si postirea neincetata, sa stie ca va fi pagubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina si temelia tuturor virtutilor prin dispretuirea acestor doua virtuti. Precum acestea sunt in suflet inceputul si capatul lucrarii dumnezeiesti, usa si calea spre Hristos, de le va tine si va ramane in ele, asa si de va iesi si va sari din ele, va ajunge in cele doua potrivnice lor: va umbla din loc in loc si se va lacomi in chip necuviincios; din acestea curgand toate celelalte rele''. (Isaac Sirul)

Cei ce sunt la inceput trandavi si molesiti se sperie si se tulbura nu numai de nevointele acestea si de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborati si de o mica slabiciune, astfel ei se intorc la cele dinapoi. Cei cercati nu mananca pe saturate nici legume verzi, ci hranindu-se cu plante uscate, nu voiesc sa guste ceva inainte de ceasul randuit chiar daca trebuie sa stea, din pricina slabiciunii si a neputintei, culcati pe jos, cu ochii impaienjeniti de marea sleire a trupului. Chiar insa de s-ar apropia prin acestea in chip necesar de iesirea din trup, nici atunci nu se lasa biruiti sa cada, datorita vointei lor intarite, caci voiesc si doresc sa-si sileasca firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.

Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tariei sufletesti a duhului lor. Prin aceasta tarie in care este prezenta puterea lui Dumnezeu, ei trec la viata si apoi la sfarsitul lumii si la inviere. Nici apropierea mortii nu slabeste dragostea lor de Hristos, deci credinta in El, ca sa calce voia Lui. Constiinta legaturii cu Hristos este mai tare decat frica si durerea mortii.

Si se hotarasc mai bine sa se osteneasca pentru virtute decat sa pastreze viata vremelnica si toata odihna ce-o poate da ea. Iar cand vin asupra lor ispitele, mai degraba se bucura ca se desavarsesc in ele, sau se fac desavarsiti. Si nici in durerile chinuitoare ce trebuie sa le rabde in ele, nu sovaie in dragoste de Dumnezeu, ci pana inceteaza din viata sunt stapaniti de dorul sa rabde cu barbatie ispitele si nu se dau inapoi, pentru ca prin ele se fac desavarsiti. (Isaac Sirul)

Urmand asadar, si noi acestora si ascultand de cel ce porunceste: ''Umbla pe calea imparateasca, neabatandu-te nici la dreapta, nici la stanga'' (Proverbe 4, 27), iti dam tie si o regula a caii de mijloc:

Cum trebuie sa se hraneasca cel ce se nevoieste, lunea, miercurea si vinerea.

In aceste trei zile ale saptamanii, posteste pana la ceasul al noualea (trei dupa amiaza), adica mananca o data pe zi impartasindu-te de sase uncii (27 gr.). ia si din mancari uscate cat ai nevoie, dar cu cumpatare. Apa, daca voiesti, pana la trei patru pahare. Urmeaza canonul 69 apostolic care randuieste: ''Daca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet sau cantaret nu posteste in sfanta Patruzecime (Paresimi) a Pastilor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, in afara de cazul ca ar fi impiedicat de o boala trupeasca. Iar de e mirean, sa se excomunice (afuriseasca)''. Pentru luni s-a randuit dupa aceea de Sfintii Parinti.

Cum trebuie sa se hraneasca martea si joia.

In aceste doua zile mananca de doua ori pe zi: la pranz, ia sase uncii de paine, ceva fiert si ceva din mancarurile uscate, cu cumpatare. Ia si vin amestecat cu apa - pana la trei sau patru pahare, daca ai nevoie. Seara, ia trei uncii de paine , ceva din mancarurile uscate sau niscaiva fructe si vin amestecat cu apa - un pahar, cel mult doua daca ai sete mare. Dar sa stii ca foarte mult ajuta setea lacrimilor daca mai e insotita si de priveghere, caci zice Sfantul Ioan Scararul: ''Setea si privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobita au tasnit lacrimile''. Iar Sfantul Isaac intareste: ''Inseteaza dupa Dumnezeu, ca sa te umpli de dragostea Lui''.

Daca insa si in aceste doua zile alegi sa mananci o singura data, foarte bine faci, pentru ca intaiul izvor, maica, radacina si temelia tuturor virtutilor, este postul si infranarea. Caci zice unul din cei din afara: ''Alege calea cea mai buna si cea mai grea, iar obisnuinta o va face dulce''. Dar si Marele Vasile zice: ''Unde este hotararea vointei, nimic nu poate fi piedica''. Iar unul dintre purtatorii de Dumnezeu adauga: ''Inceputul rodirii e floarea, iar inceputul faptuirii e infranarea'' (Nil Ascetul).

Toate acestea si cele asemenea acestora vor parea unora grele, ba poate chiar cu neputinta, insa cel ce tine seama de rodirea ce se iveste din acestea si are in vedere ce stralucire obisnuiesc sa pricinuiasca acestea, de va socoti usoare si, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si prin staruinta proprie, dupa putere, le va vesti ca usoare prin cuvinte si prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adevereste Sfantul Isaac care spune:

ˇ Ia-ti doctoria vietii de la masa celor ce postesc, privegheaza si se ostenesc in Domnul si trezeste in felul acesta sufletul tau din moarte. Caci Cel iubit se odihneste in mijlocul lor, sfintind mancarurile, si preface amarul neplacut din ele in dulceata Sa negraita. Slujitorii duhovnicesti si ceresti ai Lui ii umbresc pe ei si sfintele lor mancaruri.

ˇ Mireasma celui ce posteste e atotdulce iar intalnirea cu el veseleste inimile celor ce au darul deosebirii, caci vietuirea celui infranat este bineplacuta lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa se hraneasca sambata; despre priveghere si ce trebuie sa manance in acest timp.

In fiecare sambata in afara de Sambata cea Mare, trebuie sa mananci, precum s-a randuit pentru marti si joi, de sfintele canoane, pentru ca trebuie sa priveghezi in noaptea spre duminicile anului, afara de saptamana branzei si in cazul ca nu trebuie sa faci priveghere peste saptamana pentru marile sarbatori domnesti sau ale sfintilor celor mai mari. In acest caz, facand privegherea aceea, o lasi pe cea spre duminica, totusi, fie ca-i asa, fie altfel, mananca sambetele de doua ori., caci e de folos sa te fortezi in savarsirea privegherii de noapte. De aceea si dupa privegherea ce trebuie sa o faci pentru o sarbatoare domneasca ce cade in mijlocul saptamanii, e de foarte mare folos sa o faci si pe cea spre duminica, caci mare castig iti va urma din aceasta curand. Mai bine zis ''iti va rasari lumina de dimineata si vesmintele tale se vor umple repede de stralucire'' (Isaia 63, 8). Caci zice si Sfantul Isaac:

ˇ Inceputul fiecarei lupte cu pacatul si cu pofta este osteneala privegherii si a postului, dar mai ales pentru cei ce lupta cu pacatul din launtrul lor. Din aceasta se vede semnul urii impotriva pacatului si a poftei la cei ce poarta cu ele razboiul acesta nevazut. Caci aproape toate atacurile patimilor incep sa se micsoreze prin post, iar dupa post, mare ajutor in aceasta lupta aduce privegherea. Cel ce in toata viata lui iubeste insotirea cu aceasta pereche, se face prietenul cumpatarii. Dimpotriva, mangaierea stomacului este inceputul tuturor relelor, iar moleseala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfanta si temelia a toata virtutea este postul, privegherea si trezvia in slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

ˇ In sufletul ce scanteiaza in pomenirea deasa a lui Dumnezeu si de privegherea neadormita, noaptea si ziua, Domnul cladeste spre intarirea acelui suflet norul ce-l umbreste ziua si lumina focului ca sa-i lumineze noaptea (cf. Iesirea 13, 21-22); si din launtrul intunericului va straluci lumina. (Isaac Sirul)

ˇ Alege-ti ca lucrare plina de desfatare privegherea neincetata in timpul noptilor, prin care au dezbracat toti Parintii pe omul cel vechi si s-au invrednicit de innoirea mintii. In acele ceasuri, sufletul simte viata cea fara de moarte si in simtirea aceasta dezbraca intunericul patimilor si primeste Duhul cel Sfant. (Isaac Sirul)

ˇ Ţine lucrarea privegherii, ca sa afli mangaierea in sufletul tau. (Isaac Sirul)

ˇ Sa nu socotesti omule, ca in toata vietuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)

ˇ Pe monahul ce staruie in privegherea unita cu discernamantul mintii, sa nu-l privesti ca pe un purtator de trup caci acesta este cu adevarat lucrare a cetei ingeresti. (Isaac Sirul)

ˇ Sufletul ce se osteneste in lucrarea aceasta inteleapta a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea ca-i atintit si priveste la o vedere cereasca. (Isaac Sirul)

Aceste privegheri insa, sa le faci in rugaciuni, in cantari si citire, cu curatie si fara imprastiere si cu frangere de inima, singur sau cu o obste iubita si de aceeasi vietuire. Iar dupa fiecare priveghere da-ti o mica mangaiere pentru osteneala ce urmeaza acesteia, mancand si band ceva. Adica mananca trei uncii de paine, adaugand ceva mancare uscata, cat iti este de trebuinta. Bea si trei pahare de vin amestecat cu apa, luand seama insa, ca nu cumva in ziua in care postesti pana in ceasul al noualea, avand priveghere, sa lasi postul din pricina privegherii. Trebuie si pe aceasta sa o faci, dar nici pe acela sa-l treci cu vederea, caci s-a randuit ca mangaierea sa o faci dupa ca s-a sfarsit privegherea.

Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretica rece, ci o adancire in fiinta proprie si in intelesurile celor citite ca in fata lui Dumnezeu, in duhul rugaciunii si cu inima zdrobita de smerenie si de constiinta pacatoseniei. Numai asa privegherea innoieste continuu pe om, dezbracandu-l de omul vechi; numai asa ea este simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa mananci duminicile, despre osteneala si smerenie

Sa mananci in toate duminicile de doua ori pe zi, ca si sambata; aceasta randuiala sa o tii fara abatere, in afara de caz de boala. Tot asa sa faci si in zilele ingaduite si dezlegate de Sfintii Parinti de pe urma unui lung obicei si a unor pricini mai noi, dumnezeiesti sau nu. In acestea nici nu mancam numai o singura data, nici nu mancam numai mancare uscata, ci ne infruptam din toate cele de folos si nepatate, din legume, dar cu infranare si in cantitatea randuita caci totdeauna cel mai bun lucru este sa ne infranam in toate. Dar in cazurile de boala, ne putem impartasi fara sa ne rusina, din toate cele folositoare si legiuite, care sustin trupul, caci Sfintii Parinti au invatat ca trebuie sa fim ucigatori de patimi, nu ucigatori de trup.

De asemenea, se cuvine sa gusti cate putin din toate cate s-au randuit si s-au ingaduit prin fagaduinta spre a slavi pe Dumnezeu si a-I multumi si pentru a nu ne trufi.

Toate sunt date de Dumnezeu si, gustandu-le, Il slavim si Ii multumim pentru minunata lor potrivire, si din acest punct de vedere, cu viata noastra. Daca insa ne scufundam prea mult in placerea produsa de ele, uitam de Dumnezeu. Trebuie sa tinem mereu cumpana (dialectica) intre gustarea lor si detasarea de ele. Numai asa il slavim pe Dumnezeu si Ii multumim pentru ele si Il socotim mai presus de ele. Nu trebuie sa ne plecam prea mult nici intr-o parte, nici in alta; nu trebuie nici sa ne scufundam in ele, nici sa le dispretuim, uitand de conditia noastra care are nevoie de ele, si de multumirea ce trebuie sa o aducem lui Dumnezeu ca a tinut seama de aceasta conditie smerita a noastra, pentru ca prin ele sa ne putem ridica la El.

Fereste-te de adunarea celor de prisos, caci ''putinatatea lucrurilor invata pe om , fara sa vrea, infranarea. Deoarece cand avem din belsug si le putem folosi cand vrem, nu ne mai putem stapani.'' (Isaac Sirul). Sa nu iubesti odihna trupului caci ''sufletul care iubeste pe Dumnezeu si-a castigat odihna in Dumnezeu'' (Isaac Sirul). Alege mai curand smerenia prin osteneala si patimire caci ''osteneala si smerenia dobandesc pe Dumnezeu'' cum scrie unul dintre sfinti.

Un alt paradox: nu prin odihna trupului se castiga odihna sufletului in Dumnezeu, ci prin durerile si infranarea trupului. In aceste necazuri isi cauta sufletul reazem in Dumnezeu: prin cruce se ajunge la inviere.

Despre dreapta chibzuire in a deosebi si ca lucrarea masurata nu tinde spre slava; despre supunere

Toate acestea spuse mai sus trebuie sa le implinesti cu o dreapta chibzuire amanuntita, pentru armonia si starea pasnica a fiintei noastre indoite. ''Cu intelepciune se zideste casa, si cu intelegere se ispraveste; cu simtire se umplu camarile de toata bogatia scumpa si buna'' (Pilde 24, 3-4).

ˇ Saracia si stramtorarea insotite de dreapta chibzuire a ratiunii, sunt o cale imparateasca. De aceea, asprimea lipsita de dreapta chibzuire sau fara judecata e nefolositoare, ca si ingaduirea tuturor greselilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrara. (Talasie Libianul)

ˇ Odihnei trupului ii urmeaza iesirea din linistire, dar aceasta iesire se deosebeste de cea dintai: iesirii dintai din odihna ii urmeaza razboiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trandavie, parasirea locului de linistire si mutarea din loc in loc. lucrarea cu osteneala, ce tine masura, nu cauta slava. Micsorarea ei inmulteste placerea, iar lipsa de masura, iesirea gandurilor. (Isaac Sirul)

Dreapta chibzuinta care nu exagereaza in vreo nevointa chinuitoare sau in tot felul de concesii, este impreunata cu modestia. Ea nu vrea sa se faca aratata si admirata prin asprime, si nu atrage atentia nici prin pogoraminte. Ea nu vrea sa iasa la vedere si in general nu ingaduie gandurilor sa iasa din stransoarea in care sunt tinute. Iesirea dintai a gandurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul isi cauta prilejul de desfranare. Iesirea a doua, din moleseala, plictiseala, trandavie, il trage pe om la vagabondaj.

ˇ Sa nu-ti indrepti toata luarea aminte spre trup, ci hotaraste-i o nevointa dupa putere si intoarce toata mintea spre cele dinauntru. Caci ''nevointa trupeasca la putin foloseste, iar binecredinciosia, la toate'' (I Timotei 4, 8).

Iar daca talerul trupului atrage, stapaneste si ingreuneaza talerul sufletului, aplecandu-l spre miscari neregulate si stricatoare de suflet - caci ''trupul pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva trupului'' (Galateni 5, 17) - tu, franand trupul cu fraul infranarii, mortifica-l pana ce, chiar fara sa vrea, se face usor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun. Aminteste-ti de marele Pavel care zice: ''Pe cat se strica omul nostru cel dinafara, pe atat se innoieste cel dinauntru zi de zi'' (II Corinteni 4, 16).

ˇ Da-te pe tine sa mori intru nevointa si nu trai in nepasare, caci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinta in Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru pazirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)

ˇ Mai buna este moartea in lupta cu pacatul, decat sa traim in gresale. (Isaac Sirul)

ˇ Inainte de toate, fa orice numai cu sfatul si intrebarea parintelui tau duhovnicesc in Domnul, caci numai asa, cu harul lui Hristos iti vor parea usor de purtat si ca pe un drum neted, cele grele si potrivnice. (Isaac Sirul)

Cum trebuie sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa amiaza pana la apusul soarelui. Impartirea darurilor dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii noastre.

Dupa ce te-ai intarit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste ca nevoitorul ''de la toate sa se infraneze'' (I Corinteni), citeste, sezand mai mult din scrierile despre trezvie ale Parintilor, cat poti. Pe urma culca-te un ceas, daca zilele sunt lungi, apoi sculandu-te, fa putin lucru cu mainile, tinand si rugaciunea. Dupa aceea roaga-te cum s-a aratat inainte. Citeste, mediteaza si sileste-te sa te smeresti socotindu-te mai prejos de toti oamenii, caci s-a spus:

ˇ Cel ce se inalta se va smeri, iar cel ce se smereste se va inalta. (Luca 19, 11)

ˇ Cel ce socoteste ca sta, sa ia seama sa nu cada. (I Corinteni 10, 12)

ˇ Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. (Iacov 4, 6)

ˇ Inceputul trufiei omului sta in a nu vedea pe Domnul. (Int. Sirah 10, 12)

ˇ Cei mandri au calcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)

ˇ Nu cele inalte cugetand, ci lasandu-va dusi cu cei smeriti. (Romani 12, 16)

Iar Parintii ne invata:

ˇ Acesta este cel ce se cunoaste pe sine cel mai bine, care nu se socoteste pe sine nimic. Caci nimic nu-i atat de placut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urma. (Ioan Gura de Aur)

ˇ Tainele se descopera celor smeriti la cuget. Unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu, iar parerea de sine premerge certarii. (Isaac Sirul)

ˇ N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta m-a mantuit in scurta vreme, urmarind aceasta inainte de orice altceva: sa nu fiu luat in seama. (Ioan Scararul)

ˇ Daca voiesti cu adevarat sa te mantuiesti, asculta cu fapta. Ridica-ti picioarele de la pamant si inalta mintea ta la cer si acolo sa fie cugetarea ta ziua si noaptea. dispretuieste-te cu toata puterea pe care o ai, sileste-te sa te socotesti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevarata si alta nu este celui ce voieste sa se mantuiasca, in Hristos, ''Cel ce-l intareste pe el'' (Filimon 4, 13). ''Cel ce voieste aceasta, sa alerge ca sa o ia'' (I Corinteni 9, 24). ''Marturasesc aceasta inaintea lui Dumnezeu celui Viu care voieste sa daruiasca viata vesnica fiecaruia care voieste'' (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)

ˇ Daca n-ai grija de nimic, te apropii de cetate si de nu esti luat in seama de oameni, vei locui in cetate, iar de vei fi mort fata de orice om, vei mosteni cetatea si comorile ei. De voiesti dar sa te mantuiesti, tine sa nu fii bagat in seama si alearga spre ce-ti sta in fata. (Varsanufie cel Mare)

Iar dupa cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfant, a cauta sa fii nebagat in seama, inseamna a nu te socoti deopotriva cu nimeni si a nu spune despre vreo fapta buna: ''si eu am facut-o''.

Sezand iarasi, roaga-te in chip curat si neimprastiat pana ce vine seara, apoi canta vecernia obisnuita si fa apolisul, crezand din inima curata ca dupa osteneala si durerea noastra pentru virtute si dupa masura lucrarii noastre, vom fi rasplatiti de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu aratarea nevointelor si cu mangaierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: ''Dupa multimea durerilor mele, in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu'' (Psalmi 114, 6).

ˇ Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)

ˇ De patimim impreuna cu Hristos, ne vom si slavi impreuna. Caci socotesc ca nu sunt vrednice patimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)

ˇ Deosebirea impartirii bunatatilor dumnezeiesti are drept pricina masura credintei fiecaruia. Caci precum credem, avem si intarirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucreaza, pe masura faptelor lui isi arata credinta si primeste masura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucreaza, pe masura nelucrarii isi arata masura necredintei si, dupa masura necredintei, se lipseste de har. Deci rau face cel pizmas, ca pizmuieste pe cei ce savarsesc fapte bune, caci de el atarna si nu de altul hotararea sa creada si sa lucreze, si pe masura credintei sa primeasca harul care ii vine. (Maxim Marturisitorul)

Sa cerem, deci, din suflet da ni se daruiasca sa petrecem cealalta vreme a vietii noastre si sa ajungem sfarsitul ei in chip crestinesc, fara durere, neinfruntat, cu pace si, pe langa acestea, sa ni se dea raspuns bun cand vom sta in fata scaunului infricosator de judecata al Domului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Mai mare decat lucrarea este rugaciunea curata.

Pe langa cele aratate, sa stii si aceasta, frate, ca toata metoda si tot indreptarul, si, de voiesti, si felurimea faptelor si randuit pentru ca nu putem sa ne rugam in inima in chip curat si neimprastiat. Caci, dupa implinirea acestora, cu bunavoirea si harul Domnului nostru Iisus Hristos, lasand toate, ne unim mai presus de cuvant in chip nemijlocit, cu Cel Unul si unitar si unificator, ca, cum s-a spus de catre vestitul cuvantator de Dumnezeu: ''Dumnezeu se uneste cu dumnezei si se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfant in inima''. Ea se naste din amintita rugaciune curata si neimprastiata in inima.

Acest lucru se intampla rar si numai unul dintr-o mie se invredniceste, prin harul lui Hristos, sa inainteze pana la aceasta stare. Iar sa pluteasca peste ea si sa se invredniceasca de rugaciunea curata si sa ajunga la descoperirea tainelor veacului viitor, se invrednicesc foarte putini care se aleg din generatie in generatie, prin bunavointa lui Hristos. Caci spune Sfantul Isaac:

ˇ Precum din zeci de mii de oameni, abia se afla unul care a implinit putin poruncile si cele legiuite si a ajuns la curatia sufletului, asa abia unul dintr-o mie s-a invrednicit sa ajunga cu multa pazire de sine la rugaciunea curata si sa sparga acest hotar si sa intre la aceasta taina. Pentru ca cei multi nu s-au invrednicit nicidecum de rugaciunea curata, ci numai putini. Dar la taina aceea de dupa ea si de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generatie in generatie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)

ˇ Daca abia cate unul se roaga cu curatie, ce sa zicem despre rugaciunea duhovniceasca. (Isaac Sirul)

ˇ Toata rugaciunea duhovniceasca s-a eliberat de miscare, si cea care se schimba , e sub cea duhovniceasca.

Rugaciunea curata de ganduri inca nu e rugaciune duhovniceasca, sau cu desavarsire in Duhul. Caci in rugaciunea curata omul poate inainta inca spre a fi si mai mult in Dumnezeu. Dar in rugaciunea duhovniceasca a ajuns la nemiscare, sau la odihna totala in Dumnezeu; caci s-a unit in chip desavarsit cu Dumnezeu, nemaiavand unde inainta, odata ce Dumnezeu este nemarginit in bogatia vietii Lui. Ea nu se mai schimba, nu se mai intrerupe. E nemiscarea ca stabilitate in rugaciune.

Intrebat fiind Sfantul Isaac de cineva, care este varful tuturor ostenelilor in aceasta lucrare a linistii, ca ajungand cineva acolo sa afle ca a ajuns la desavarsirea vietuirii, el a raspuns asa:

ˇ Cand se va invrednici de staruirea in rugaciune, caci, cand va ajunge la aceasta, a ajuns la varful tuturor virtutilor. Si de atunci s-a facut locas al Sfantului Duh, caci daca n-a primit cineva in chip sigur harul Mangaietorului, nu poate savarsi aceasta rugaciune si fara intrerupere. Caci Duhul zice, cand se salasluieste in vreun om, acela nu mai inceteaza din rugaciune pentru ca Duhul insusi se roaga pururea. Atunci, nici cand doarme, nici cand vegheaza, rugaciunea lui nu se intrerupe din suflet, ci fie de mananca, fie de bea, fie de doarme si orice ar face, ba chiar si in somnul adanc, bunele miresme si respiratiile rugaciunii se misca in inima lui fara osteneala. Atunci nu se mai desparte de rugaciune. Si in toate orele lui, chiar daca ea inceteaza in afara, liturghiseste in el in chip ascuns. Caci ''tacerea celor curati este rugaciune'', zice unul dintre purtatorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar miscarile inimii si cugetarile curate sunt glasuri blande, prin care canta in chip ascuns Celui ascuns.