Legenda despre proasta dispoziţie
Una din cele mai ciudate fraze pe care am prilejul să le aud este: „Sunt prost dispus." Iată o alegorie care vă poate explica nedumerirea mea. Intr-o ţară oarecare trăiau oameni care n-aveau altă plăcere mai mare decât să fie curaţi şi frumoşi. Aceasta era literalmente cea mai mare bucurie a vieţii lor, şi de aceea, atunci când se întâlneau, se întrebau unul pe celălalt: „Astăzi eşti curat?" Problema lor era însă aceea că în ţara respectivă drumurile, trotuarele, până şi potecile, erau îngrozitor de proaste - groapă peste groapă, şi toate adânci. De aceea, era un lucru foarte rar ca cineva să iasă din casă fără să se murdărească. De aceea, răspunsul cel mai frecvent la bineţe era: „Păi... vezi şi tu."
Se înţelege că locuitorii acelei ţări ar fi putut fi fericiţi întotdeauna dacă s-ar fi spălat, fiindcă aveau apă curentă - dar ciudăţenia e tocmai că nu ştiau că poţi să te speli şi să fii curat.
S-ar părea că eroii acestei alegorii se poartă destul de prosteşte. De fapt, ei nu se poartă cu nimic mai prosteşte decât acei oameni reali care-şi permit să fie prost dispuşi.
De ce credem cu toţii că omul trebuie să fie mereu sau din când în când nefericit, trist, tulburat şi să rămână în starea aceasta fără să ia nici o măsură pentru a schimba situaţia? Ce idee absurdă mai e şi asta, şi din ce cauză se bucură de o asemenea răspândire ?
De fapt, igiena sufletească seamănă foarte mult cu cea corporală şi este la fel de indispensabilă, dacă nu mai mult. Nu întâmplător eroii alegoriei mele se bucură enorm când sunt curaţi. Omul este alcătuit în aşa fel încât pentru el este normal să fie fericit, să se bucure mereu atunci când are conştiinţa curată. Ne lipseşte de bucurie, dă naştere mâhnirii, nervilor, neliniştii, fricii - adică tuturor stărilor care pentru noi sunt legate de proasta dispoziţie -, ceea ce ne murdăreşte conştiinţa. Aşadar, dacă vom avea grijă de curăţenia conştiinţei noastre aşa cum avem grijă de curăţenia corpului, vom uita de proasta dispoziţie şi vom înceta să mai folosim această propoziţie stranie: „Sunt prost dispus."
Când ne murdărim, ne spălăm; când ne rănim, ne dezinfectăm; când ne rupem hainele, le coasem. Şi atunci, de ce nu facem acelaşi lucru cu dispoziţia noastră, ci procedăm ca nerozii şi nefericiţii eroi din alegoria de mai sus?
Fiecare să răspundă singur la întrebarea aceasta. Eu n-am decât o singură explicaţie: oamenii nu ştiu cum să îşi lecuiască dispoziţia.
Plăcerile - surogat al bucuriei
Omul contemporan ştie doar surogate de îmbunătăţire a dispoziţiei sufleteşti: sexul, palavrele, spectacolele de tot felul, dansurile, posedarea de lucruri frumoase şi scumpe, jocurile, mâncărurile şi băuturile rafinate, călătoriile, colecţionarea a tot felul de lucruri, invidia celor din jur, câteodată narcoticele slabe. Oare toate acestea nu sunt aducătoare de bucurie?..
Nu. Toate cele înşirate mai sus nu sunt bucurii. Nu sunt decât plăceri. Plăcerea este un surogat al bucuriei. Dacă aţi căutat fericirea mergând pe calea plăcerilor, dezamăgirea şi senzaţia de pustietate lăuntrică sunt absolut logice, chiar dacă nu aţi apucat să vă săturaţi de ele. Toate plăcerile se epuizează rapid, lăsând în urmă întristare, aşa cum după beţie urmează mahmureala.
Sexul extraconjugal lasă în urma sa oboseală şi incapacitate de a iubi. Televizorul şi celelalte spectacole îl epuizează pe om şi îi răpesc capacitatea de a crea. Posedarea lucrurilor frumoase nu oferă nimic, în afara dorinţei de a obţine şi mai multe lucruri de valoare. Oricât de rafinată ar fi mâncarea, ajunge să bagi în tine un kilogram ca să devină la fel de banală ca pâinea simplă şi chiar să te apuce durerea de burtă. Despre narcotice şi despre jocurile pe calculator nici nu mai vorbim, fiindcă orice om normal înţelege că aici este vorba de boală. Invidia sau respectul celor din jur sunt lucruri plăcute, dar dacă ne vom cerceta cu atenţie sufletul vom recunoaşte, dacă suntem sinceri, că această plăcere are un gust amar, lăsând în urma sa o senzaţie de rău şi amărăciune...
Pe lângă plăceri - acest surogat de fericire - există şi bucuria autentică. Aceasta nu lasă „mahmureală" în urma sa. Ea este mult mai plăcută decât plăcerile de care am vorbit mai sus, nu îl slăbeşte şi nu-l distruge pe om, ci îl face mai sănătos şi mai puternic. Iar principalul este că bucuria e accesibilă tuturor. Ca să ai bucurie nu îţi trebuie "ani, frumuseţe, inteligenţă extraordinară, nu ştiu ce ta lente deosebite. Şi nu îţi trebuie deloc „baftă". Bucuria este accesibilă tuturor şi fiecăruia. Aici totul depinde doar de voi. Vladimir Korolenko, binecunoscutul clasic al literaturii ruse, are dreptate atunci când spune: „Omul e născut pentru fericire la fel ca pasărea pentru zbor" e adevărată. Şi absolut orice om este născut pentru fericire.
Conştiinţa curată şi binele făcut bucură sufletul
Dar cum se dobândeşte bucuria? De ce anume depinde cantitatea de bucurie pe care o avem? Toate legile universului, toate adevărurile sunt simple. Legea bucuriei sună aşa: „Când face rău, omul suferă. Când face bine, se bucură."
Se înţelege, când facem binele trebuie să încetăm a face răul, altfel reiese că adunăm cu o mână şi cu cealaltă risipim, iar în final nu rămânem cu nimic. De aceea, conştiinţa curată este o condiţie indispensabilă a bucuriei. Nu degeaba spune proverbul: „Fericirea e cugetul curat."
Dacă această lege este corectă, rezultă că omul se poate bucura mereu dacă îşi va păzi tot timpul conştiinţa şi va face mereu binele. Şi un asemenea mod de viaţă este firesc pentru om. Ştiu oameni care practic la fiecare alegere, mică sau mare, între bine şi rău aleg binele, şi se bucură mereu.
Poate că această constanţă în bine şi în bucurie sună pentru voi ca o excentricitate. Poate că oamenii care şi-au câştigat această însuşire par „într-o ureche", nerozi ori slabi, de vreme ce nu participă la războiul general pentru plăceri, în care ne luptăm cu unii cu alţii cu atâta zel şi inventivitate, ne batem cu încrâncenare, până la răni şi nu foarte rar până la o moarte violentă.
Nu, aceşti oameni nu sunt nerozi şi sunt departe de a fi slabi! In primul rând, învingătorii nu sunt judecaţi - iar ei sunt învingători, de vreme ce au câştigat în această viaţă cea mai deplină şi mai constantă fericire. In al doilea rând, a fi constant în bine nu e deloc uşor: este nevoie de atenţie, de discernământ, de multe cunoştinţe, de voinţă puternică şi de perseverenţă în mult mai mare măsură decât îţi trebuie pentru a fi milionar. In al treilea rând, oamenii aceştia nu sunt nici pe departe monahi cu toţii - mulţi dintre ei au bani, soţii frumoase şi feminine (respectiv soţi vrednici), copii buni, case şi respectul celor din jur. Pur şi simplu ei au altă atitudine faţă de toate aceste bunuri.
Chiar dacă vedem în bucuria constantă ceva ciudat, asta e numai fiindcă noi nu înţelegem în ce măsură e stăpânită mintea noastră de imaginile verbale şi vizuale care ne asaltează din exterior. Psihologii ştiu că până şi o formulă verbală repetată de câteva zeci de ori ne poate schimba foarte mult atitudinea faţă de lucruri - or, fiecare dintre noi a auzit de mii de ori sloganuri de reclamă de tipul: „Ia de la viaţă totul", a văzut în clipurile de reclamă imagini false de fericire (legate de consumarea anumitor servicii şi mărfuri), a primit concepţii false din numeroase episoade de teleseriale...
Toate acestea seamănă cu un profesor de pian care ne învaţă să batem în acoperiş, în pereţi, în picioarele instrumentului, în orice, numai să nu apăsam pe clape. Ascultăm, lovim, dar rezultatul numai muzică nu este. Şi ce este de mirare ?
„Dar eu nu fac nici un rău!", veţi spune.
Dacă vă este rău, de aici reiese în mod incontestabil că nu aveţi conştiinţa curată. „Cine face rău, acela suferă."
Da, nu aţi omorât, nu aţi furat, nu aţi sedus soţi/soţii străine, nu aţi recurs la ocultism - şi este foarte bine că nu aţi făcut asta, altfel v-ar fi fost şi mai rău. Să nu credeţi ca hoţii - chiar dacă fac parte din conducerea ţării -şi seducătorii - chiar dacă sunt vedete - o duc bine! Nu: sunt oameni nefericiţi, sărmani, chiar dacă nu înţeleg întotdeauna în ce măsură şi de ce sunt nefericiţi. După cum spune proverbul rusesc, „hoţul fură nu spre bunăstare, ci spre pierzare" - şi mai întâi de toate, bineînţeles, pentru pierzarea sufletului, pentru scufundarea lui în întuneric.
Pe lângă acest rău mare şi evident există însă şi unul mai puţin vădit, care pe măsură ce se acumulează ne răpeşte posibilitatea de a ne bucura şi ne cufundă tot mai adânc în mâhnire şi lipsă de dragoste faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur. Rău este tot ce se opune binelui: zgârcenia este opusă dărniciei, cruzimea - milei, desfrânarea - curăţiei, lăudăroşenia - modestiei, mândria - smereniei, mânia -răbdării, ranchiuna - iertării, ura - iubirii.
Nu trebuie să judecăm despre bine şi rău comparându-ne cu cei din jur. înţelegeţi doar că majorităţii celor din jur problema binelui şi răului îi este indiferentă, fiindcă ideologia căreia i se face cea mai mare propagandă în ziua de astăzi este indiferenţa (greşit numită „toleranţă"). Cine vrea să se autojustifice se compară cu cei ce sunt într-o stare mai rea decât a lui. Măsura noastră principală este conştiinţa noastră. Propriu-zis, proasta dispoziţie ne esje dată tocmai ca să înţelegem că am greşit şi că trebuie să ne îndreptăm.
Chiar şi pentru lucrurile de mică însemnătate înţelegem că trebuie să învăţăm, să ne antrenăm. Pentru a discerne binele de rău ni s-a dat conştiinţa: totuşi, şi aici este nevoie de exerciţiu, cu atât mai mult cu cât conştiinţa noastră este adeseori îngropată adânc sub faptele pe care le-am săvârşit călcând peste ea. Conştiinţa seamănă cu un deşteptător care încetează să mai sune dacă nu este ascultat. De vreme ce de asta depinde fericirea noastră, trebuie să ne ocupăm serios de studierea a ce reprezintă răul şi ce reprezintă binele, a felului cum îl putem evita pe cel dintâi şi săvârşi pe cel de-al doilea.
Poate aţi observat că atunci când ne supărăm, când invidiem, când suntem însetaţi de răzbunare, când cârtim împotriva sorţii, când ne lăudăm, când înşelăm, când condamnăm, ni se face rău, dar ne gândim că asta ni se întâmplă din cauza circumstanţelor exterioare: am fost jigniţi, altcineva are mai mult noroc decât noi fără să merite, împrejurările ne-au obligat să minţim şi aşa mai departe. Ne-am obişnuit să considerăm asta o reacţie firească la circumstanţele exterioare. Chiar dacă recunoaştem că acesta este un rău, îl considerăm un rău forţat, cu atât mai mult cu cât toţi procedează aşa. Astfel, ne recunoaştem de bunăvoie sclavi ai împrejurărilor.
De fapt, toţi suntem oameni liberi. Absolut liberi! De fiecare dată decidem, alegem între bine şi rău, apoi purtăm deplina responsabilitate pentru ceea ce am făcut. Iar emoţiile noastre, cuvintele nerostite sunt şi ele la fel ca faptele exterioare: şi pe ele putem şi trebuie să le controlăm, dacă vrem să ne fie bine.
Reacţia noastră la circumstanţele exterioare nu ţine de natură, ci de obişnuinţă. Este rezultatul unei deprinderi rele. Adeseori alegem o poziţie laşă, de sclav, autojustificându-ne prin forţa majoră sau prin faptul că „toată lumea face aşa". Prin aceasta nu facem însă decât să ne păcălim singuri, căci libertatea noastră de a face binele sau răul este un fapt incontestabil, confirmat de multe vieţi ale oamenilor care s-au învăţat să învingă răul în ei înşişi.
Ne putem face mai buni sau mai răi numai pe noi înşine: prin binele sau răul nostru transformăm lumea înconjurătoare, făcând-o mai bună şi mai frumoasă ori mai rea şi mai urâtă. Noi modelăm această lume prin gândurile şi prin faptele noastre. Omul bun este înconjurat de oameni buni, dintre care unii erau răi înainte de a-1 întâlni, şi de lucruri frumoase, chiar dacă nu neapărat scumpe.
Totul depinde numai de noi, de ceea ce alegem: binele cu efortul constant pe care îl cere sau răul cu autoînşelarea şi cu autojustificările lui. Este imposibil să le îmbinăm, aşa cum nu putem sluji la doi stăpâni. Dacă vrem să trăim în bucurie, alegem binele, depunem eforturi pentru a ne curaţi de răul pe care l-am făcut înainte şi ne păzim pentru a nu face rele noi.
Veţi putea să verificaţi destul de rapid dacă spun adevărul. Străduiţi-vă să evitaţi răul. Cercetaţi-vă conştiinţa şi amintiţi-vă răul pe care l-aţi săvârşit deja. Căiţi-vă pentru el. Faceţi măcar o faptă bună, şi atunci vi se poate descoperi ceva...
Ţineţi însă minte: omul are multă inerţie. Odată ce s-a obişnuit să meargă pe calea slăbiciunii şi răului, el poate să rămână pe această cale, chiar dacă ştie că este bine pe alta. Toţi avem însuşirea asta. Ca să rămânem pe calea bucuriei avem nevoie de o anumită hotărâre si voinţă. Trebuie să ne controlăm, pentru a ne putea schimba reacţiile cu care ne-am obişnuit în unele mai bune.
Cum ne-am obişnuit să reacţionăm atunci când cineva ne supără? „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte." S-ar părea că e greu să ierţi, de parcă ai pierde ceva iertând, însă un înţelept a spus: „Dacă nu l-ai iertat din tot sufletul pe omul care te-a necăjit, încă nu ştii ce este bucuria adevărată."
Aşadar, să ne străduim să ne privim viaţa dintr-o perspectivă nouă, ca să descoperim în inima noastră acea bucurie căreia a fost făcută ca să-i fie casă şi care vrea să se întoarcă în ea.
Valoarea atitudinii prietenoase
Sunt numeroşi oameni care se străduie să fie buni, să iubească pe toată lumea, însă a căror bucurie nu e statornică sau nu-i mare. Care este problema acestor oameni?
Problema este că noi, concentrându-ne pe lucrurile profunde şi de maximă însemnătate, adeseori uităm sau nu dăm importanţă gesturilor noastre mărunte şi superficiale, îi putem dori cuiva binele şi putem fi gata să ne dăm viaţa pentru el, dar totodată putem fi faţă de el neprietenoşi, duri, ne putem mânia pe el, îl putem certa în faţă şi condamna în lipsă, justificându-ne prin aceea că ne doare sufletul pentru greşelile lui.
Ce rezultă de aici?
Viaţa nu ne-o dăm pentru omul respectiv - de regulă, prilejul nu apare. In general, nu apare des posibilitatea unor gesturi grandioase. Aşadar, nu ne manifestăm deloc marea noastră dragoste.
Se întâmplă uneori să răbdăm un rău care ni se face, dar celălalt nici nu observă ce a făcut şi nu vede un rău în gestul său. De aceea, „lipsa de reacţie" de care dăm dovadă nu este pentru el o manifestare a binelui - pentru el, asta este ca un loc gol, ca un zero.
Dar noi ce manifestăm prin gesturile mărunte descrise mai sus ?
Lipsă de dragoste.
Câteodată le otrăvim viaţa celor din jur - sau, cel puţin, nu îi bucurăm. De aceea nici viaţa nu ne bucură pe noi.
Pentru bucuria noastră o uriaşă însemnătate o are cât se poate de banala amabilitate exterioară. Să recunoaştem: orgoliul nostru ne ridică uneori atât de sus, încât nu vrem să ne „irosim" pe binele mărunt, însetăm de (dar nu săvârşim) fapte măreţe. Or, viaţa, comunicarea, constau tocmai din gesturi mărunte!
Haideţi să ne gândim: ce ne amintim despre oamenii pe care îi considerăm buni ? Dacă nu şi-au riscat viaţa pentru noi, dacă nu ne-au dat cu împrumut vreo sumă mare, ne amintim nişte vorbe bune, o privire caldă, un zâmbet, un mic serviciu, o strângere de mână mai prietenoasă decât o cer regulile politeţii obişnuite. Ne amintim impresia generală plăcută pe care ne-a produs-o un om care, de fapt, nu a făcut pentru noi nimic important.
Nu degeaba s-a zis: „Nimic nu se dă atât de ieftin şi nu aduce atât de mult ca politeţea." O mică corectură: nu politeţea, ci bunăvoinţa sinceră. Politeţea poate să fie rece. Ea poate servi pentru a camufla intenţii rele. Noi să ne purtăm însă binevoitor în primul rând pentru ca oamenilor să le fie bine, să trăiască mai uşor şi cu mai multă bucurie. Iar cea mai multă valoare o are comportamentul binevoitor faţă de cei care au faţă de noi o atitudine negativă. Lucrul acesta aduce bucuria cea mai mare, dacă îl facem cu sinceritate. In Evanghelie s-a zis să ne iubim vrăjmaşii, şi să le facem bine, şi să le dăm împrumut fără să aşteptăm nimic, în schimb, şi vom avea răsplată mare - iar tot ce s-a spus în această carte este adevărat şi se împlineşte întotdeauna.
Acolo se mai spun şi următoarele: Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea. Şi cum aţi vrea să se poarte cu voi oamenii - cu bunăvoinţă sinceră şi statornică sau aşa cum vă purtaţi voi cu ei ?..
Doriţi-le binele tuturor
Există o zicătoare rusească: „Ce-i doreşti altcuiva, tu însuţi vei căpăta." Dacă mai sus a fost vorba de fapte, de comportament, aici este vorba de ceea ce le dorim celorlalţi oameni.
In viaţa mea am avut multe revelaţii neplăcute. Mă consideram un om foarte pozitiv şi foarte corect, care le doreşte tuturor binele, şi într-adevăr mă bucuram întotdeauna când cineva învingea răul din sinea lui, devenea mai bun. Adică le doream oamenilor binele în sensul cel mai înalt.
Se întâmpla însă ca unul dintre prieteni să facă o căsătorie reuşită - şi mă amaram. Altuia dintre cunoscuţi îi murea soţia - şi îmi dădeam seama cu groază că mă „bucur". Asta din pricina invidiei. Invidia este întristarea pentru bunăstarea aproapelui.
Reiese că nici măcar oamenilor care nu îmi făcuseră nimic rău nu le doream fericirea obişnuită, pământească. Iar legea: „Ce-i doreşti altcuiva, tu însuţi vei căpăta" acţionează neabătut. Şi atunci, cum să fiu fericit?
Aşadar, dacă vrem să fim fericiţi trebuie să facem eforturi absolut conştiente şi constante pentru a le dori fericire tuturor oamenilor. Tuturor, fără excepţie.
Cum să facem asta? Simplu. Eu am început să adaug la obişnuitele rugăciuni pentru oameni („miruieşte, binecuvântează") urări de fericire.
Nu toţi ştiu să se roage, însă oricine poate rosti în gând: „Iţi doresc fericire!", „Să fie toată lumea fericită".
Lucrul acesta e foarte important. Imaginaţi-vă cum ar fi viaţa întregii omeniri dacă toţi şi-ar dori unul altuia fericire!
Smerenia - garanţia bucuriei permanente
Dintre toate patimile rele care îl chinuie pe om, cea mai vătămătoare - inclusiv pentru dispoziţia noastră -este mândria, orgoliul. Mândria este cauza principală a sinuciderilor şi a tot ce le premerge: întristare, depresie, deznădejde. Omul mândru nu numai că nu poate fi fericit: el n-are cum să nu fie nefericit. De aceea, vom trata mai amănunţit învingerea acestei patimi.
Ce este mândria sau trufia? Patima mândriei ne înalţă deasupra celorlalţi oameni, deasupra împrejurărilor, deasupra lui Dumnezeu însuşi. Ea face dureroase pentru noi toate situaţiile în care ceva nu se întâmplă aşa cum vrem, îi face neplăcuţi pentru noi pe toţi oamenii care nu ne privesc de jos în sus. Ea ne sileşte să ne urâm până şi pe noi înşine pentru faptul că nu suntem atât de magnifici, de perfecţi şi de puternici precum am vrea să fim. In general, în toate cazurile mândria omoară dragostea, dă naştere ranchiunilor, urii, invidiei, cârtirii, slavei deşarte (vanităţii) şi altor patimi.
Mândria îl face pe om orb: el nu îşi vede defectele, inclusiv mândria însăşi, şi nu vede trăsăturile pozitive ale celorlalţi şi toate darurile pe care i le dă Dumnezeu. Mândria îl face pe om ratat, deoarece pentru a da în vileag mândria, pentru ca orbul să vadă şi să se smerească, Dumnezeu stri-că planurile celui mândru: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Virtutea opusă mândriei este smerenia. Dacă cuvântul „mândrie" i se pare cuiva cenuşiu, neplăcut, aproape înjositor, înseamnă că respectivul este om mândru, iar mândria a ponegrit în ochii lui această calitate uimitoare care este smerenia.
Smerenia îl face pe om puternic, invulnerabil. Nimeni nu-l poate amărî pe cel smerit; acesta este întotdeauna gata pentru orice, primeşte toate ca pe ceva cuvenit - şi cele plăcute, şi cele neplăcute. Omul mândru este ca o băltoacă, în care dacă arunci o piatră, îi stropeşte cu noroi pe toţi cei din jur. Omul smerit este ca marea, în care dacă arunci o piatră o înghite fără urmă, fără să facă măcar cercuri. Sfântul Efrem Şirul spune: „Cel blând, care a luat asupra sa toate loviturile, rămâne tare; în vremea certurilor e liniştit, în supunere se veseleşte, nu este rănit de trufie, când este înjosit se bucură, cu meritele sale nu se îngâmfă, nu se laudă, trăieşte în pace cu toată lumea." El nu numai că nu este deprimat, ci nici măcar nu e vreodată prost dispus. „Omul smerit trăieşte pe pământ ca în împărăţia lui Dumnezeu: întotdeauna este vesel şi liniştit, şi de toate e mulţumit", zice Sfântul Ambrozie de la Optina.
De ce omul smerit trăieşte în bucurie şi nimeni nu poate să-l amărască? Pentru că el îşi conştientizează slăbiciunile, vede că este la fel de imperfect ca ceilalţi oameni, şi de aceea primeşte tot ce i se întâmplă nu ca pe ceva nemeritat şi supărător, ci ca pe ceva firesc, logic şi potrivit. Omul smerit simte din tot sufletul adevărul pe care l-am auzit, dar pe care nu vrem să-l acceptăm: „Orice ni se întâmplă este spre binele nostru."
Pe deasupra, dacă este şi luminat cu cunoştinţe duhovniceşti, vede în toate încercările mâna lui Dumnezeu, Ca re ne ajută să ne îndreptăm, să ne desăvârşim, adică ne pregăteşte pentru viaţa veşnică şi fericită în dragoste şi bucurie. Şi oare nu trebuie să ne bucurăm văzând grija Tatălui pentru noi ? Suntem adulţi, oameni raţionali, nu copii de trei ani, şi înţelegem că expresie a dragostei pot fi nu doar bomboanele, ci şi certurile, şi pedepsele, deoarece scopul către care mergem în viaţa noastră - dragostea desăvârşită - este înalt, şi fără eforturi nu poate fi atins. Iar a doua şansă nu există, căci nu avem decât o viaţă.
Avem neapărată nevoie de smerenie dacă vrem să ne bucurăm şi să iubim. Şi pentru succesul în activitatea noastră exterioară smerenia este foarte folositoare, întrucât îmbunătăţeşte relaţiile noastre cu oamenii, ne creşte rezistenţa la stres, ne permite să privim lucid lucrurile şi să luăm deciziile optime, iar în caz de succes, oricât ar fi acesta de mare, să nu ne îngâmfăm şi să nu o luăm razna. Principiul formării smereniei e unul simplu. In primul rând, trebuie să năzuim spre o viziune lucidă asupra propriei persoane. Mai sus am vorbit deja despre faptul că cea mai obiectivă mărturie despre ce fel de om sunt eu este reacţia mea la anumite situaţii. Este foarte simplu.
Să zicem că mi s-au furat nişte bani. Suma nu este atât de mare încât să fac după aceea foamea, însă oricum este foarte, foarte neplăcut. Aşadar, am mândrie, poate şi patima banilor.
Şi să ne străduim să observăm la ceilalţi părţile bune. Scopul acestei activităţi este acela de a înceta să ne mai considerăm nişte oameni extraordinari, să ne coborâm cu picioarele pe pământ, să fim mai aproape de ceilalţi. Atunci când simţiţi că vă îngâmfaţi tare va ajuta repetarea în gând a cuvintelor: „Sunt mai rău decât toţi!"
Unul dintre Părinţii Bisericii a spus următoarele cuvinte uimitoare: „Fericit nu este cel care face minuni, ci cel care şi-a văzut păcatele sale ca nisipul mării." Acum nu veţi înţelege asta şi poate nici nu veţi crede că există o asemenea lege: cu cât omul devine mai bun, cu atât vede mai mare mulţimea păcatelor sale, fiindcă în sufletul lui este tot mai multă lumină, aşa încât el distinge până şi defectele mărunte, pe care nu le observa în semiobscuritate. Iar defectele noastre sunt multe. Ale oricui, fără excepţie. Şi dacă ni se pare că suntem buni, asta arată doar întunecarea noastră, orbirea noastră sufletească. Iar orbirea sufletească înseamnă nu doar că nu ne vedem pe noi înşine (şi dacă „aprindem lumina" o să vedem curăţenie şi frumuseţe), ci că suntem foarte grav afectaţi de patimi - acestea ne-au şi orbit. In al doilea rând, trebuie să ne cultivăm din punct de vedere religios. Scopul este să încetăm a mai crede că suntem buricul pământului, să începem să distingem legităţile din viaţa noastră şi să vedem participarea lui Dumnezeu în ea, dar şi cea a duhurilor întunericului. Cum putem să nu ne mândrim, dacă ne asumăm meritul pentru toate talentele noastre ? Or, acestea sunt darul Lui, pe care El poate să-l şi ia înapoi. Omul credincios înţelege că a te mândri cu talentele care ţi-au fost date e ca şi cum te-ai lăuda cu podoabe străine.
Oricât ar fi de aberant, oamenii deosebit de întunecaţi sunt în stare să se mândrească şi cu proporţiile răului pe care-l fac - dar când vor înţelege că nu acţionează liber, ci sunt nişte marionete în mâinile satanei, care îşi bate joc de ei, îi urăşte şi-i duce la distrugere, vor vedea că nu au cu ce să se mândrească şi că, dimpotrivă, n-au semănat decât ruşine şi autodistrugere.
In al treilea rând, să facem întotdeauna opusul a ceea ce aşteaptă de la noi mândria. De regulă, aceasta vrea de la noi să cârtim împotriva lui Dumnezeu şi să nutrim sentimente rele împotriva celorlalţi oameni. Contrarul va fi să-I mulţumim lui Dumnezeu, să ne bucurăm, să le facem bine celor pe care ne simţim îmboldiţi să ne supărăm.
Esenţa smereniei este exprimată în scurta rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu!" ori: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" Aşadar, de fiecare dată când ne vine să distrugem lucrurile, să plângem, să ne batem şi aşa mai departe să spunem, în pofida mândriei noastre: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" Astfel, o să ne încordăm şi propria voinţă împotriva trufiei, o să chemăm şi puterea dumnezeiască în ajutor.
Putem să începem cu lucrurile mici. Cu toţii facem greşeli mărunte - ne cade ceva din mâini, sau ne lovim de ceva, sau descoperim că am uitat ceva, sau ni s-a furat ceva.
De obicei, în asemenea situaţii omul mândru spune cuvinte „pipărate". Să ne învăţăm ca în asemenea momente să spunem în loc de înjurături sau alte cuvinte nepotrivite: „Slavă lui Dumnezeu!"
Asta nu este deloc greu. Şi va avea loc o minune: după câteva luni veţi vedea că lucrurile acestea nu vă mai amă-răsc deloc, că vă veţi păstra pacea sufletească. Tocmai acesta este începutul smereniei.
Cu arma rugăciunii recunoscătoare putem învinge orice necaz, orice încercare, începând din nou să ne bucurăm.
Dmitry Semenik
DRAGOSTEA - CUM SĂ O DOBÂNDIM, CUM SĂ O PĂSTRĂM, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "DRAGOSTEA - CUM SĂ O DOBÂNDIM, CUM SĂ O PĂSTRĂM"
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius