Fântâna părăsită

[Ionescu Ion]

FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ

Era prin anul 1961, toamna târziu; ploi amarnice cădeau peste sat. Singurile ființe care stăpâneau cerul plumburiu erau ciorile care se ridicau în cârduri uriașe deasupra caselor și se lăsau peste sat ca o pată neagră uriașă, întunecându-l și dându-i o notă lugrubă de înmormântare.
Regimul comunist intrase în febra colectivizării, în sat apăruse o mașină de la raion care făcu mare vâlvă în tot satul: primul secretar al raionului a venit să facă ședință cu toți factorii de răspundere din comună pentru a porni munca de colectivizare a agriculturii. După o ședință fulger la școală, se formară câteva comisii care trebuiau să meargă prin sat pentru a lămuri oamenii de binefacerile colectivizării.
La începutul toamnei vreo treizeci de sărăcani înființaseră gospodăria colectivă ; acum trebuia să vină întregul sat alături de ei. - se întrebau sătenii, supărați că vor rămâne fără pământuri și fără strânsura lor de-o viață....
Comisia luase satul la rând de la un cap la altul dar nu găsiseră oamenii acasă; majoritatea lor fugiseră în pădure sau pe la neamuri prin alte sate, în comună nu mai rămăseseră decât bătrânii, femeile și copiii care trebăluiau pe lângă casă. Munca de lămurire consta mai întâi în discuții că , , , , . Apoi după ce-l amețeau cu aceste întrebări, îi puneau o coală de hârtie sub nas și se rugau de el, Dacă nea cutare se împotrivea, discuțiile luau altă turnură: Acolo la post îl aștepta alt țigan din partea Muscelului, pe nume unuTârsă, făcut și el, proaspăt, milițian, și cu doi ortaci de la securitate care-l luau și ei la întrebări: să dea el o declarație și să le arate cine îl ține în loc și să mai spună în acea declarație unde este arma pitită, că ei știu că numitul are o armă cu care vrea să răstoarne regiumul... Între timp altul arunca vreun hârb de armă în curtea sau grădina împricinatului și ei se făceau că o caută, o găseau, și începeau să-l amenințe: < De geaba se chinuia împricinatul să le spună că el în viața lui n-avusese armă, lucrurile erau aranjate, s-a găsit arma pitită de el și gata! Dacă împricinatul făcea cererea de trecere la gospodărie, anulau procesul-verbal și toată mascarada cu arma lua sfârșit.
Pe alții îi lua direct la bătaie: - și jap!, jap!, jap! câteva perechi de palme sau după caz câțiva pumni în piept sau în burtă până-l căpiau și ăla de frică, semna cererea!
Ajunsese comisia și la Moșu, adică la Vlad Andrei, pe numele lui adevărat. Satul tot îi zicea Moșu din cauză că omul apăruse târziu în sat, venit proaspăt din prizonierat din Uniunea Sovietică. Stătuse ce stătuse holtei și apoi se însurase cu una a lui Zevedei, cam tot de teapa lui, femeie avută, dar cam scăpătată. Și Vlad Andrei intrase cu averea lui la care se adăugase și cea a lui Zevedei, desființaseră gardurile, că erau vecini, și se instalase în casă la nevastă. Făcuseră o avere frumușică, căpătaseră și un copil, de la Dumnezeu, pe nume Marin care acum era în armată la Focșani, la artilerie grea. Cu câțiva ani în urmă fusese făcut chiabur, dăduse la cote până se spetise și mai făcuse și ceva pușcărie pe la canal că fusese țărănist.
-Hei, Moșule, se strâmbă Carol la el, te treci la colectiv sau nu te treci?
-Măi, copiii Moșului, eu nu zic că nu mă trec, dar mai dați-mi un răgaz să vorbesc și eu cu băiatul ăla din armată că de...el e viitorul, pământul e al lui, locul meu de-acum încolo e la cimitir...dacă fac eu cererea poate mă blesteamă..., uite, vedeți dumneavoastră, se repezi el la grindă să ia actele pământului, ăsta e dat de Cuzea lui Zevedei, adică lui socru-meu, e-al neveste-mii, ăsta e al lui tataie Andrei, dat tot de Cuzea când a dat satele la linie, ăsta e al meu, dat în douăzeci că mi-am lăsat două degete la Mateiaș și m-au ținut nemții patru ani prizonier în Pădurea Neagră, acolo ne dădea ciorbă de câini și de pisici moarte să mâncăm...și-am venit de-acolo pe jos...apoi am făcut și războiul ăsta până la Stalingrad, unde m-au luat rușii prizonier...Când m-au luat, eu le-am spus: Și ei nimic, ești bun!
-Moșule, se resti un securist la el; era o namilă de om, ales special pentru bătaie, pe noi nu ne interesează poveștile dumutale, te treci sau nu te treci?
Moșul se roși, se schimbă la față, și mormăi ca pentru el:
-Auzi, domnule, cică spun povești...
El, care trecuse prin ce trecuse, spune povești? Ai? Derbedeii ăștia nu știu ce-i ăla un război! Nu știu ce-a fost la Mateiaș sau la Stalingrad...Nici în prizonerat la nemți și la ruși... Și-acu, auzi, spun povești...
-Hai, ce ți-a luat Dumnezeu gura?- zise un al doilea din comisie, un învățător comunist care umbla toată ziua cu ei prin sat.
-Ce?- se trezi din gândurile lui Moșul, întrebând.
-Cum ce, chestia cu cererea!
-Păi eu vă spusei ceva!
-Ce ne spuseși?
-Să vorbesc și eu cu băiatul ăla din armată...
-Bine, Moșule, îți promitem că ți-l aducem noi acasă să discuți cu el! După ce discuți cu el, trecem pe la tine să luăm cererea!
-Eu zic să nu mai treceți că v-o aduc eu la Sfat!
-Bravo, Moșule, așa te vrem!
Și comisia plecă mai departe.
Se lăsase o seară neagră, de păcură peste noroaiele satului. Din ceruri venea spic de ploaie rece și bătea un vânt tăios, un fel de crivăț mai blând, care-ți intra în oase. Moșul păși în tindă și o găsi pe nevastă-sa făcând focul în sobă; scotea paie dintr-un coș și le înfunda într-o sobă oarbă cu un vătrai.
-Făăă, n-auzi, o strigă el, ai dat apă la boii-ăia?
-N-am dat, mă, n-am dat!- se resti nevastă-sa pe el.
-Și tu de ce-mi răspunzi așa restit? Toată viața mea am avut parte numai de resteie! N-am avut nicio mângâiere de la nimeni! Și-acu vii și tu cu vorba ta nenorocită să mă lovești peste obraz...
Acum s-a hotărât el, într-o clipită, să-și pună capăt zilelor! Luă gălețile din tindă și cobilița și coborâ devale la fântână. Le umplu cu apă, urcă coasta cu ele la spinare, le duse în grajdul boilor și le puse dinaintea lor; boii sorbiră apa și cu nările lor calde se-ntoarseră către stăpân. El, cu o mână pe unul și cu cealaltă pe al doilea, începu să-i mângâie, îi peria cu degetele și-i săruta printre lacrimi. Cum să-i dea el la colectiv? Îi crescuse de mici, erau singurii lui prieteni care-l scoseseră din sărăcie și cu care își petrecea majoritatea timpului la muncă. Unul din ei începu să-l lingă pe mâini, parcă i le-ar fi sărutat în semn de mulțumire.
-Stați cu tata că vă mai aduc câte-o găleată!- le zise el, cu ochii pe ei. Și iar luă cobilița și iar coborî coasta la fântână. Se întoarse cu gălețile pline și le puse dinaintea boilor. Animalele băură cu sete apa și de data aceasta începură amândoi să-i lingă cu limbile lor aspre mâinile stăpânului.
-Adio, tată, se repezi el în genunchi în fața lor și începu să plângă ca un copil. Adio, Priane, și, adio, Joiane! Eu nu semnez cu mâna mea cererea să vă dau la colectiv! Și începu să-i îmbrățișeze și să le strângă cefele lor între brațele lui vânjoase.
Și luă iar cobilița și căldările, de data aceasta nu se mai grăbi, mergea încet, agale, adulmecând întunericul care se lăsase peste sat. Îi veni în minte toată copilăria lui, cum deschisese el ochii în casa lui Andrei, cum se juca cu ceilalți copii, apoi școala primară la Școala Mare, apoi campania din 1918, luptele tragice de la Mateiaș, prizonieratul în Germania, apoi venirea acasă, tragica întâmplare cu fosta lui iubită pe care o găsise moartă...Cum trăsese el la cimitir și-i sărutase poza de pe cruce... Și-ncepuse să plângă...Apoi alt război, până la Stalingrad...Prizonieratul din Rusia, petrecut într-o mină de cărbuni prin Siberia.... Apoi, după venirea lui, maică-sa bolnavă pe prispă: Și-o luase și avusese un trai rău cu ea și nici pe plac nu-i fusese. Bucuria lui cea mare a fost nașterea lui Marin. Dar a trecut așa de repede vremea și s-a făcut mare...
Ajunse în dreptul fântânii, puse gălețile jos, se agăță strașnic de ciutură, cuprinse cu amândouă mâinile lumânarea fântânii și-și dădu drumul în gol... Simți dintrodată o răcoare ca o fericire și apoi după câteva înghițituri, nu mai simți nimic. Îl cuprinsese parcă o dulce și dureroasă fericire...
Cumpăna fântânii rămăsese în pragul serii zbătându-se și scârțâind...Burnița se întețise, un câine lătra pe deal, satul se pregătea de odihna nopții...

A doua zi de dimineață o femeie, pe nume Leana lui Rățoi, cu cobilița pe umăr povestea speriată altor câtorva femei ce ieșiseră pe la porți și se închinau de veștile pe care le auzea din gura ei, când coborâse la fântână să ia apă:
-Ce, fetiță, stați să vă spui, se închina ea, coborâsem să iau apă să dau la orătănii și când colo peste ce dau? : o mortăcină în fântână...Doamneee, pupa-ți-aș tălpile, mi-am zis, nu cumva este Moșul, că se plânsese nevastă-sa că nu mai venise acasă... Strigase la mine: Trebuie să anunțăm stăpânirea... Primul veni milițianul Târsă, apoi Carol, președintele Sfatului Popular, chemară și câțiva țărani cu niște funii și scoaseră mortul din fântână. Îl duseră acasă și-l așezară pe o masă sub un șopron. Între timp se strânsese aproape tot satul pe el și discuta fiecare în felul lui tragica întâmplare. Apărură și popii ca să-i facă slujba de ieșire a sufletului...Lumea înspăimântată se dădea la o parte să le facă loc. Tocmai atunci venea și Marin de la gară trimis de unitatea militară să-și lămurească părinții să se treacă la colectiv. Băiatul, când văzu atâta zarvă în curtea lui, bănui că s-a întâmplat ceva tragic și începu să plângă. La poartă îl întâmpină un vecin:
-Taică-tău, Marine, s-a înecat, sărmanul!
Întră în curte și își văzu părintele așezat pe masă sub un șopron. Băiatul nu mai zise nimic, plângea în hohote și făcea gesturi disperate; își arucă boneta din cap și începu să-l îmbrățișeze.
-Tată, de ce nu m-ai așteptat și pe mineee, tatăăă?
Disperarea din glasul lui curgea ca un bocet peste toată curtea și lumea cu lacrimile în ochi privea uimită la zbaterile flăcăului.
După îngroparea Moșului, Marin ciopli o cruce cu mâna lui și o plantă lângă fântâna ucigașă: Aici și-a luat viața robul lui Dumnezeu, Vlad Anrei, la anul 1961, ziau 13, luna decembrie. Dumnezeu să-l ierte! De atunci locul s-a numit Fântâna părăsită!