EXPERIENŢE MISTICE. "VENIŢI SĂ NE URCĂM PE MUNTELE SFINŢENIEI" - (CEZARINA ADAMESCU)

[adamescu cezarina victoria]

Experienţe mistice


VENIŢI SĂ NE URCĂM PE MUNTELE SFINŢENIEI


Krizevac. Un munte pe care se simte din plin adierea sfinţeniei. Unde Gospa a dăruit atâtea atâtea binecuvântări speciale şi materne. Taborul iugoslav.
În ziua de 24 iunie 1986, la aniversarea a cinci ani de la prima apariţie, pe Krizevac se aflau între 30.000 şi 50.000 de persoane. Pentru a doua oară Maica Domnului a împărţit mulţimii binecuvântarea specială, prin care, cei care o primesc, pot binecuvânta pe alţii în Numele Ei.
Mesajul pe care l-a dat atunci persoanelor prezente a fost: „Sunteţi pe un Tabor. Primiţi binecuvântare, putere şi iubire. Duceţi-le în familiile voastre şi în casele voastre. Fiecăruia dintre voi Eu îi acord o binecuvântare specială. Continuaţi în bucurie, rugăciune şi împăcare.”
Cu privire la Binecuvântarea specială şi maternă precum şi harul special pe care îl dă această binecuvântare: acela că Tatăl Ceresc îşi face datoria din a rămâne lângă persoana binecuvântată şi a o ajuta în mod special în convertirea sa, şi aceasta până la moarte.
În cartea sa, Medjugorje. Anii 90...Triumful Inimii, apărută la Editura Adoremus, în 1998, Sora Emmanuel explică unele lucruri absolut fascinante despre Binecuvântări:
„Mai întâi există verticala Dumnezeu-om (Satan vrea să reducă totul la orizontală), Gospa ia binecuvântările, darurile pe care ni le dă, de la Dumnezeu. - a spus ea în 15 august 1985. În Biblie, cel care, ca Abraham, a primit o binecuvântare specială este el însuşi purtător de binecuvântare pentru ceilalţi: „În tine vor fi bineuvântate toate popoarele pământului”; „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta” (Gn. 12,3).
De la Creaţiune, Dumnezeu îl binecuvântează pe om şi îi dă puterea de a binecuvânta toată creaţia, animale şi plante, pentru a le acorda binefacerile primite de la Dumnezeu. (Gn. 1,28).
La rândul său, Noe transmite binecuvântarea specială a lui Dumnezeu fiilor săi, pentru a zidi o nouă omenire, reînnoită în Duh. Gn. 9,1).
Patriarhii transmit binecuvântări irevocabile fiilor lor, care îndeplinesc ceea ce ele profetizează. Eficacitatea lor se extinde cu adevărat asupra urmaşilor lor. (Gn. 48, 18 şi 49,28).
Aaron, Moise, David, Solomon, păstorii poporului transmit binecuvântarea lui Dumnezeu într-un mod foarte real. Ei au în acest scop ceremonii, adunări sfinte, cuvinte, gesturi, liturghii.
Maria din Nazaret ea însăşi binecuvântată de Elisabeta, de Simeon la Templu...În timpul celebrării Sabatului, dreptul Iosif Îl binecuvânta pe Fiul său Isus cu o formulă care aminteşte de binecuvântările acordate altădată lui Beniamin şi Manase. (Tatăl Mariei o binecuvânta după formula lui Raschel şi Lea, rezervată fiicelor).
Îngerul Gabriel o numeşte pe Maria nu numele său propriu (Miriam); îngerul o numeşte cu un nume nou, numele înscris în registrul stării civile divine, o numeşte „cea plină de har” (kecharitomene) şi îi transmite astfel binecuvântarea din partea Tatălui.
Toate acestea făceau parte integrantă din viaţa Sfintei Familii ca şi a întregului popor iudeu, apoi iudeo-creştin. Tatăl familiei trebuie să transmită copiilor săi binecuvântarea primită prin Abraham, Isaac şi Iacob, din generaţie în generaţie.
După cum ne învaţă Biblia, binecuvântarea este de asemenea, un har escatologic, căci, cel care binecuvântează cheamă venirea lui Mesia. Ori, Maria nu vine ea la Medjugorje tocmai pentru a-i pregăti pe copiii ei pentru cea de a doua venire a Fiului său, cum a făcut-o Ioan Botezătorul pentru prima Lui venire?
Alegerea datei de 24 iunie (Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul), pentru prima sa apariţie este plină de sens. Iată de ce avem nevoie de binecuvântarea ei specială şi maternă.
În spiritul Bibliei, binecuvântarea se îmbogăţeşte pe măsură ce este transmisă, este o creştere, o lărgire. „Celui ce are i se va da” (Mt.25,29), ne spune Isus. Dar şi primesc însutit, aceasta este dinamica Împărăţiei.
Cel ce nu binecuvântează deşi a primit binecuvântarea riscă să sărăcească darul lui Dumnezeu din el, să-l risipească.
Mărturia nu înlocuieşte binecuvântarea, este o realitate diferită. Căci mărturia singură nu tramsite şi protecţie, aşa cum o face binecuvântarea. Mărturie nu transmite nici Legământul încheiat de Dumnezeu cu Abraham şi cu Moise pe Sinai.
Mărturia realizează o bună influenţă, o atragere. Binecuvântarea realizează o acţiune invizibilă:Maria ia din ceea ce este al lui Dumnezeu pentru
a ne da, şi aceasta transformă direct sufletul nostru, mai presus de ceea ce putem conştientiza noi.” (Medjugorje, op.cit. pp.67-68).
În ceea ce priveşte Binecuvântarea specială şi maternă şi binecuvântările pe care le primim de la preot, există o diferenţă şi vizionara Marija precizează că binecuvântarea preotului este mai mare.
„Mâinile preotului au primit ungerea sfântă iar binecuvântarea sa face să se coboare asupra noastră toate harurile Cerului. Într-o zi, Gospa a spus:
Binecuvântarea specială şi maternă a Mariei este un dar, un dar gratuit, un dar al lui Dumnezeu, care ne vine prin ea, ca Mamă. Este un dar cu totul matern. De exemplu, atunci când îi binecuvântez pe duşmanii mei (Isus ne-a cerut-o tuturor) cu această binecuvântare a Mariei, ea mă ajută să-i iubesc pe aceşti duşmani cu o inimă maternă, cu propria ei inimă.
„Această binecuvântare dată de Gospa nu poate veni decât dintr-o inimă cu totul plină. Ea vine din dorinţa mea de a o împărţi cu alţii, şi împărtăşind-o, descopăr valoarea acestui dar, ca în experienţa avută cu satanistul de pe Krizevac, relatează Sora Emmanuel.
Cu această binecuvântare am ceva de dat, ceva de la Regina Păcii. Am primit şi dau mai departe.
Marija ne spune că acest dar este atât de mare, încât nu putem să-l cuprindem într-un singur cuvânt. Este ca o realitate plină de mister pe care Gospa o descoperă puţin câte puţin.
Gospa a dat această binecuvântare tuturor, în mesajul ei către lume. Cei care trăiesc mesajele primesc acest dar şi pot să-l transmită celorlalţi. Adevărata problemă este: „Dau eu tot ce am primit?” Gospa nu-mi dă un dar pentru a-mi împodobi cu el camera. Ea îmi dă un instrument de lucru, o soluţie găsită de ea, pentru a rezolva chiar şi problemele pentru care, privind omeneşte, nu pare să mai existe vreo soluţie. Acest dar face parte dintr-un întreg şi, pentru cei care vor să urmeze Şcoala Gospei, această binecuvântare conduce inima lor spre dinamismul iubirii. Este opusul ideii de a obţine ceva în scopul propriei îmbogăţiri (sau mai rău: pentru a avea puterea asupra altora.)
Înainte ca Sfânta Fecioară să facă acest dar lumii, ea a vrut să ne pregătească pentru el în grupul de rugăciune şi să ne facă să-l experimentăm pe parcursul câtorva luni. E ceva în stilul ei. Apoi ea i-a explicat Marijei, că prin această binecuvântare specială şi maternă, Tatăl Ceresc îşi face o datorie (se angajează El însuşi să o facă), din a rămâne într-un mod foarte special, alături de persoana respectivă, pentru a o ajuta în fiecare zi să se convertească, şi aceasta până la moarte (desigur Tatăl este fără încetare printre copiii Săi, dar este vorba de un ajutor suplimentar gratuit, obţinut de către Maria.) Ea ne-a sfătuit să vorbim despre această binecuvântare şi să o transmitem oral, cu iubire, numai persoanelor care sunt deja angajate pe drumul credinţei. Celorlalţi, trebuie să le-o transmitem în tăcere.” (op.cit., pp.123-124).

Ne îndreptăm spre Muntele Sfinţeniei. Vom merge alături de Isus pe Calvarul pe care sunt presărate staţiunile Căii Crucii.
Imensa cruce monolitică este vizibilă de la distanţe de kilometri, oriunde ne-am afla, îndreptându-ne privirile spre munte, o vedem, biruitoare asupra morţii. Valea se scaldă într-o lumină lină, discretă. O pace inimaginabilă ne cuprinde pe toţi, până în adânc de fiinţă.
Îl vom urma în tăcere pioasă pe Acela care s-a lăsat pentru noi Crucificat din Iubire. Acest termen a fost folosit de Isus pentru a-i explica misticei franceze Martha Robin vocaţia şi misiunea ei: „Tu vei fi micuţa Mea crucificată din Iubire” (anul 1929).
Ne vom lăsa cuprinşi în Planul său de mântuire, în planul Său de iubire pentru întreaga omenire?
Padre Slavko Barbaric a acceptat să fie crucificat din iubire, acolo, la staţiunea a XV-a care simbolizează Învierea, biruinţa asupra morţii, Biruinţa Crucii. El a ales locul cel mai aproape de Cer şi calea cea mai sigură: Crucea lui Isus!
El nu regreta trecutul, nu se temea de viitor, el trăia prezentul. La două ore după moartea lui pe Krizevac, Gospa a transmis: „Continuaţi să mergeţi înainte!”
„La fel ca un cercetaş, el ne desţelenea drumul”, spunea Sora Emmanuel imediat după eveniemnt, în revista Stella Maris, nr. 367.”Timp de aproape douăzeci de ani, la Medjugorje, el ne-a explicat cum să urmăm acest drum. A venit ceasul pentru noi să nu fim dependenţi de un om ci să luăm exemplul său şi să urmăm această cale, cea a Reginei Păcii. Dacă această Regină ne spune: „fratele vostru mijloceşte pentru voi”, ce puternică mijlocire trebuie să fie asta! Degajat de limitele timpului şi ale spaţiului, de contingenţele naturii umane, Fratele Slavko este mai activ ca niciodată pentru Medjugorje şi pentru cei care au ales să meargă cu Maria pe drumul sfinţeniei.” (Sora Emmanuel, În memoria Părintelui Slavko”. În: Regina Pacis, nr. 5, februarie 2001, p. 4).
Părintele Slavko conducea adeseori grupurile de pelerini pe Muntele Sfinţeniei.
Încă din primii ani ai apariţiilor, s-a format însă şi un grup de rugăciune, condus de Ivan, cuprinzând şaisprezece persoane care, trei seri pe săptămână, se roagă cel puţin două ore pe Krizevac, uneori pe Podbrdo, unde, la sfârşitul întâlnirii, Gospa le apărea vizionarilor iar Ivan transmitea grupului îndemnurile Păstorului ceresc.
„Fie iarnă, fie vară, pe orice vreme, aceşti tineri răspundeau invitaţiei Mariei. Nici vântul îngheţat de decembrie, nici ploile torenţiale din martie nu o împiedicau pe Gospa să-şi determine suporterii să se caţere pe munte în plină noapte! Adesea, ea convenea cu vizitatorii ca pelerinii să poată să se alăture grupului, lucru care se mai întâmplă şi astăzi. Uneori, dealul este acoperit de zeci de mii de persoane, este foarte impresionant.
Scopul Mariei nu era, după cum s-a presupus conform unor criterii de eficacitate omeneşti, să caute să crească numărul membrilor grupului, pentru a coopta cât mai mulţi tineri. Nu, încă o dată ea ne-a demonstrat că planurile ei nu sunt planurile noastre. Ea voia să alcătuiască un fel de grup de al ei, format timp de ani de zile la Şcoala ei, şi, dacă satul avea să dea Bisericii şaisprezece sfinţi, prin intermediul acestui grup, aceasta s-ar putea socoti ca o adevărată eficacitate din punctul de vedere al lui Dumenezeu.” (Sora Emmanuel, op.cit., p.222).
Sora Emmanuel mai adaugă:
Ea este fericită dar şi pentru noi este ca şi când am fi în Cer. Nicăieri în altă parte nu am simţit mai puternic apropierea Cerului, atmosfera sa, parfumurile sale, acel nu ştiu ce care te duce în plenitudinea lui Dumnezeu. Acolo avem adevăratul Medjugorje, neretuşat.” (op.cit., p. 223).
Duminică, 22 noiembrie 1981, Gospa a explicat ce înseamnă crucea, inima şi soarele pe care le văd vizionarii la sfârşitul fiecărei apariţii. „Sunt semnele mântuirii: crucea este semnul milostivirii la fel şi inima. Soarele este simbolul luminii care ne va lumina.”
Din anul 1983, în fiecare duminică ce urmează zilei de 8 septembrie, ca o pregătire pentru Ziua Înălţării Sfintei Cruci, la Medjugorje se sărbătoreşte Ziua Crucii pe Muntele Krizevac, unde vin mulţi pelerini din diferite regiuni ale ţării şi din alte ţări.
La poalele muntelui, fiindcă nu mă simt vrednică fără ajutorul lui Dumnezeu, rostesc o formulă magică: „Doamne, ştiu că nu sunt vrednică, dar Tu poţi să mă ajuţi să fac asta. Ştiu că poţi să faci asta pentru mine”.
Urc gâfâit, cu inima bubuind în urechi. Îmi iese inima prin urechi. Fac multe popasuri, iar ceilalţi sunt nevoiţi să mă aştepte şi apoi să înceapă Meditaţiunea şi cântecele la fiecare Staţiune.
De la Staţiunea a XV-a până la Crucea imensă din vârful muntelui, Magdalena urcă pe nişte bolovani, în genunchi, iar când ajunge lângă cruce, se prosternă în felul ei, cu faţa la pământ şi stă aşa, minute nenumărate. Sunt nişte mortificaţii impuse sieşi, din propria-i voinţă.
Toate femeile din grup, afară de mine, au urcat muntele în picioarele goale.
E foarte frumos aici, pe înălţimile muntelui şi-mi vine să spun ca şi Petru, pe Tabor: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei am să fac trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. (Mt. 17,4; Mc. 9,5; Lc. 9,33).
Şi parcă aşteptăm cu toţii să ne acopere un nor luminos cu umbra lui şi să auzim un glas care-l preamăreşte pe Fiul, în care Tatăl îşi găseşte toată plăcerea! (Cf. Mt. 17,5).
Oriunde te-ai uita, priveliştea e încântătoare. Pe cealaltă parte a oraşului, în vale, totul este acoperit cu verdeaţă iar în zare se văd munţii.
De la cruce se vede panorama localităţii Medjugorje şi a împrejurimilor. Stăm muţi de admiraţie într-o pioasă tăcere şi nu ne săturăm să inspirăm acest aer sfânt, impregnat de neprihănire, aceste adieri inefabile pe care le inhalează Fecioara atunci când vine aici.
Krizevac – Golgota noastră. Urcată cu sudoare, e adevărat şi cu bătăi de inimă, trudit, anevoie.
Opt creştini români care s-au încumetat să străbată această Cale a Crucii împreună cu Cristos, alături de ceilalţi pelerini, împreună cu Gospa, împreună cu Padre Slavko, al cărui spirit este prezent peste tot, pe munte.
A fost greu, dar am învins, aşa cum a învins Isus. Pe El, în vârful muntelui îl aştepta moartea pe cruce, pe noi, ne aşteaptă o binecuvântată odihnă.
El a putut să urce cu crucea în spinare, nouă ne-a fost greu, fără nimic în mână.
El era flagelat, rănit, zgâriat, scuipat, gol, părăsit, dezamăgit de prieteni, de ucenici, de apostoli, de iudeii din Ierusalim care, cu numai câteva zile înainte îl aclamaseră, aşternând hainele la picioarele Lui şi întâmpinându-L cu stâlpări de finic şi ramuri de palmier şi cântându-i: „Osana. Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!” (Mt. 21,9; Mc. 11,9; Lc. 19,38; Ioan 12,13).
Acum toţi L-au părăsit, înspăimântaţi, dezamăgiţi, unii au fugit şi s-au ascuns în Cenacol, n-au suportat priveliştea Mesiei înfrânt, cu crucea în spate, condamnat la supliciul cel mai groaznic, destinat tâlharilor de temut. Scos în afara oraşului, în locul cel mai oribil, acolo unde erau aruncate gunoaiele, acolo unde erau abandonaţi cei nevrednici de numele de iudeu.
Marele Preot Caiafa îşi rupsese hainele şi tot Sinedriul strigase într-un glas: „Blasfemie! Acest om se crede Dumnezeu!”
Nici Nicodim, care fusese deja iniţiat şi încerca să pătrundă misterul acestui om, nu avusese putere să-l apere. Nu l-au luat în consideraţie.
Nici Iosif de Arimateea, un om de vază din Ierusalim, nu reuşise să influenţeze hotărârea deja luată. Pentru că, înainte de a ajunge la Pilat, soarta Lui fusese hotărâtă: Numai că aceşti farisei, saduchei, învăţători ai Legii, bătrâni, cei care se ocupau cu Legile în Sinedriu, nu voiau să se spurce şi să-L omoare ei înşişi pe blasfemiatorul care se credea Mesia, preferau s-o facă altcineva.
Ceea ce spusese Caiafa, era, fără doar şi poate un adevăr remarcabil, care avea să rămână înscris în istorie: „Voi nu ştiţi nimic, nici nu vă gândiţi că mai de folos este vouă să moară un om pentru popor decât să ne piară tot neamul.” (Ioan 11,50).
Şi acel om care spune că vine de la Tatăl, de la Yahve, iată-L aici, într-un hal fără de hal, semănând mai mult a neom. Cine să mai creadă în El? Vor sfârşi repede cu Dânsul, sfărâmându-I fluierele picioarelor după datină, şi îngropându-L repede, până nu începe Pesath/ Paştele când obişnuiau să intre în Templu să sacrifice mielul pascal în amintirea Trecerii Mării Roşii de către strămoşii lor, din Egipt. Totul era pregătit. Mai urma această penibilă crucificare publică, care trebuia să se termine foarte repede. Deja voiau să se spele pe mâini, să înceapă abluţiunile rituale pentru jertfa pascală.
Ei nu-şi puteau închipui că jertfa pascală fusese deja înfăptuită: Mielul lui Dumnezeu fusese sacrificat. Şi de data aceasta, pentru totdeauna, având drept scop mântuirea de păcate a întregii omeniri.
Ceea ce a urmat întrece orice închipuire: Răutatea soldaţilor romani care în loc de apă I-au dat fiere şi oţet, răutatea iudeilor care râdeau de El şi-L ameninţau cu pumnul, luându-l în batjocură şi spunându-I: „Dacă Tu eşti Mesia, de ce nu cobori de pe cruce?”
Privind spectacolul funest al călăilor Săi, Isus se întristă de moarte. Strigătul Său de disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27,46; Mc.15,34;) relevă deznădejdea, nu pentru că fusese abandonat de Abba, (Eli, Eli) Tatăl Său, ci pentru că, încărcat fiind de toate păcatele lumii, i se părea că această jertfă este săvârşită în zadar.
Şi totuşi, aceşti oameni nu ştiau ce fac. Nici nu-şi închipuiau ce sacrilegiu săvârşesc. Şi de atunci, până la sfârşitul veacurilor, oamenii nu-şi închipuie deloc răul făcut pentru ei înşişi, în primul rând, şi pentru omenire.
În umanitatea Lui flagelată, înfrântă, Isus mai are puterea să-L implore pe Tatăl Său pentru iertarea acestor inconştienţi, care se comportă aidoma copiilor când fac lucruri rele. Părinţii trebuie să ierte şi să le treacă din vedere.
Pentru ca planul să se împlinească, trebuia ca de acolo, de la înălţimea crucii, Isus Om-Dumnezeu, cu sângele şiroindu-I pe faţă şi pe trup, până la picioarele crucii, să-I ierte. Atunci a fost începutul iertării divine, semnul Milostivirii cereşti din partea divinităţii.
Dacă am putea pricepe la adevărata valoare acest gest de generozitate supremă, acest mister al Îndurării, al Milostivirii şi Iertării din toată inima a duşmanilor, exact în clipa în care Isus era străpuns de piroane!
Noi nu putem ierta nici o ofensă, cât de mică...
Tu cum ai putut ierta, Doamne?
Şi cât ne vei mai ierta, cât ne vei mai putea îndura pe noi, care Te răstignim în fiece clipă?
Dacă n-ar exista speranţa iertării şi a mântuirii prin Tine, prin Jertfa Ta, am fi morţi demult, din disperare şi silă faţă de noi înşine.
Şi totuşi, Staţiunea a XV-a, ne spune tuturor că această speranţă există, căci El ne-a mărturisit: „Curaj, Eu am biruit lumea!”

Krizevac – Muntele Sfinţeniei, muntele cu adiere de sfânt, acolo unde simţi răsuflarea lui Dumnezeu atingându-ţi obrazul.
Unde simţi o prezenţă diafană, ca o undă de har, ca o lumină, unde primeşti darurile „chiar de la izvor”. Unde un extraordinar har de lumină cade pe o cruce de glorie!
O parte din noi a rămas pentru totdeauna acolo. Şi va rămâne, atât cât vom trăi, indiferent dacă ne vom întoarce pe aceste meleaguri.
Ceea ce este sigur, e că omul cel vechi din noi s-a pierdut pe undeva pe urcuşul abrupt şi plin de pietre colţuroase de pe Krizevac, ori pe colina Podbrdo, locul unde cad stelele, şi la întoarcere, s-a înapoiat altul, schimbat profund, atins de aripă de înger, atins în adânc de milostivirea divină, mângâiat şi purtat sub mantie de Maica tuturor lucrurilor.
Mantia Maicii Fecioare, este o mantie maternă sub care se pot adăposti toţi copiii şi care e cât se poate de încăpătoare. E destul spaţiu pentru că locurile sunt nelimitate. Intrarea e liberă, nu se stă la nici o coadă şi nu există locuri privilegiate. Toţi sunt la fel, egali în drepturi şi, o dată ajunşi acolo, nu mai există între ei, nici o deosebire. Nu există locuri principale. Toţi sunt absolut la fel în ochii divini.
La adăpost de intemperii, de secetă, de ninsoare, de furtună. Protejaţi, mângâiaţi, alinaţi, ţinuţi de mână, conduşi cu duioşie şi blândeţe.
Cu simplitate şi duioşie mişcătoare, Preacurata ne invită să intrăm în creuzetul de iubire al Inimii Sale Neprihănite, pentru a trăi, cu deosebitîă intensitate şi pe deplin, acest mister de comuniune dăruit din înalt: „Doresc ca Inima Mea, Inima lui Isus şi inima voastră să se topească într-o singură inimă de iubire şi de pace...Eu sunt cu voi şi vă conduc pe calea iubirii” (Mesajul din 25. iulie 1999).
Ceea ce preoţii, directorii spirituali, îndrumătorii, teologii, conducătorii de grupuri de rugăciune sau confesorii vor să ne facă să înţelegem din toate acestea, este că Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură. El vrea convertirea noastră neîntârziată, dar o convertire deplină.
Cât din această experienţă unică se va pierde şi cât va rămâne, este o problemă a fiecăruia dintre noi şi se va putea constata pe parcurs, pe o durată pe timp mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de determinările fiecăruia.
Ceea ce e sigur e că nimeni nu a rămas la fel, nu putea rămâne la fel, după ce am avut privilegiul de a păşi pe Muntele Fecioarei, pe Muntele Sfinţeniei.
În ceea ce mă priveşte, în răgazul pe care l-am avut sus, pe munte, am încercat dorinţa de a scrie o meditaţie, izvorâtă parcă, dintr-o altă realitate, o realitate care întrece logica omenească.
Iată câteva imagini fugare dintr-o realitate care refuză să se încadreze într-o logică simplă.
Dar logica omenească se dovedeşte de data aceasta fără de logică.
Dumnezeu osândit la moarte de propria creatură!
Divinitatea răpusă de om!
Poate fi ceva mai abdurd?
În loc să-Ţi fim recunoscători pe vecie, noi Te-am ucis, Doamne. Nimeni altcineva decât noi, te-am ucis, fără scrupule.
Ca-ntrun tablou virtual se răsfiră imagini fugare : Dumnezeu ucis de om. Creatorul ucis de creatură. Mesia batjocorit de popor. Domnul la dispoziţia sclavului, Stăpânul servind pe slugă.
Cel mai curat spălând picioarele celor întinaţi. Neprihănitul din veac strivit de cel păcătos. Răscumpărătorul răstignit de cel răscumpărat. Ispăşitorul crucificat pentru ceea ce nu a făcut niciodată şi nici nu va face nicicând. Păstorul ucis de oile rătăcite.
Preotul din vecie judecat de tribunalul uman. Cel investit cu Judecata Supremă anchetat de un om. Cel care iartă, pedepsit de cel neiertător. Cel Drept mort pentru cel mai nedrepţi de pe lume. Majestatea Divină călcată-n picioare de ignoranţa umană. Sfinţenia însăşi ignorată de cei fără sfinţenie.
Lumina Lumii acaparată de întuneric. Stăpânul poruncilor alungat de cei care nu urmează nici o poruncă. Candela peste luminători ascunsă sub obrocul umbriţilor. Ascultătorul până la moartea pe cruce ignorat de cei neascultători.
Învăţătorul trădat de ucenici. Unicul Dumnezeu ucis de idolatri. Cel care nu ştie ce-i răzbunare ucis de răzbunători.
Cel care iubeşte alungat de cei care urăsc.
Fiul lui Dumnezeu omorât de om. Dumnezeu – victimă a călăului om.
Fiul lui Dumnezeu biciuit, scuipat, lovit cu pumnii şi răstignit precum un tâlhar de temut. Trimisul Divin ucis de pământenii iubiţi. Atotputernicul încătuşat de cel slab. Vindecătorul ucis de cel vindecat. Sfinţitorul pângărit de cei unşi cu prihană.
Iubirea Însăşi strivită de ură. Cel îmbrăcat cu slava cerească despuiat de veşminte. Cel care a îmbrăcat pe cei goi, Cel care i-a săturat pe cei flămânzi, Cel care le-a potolit setea celor cuprinşi de arşiţă. Tămăduitorul celor asupriţi de boli incurabile.
O, Doamne, ce fel de logică e logica umană?
Tu, Cel mai Vrednic ucis de cei nevrednici. Tu, Cel mai presus de ceruri, devenit mai prejos decât creaturile Tale. Dintâiul Născut al tatălui Veşnic, născut în sân de Fecioară, prin adumbrire cu Duhul cel Sfânt, dezbrăcat de slavă, dezbrăcat de glorie, dezbrăcat de putere.
Tu, care ai rămas ceea ce erai şi Te-ai făcut ceea ce nu erai, Tu, Luminătorul tuturor ucis de întunericul lumii, Tu, Cel Dintâi ucis de cei mai din urmă. Tu, Blândul Păstor adunându-ţi oile risipite pentru a le conduce la Cer.
Ca un Tată preamailostiv, Cel care ierţi de 70 de ori câte 7, numindu-ne „prieteni” pe noi care Te-am vândut cu o sărutare mincinoasă, pe noi care îţi aşezăm pe cruce povara păcatelor noastre supraetajate frumos ca să-ţi facem tot mai grea misiunea divină. Care ne împotrivim prin orice mijloc mântuirii, iertării, Iubirii, Adevărului, Căii şi Vieţii adevărate. Care umblăm pe cele mai întortocheate cărări, cu ochii legaţi, orbecăind în plină Lumină, care refuzăm cu osârdie Crucea, propria cruce şi crucea aproapelui nostru.
Care o respingem pe Maica Ta Preacurată şi nu ne refugiem sub mantia Ei protectoare, deşi Tu Însuţi ne-ai dat-o de Maică pe Cruce, deşi Tu ne-ai trimis un Mângâietor, deşi Tu nu ne-ai lăsat orfani, ne-ai dat un Tată, o Mamă Preasfântă, fraţi câţi puzderia stelelor. Tu care ne-ai făcut pe toţi fraţi de cruce. În pofida trădărilor noastre, prezent zi şi noapte alături de noi, chemându-ne, rugându-ne, aşteptându-ne la nesfârşit, fără să-Ţi pierzi răbdarea, pe noi, care nu Te punem aştepta nici o clipă. Nerăbdători atunci când petrecem cu Tine, câteva clipe în faţa altarului, fugind uneori înainte de vreme din faţa privirilor dumnezeieşti, cea mai blândă şi cea mai curată şi sfântă privire.
Care ne ascundem departe, departe, cât vezi cu ochii, sub pământ şi-n văzduh, pribegi şi străini în această vale de lacrimi, în acest deşert populat cu umbre fecunde, în acest straniu paradis de ocazie, dat cu împrumut, vândut la mezat de neguţătorii de sclavi, sclavi ai păcatului şi ai trufiei, sclavi ai întunericului cât mai bicisnic, răscolit de termite gigant, gata să devoreze-ntro clipă tot ce e viu. Pământ al măştilor de carnaval, al fantoşelor sulemenite hidos, al ucigaşilor în serie, ucigaşi de suflete, vânzători de neant frumos ambalat cu fundiţe. Pământ al terorismului în floare, al baloanelor multicolore şi al clonelor care se ucid una pe alta. Acest pământ populat de monştri giganţi ucigându-i pe savanţii fanatici. Copii paranoici şi mongoloizi, copii autişti şi schizofrenici punând la cale asasinate în masă, carnagii de suflete nevinovate. Plin de mame care-şi ucid pruncii în pântece, care-şi abandonează copiii, ambalaţi în pungi de plastici, la gheena din colţ, care-şi ucid amanţii în somn şi-apoi îşi fac liposucţie, lifting pentru a-şi spăla de pe chip urmele crimei.
Cum mai poţi răbda Creatorule să fii răstignit la infinit de propria Ta creatură?
Te-am părăsit în singurătatea altarului, în Tabernacolul Vieţii, unde Te afli viu cu Trup şi cu Sânge. Noi care ne închinăm de la naştere altor zei pământeni, Banul, Viciul, Computerul şi puterea, ruinând Casa Ta, ignorându-Te cu bună ştiinţă, batjocorindu-Te cu mii de injurii, cu mii de gesturi şi fapte nedemne, cu zeci de atracţii împotriva naturii, cu milioane de surâsuri meschine, cu sărutări pe buze vopsite vulgar, făcând grimase obscene trecătorilor simpli.
Noi, asupriţi de grija supremă a zilei de mâine, cu teama necontrolată că nu vom putea agonisi cât mai multe averi pe acest pământ putregăit, mucezit, crăpat, împărţit în parcele ca şi solul lunii, ros de cari şi rugină, ros de ambiţii deşarte, ros de orgolii şi vanitate, ros de vicii abominabile, ros de pofte trupeşti necontrolate, incestuoase, de nepronunţat în cuvinte. Cât mai setos de putere, cât mai setos de tot ce îmbată simţirea. Noi care ignorăm în chip absolut Moartea Ta sfinţitoare, Moartea răscumpărătoare pentru noi, Jertfa Ta nepătată, Jertfa Supremă pe Cruce, Jertfa nesângeroasă de pe altarele lumii, prilej de aducere aminte că pâinea şi vinul se schimbă în Trupul şi Sângele Tău, că Ni te dai nouă întreg, cu Trup, cu Suflet şi Sânge, că ne cureţi de rănile Trupului şi cele ale sângelui nostru, ca să ne sfinţeşti, ca să ne mântui, ca să ne eliberezi de sclavie.
Prilej de aducere aminte că numai Tu eşti uşa spre Paradis, că Tu eşti Totul în lumea asta vremelnică, în valea de lacrimi în care peregrinăm zi şi noapte. Că ne-ai creat doar pentru Tine şi inima noastră, în veci nu va avea picătură de linişte departe de Tine, Dumnezeule Sfânt, departe de Tine, Isuse.
Departe de Tine, Spirit Înalt, departe de Maica Cerească, maica Fecioară, Născătoare de Dumnezeu şi maica Bisericii, Măicuţă fără prihană, care Te arăţi necontenit în veacul acesta, în veacurile trecute şi cele ce vin, nouă, copilaşailor Tăi, invitându-ne la sânul Tău cald, la sânu-Ţi neprihănit, să alergăm fără întârziere, ziua şi noaptea, În stare de veghe, în somn, în trezie, ca la Mângâietoarea Mâhniţilor, ca la Ajutorul creştinilor, ca la Regina tuturor îngerilor.
Mama care se roagă pentru toţi fiii ei, deopotrivă, lacrimi de sânge vărsând pentru copiii ei pe care-i iubeşte, aşa cum Te-a iubit pe Tine, Isuse.
Cum să-nţelegem această mare Iubire, acest mare Har, această minune, această binecuvântare cerească, acest semn fără-de seamăn pe lume, acest adevăr mai presus de mintea umană, mai presus de îngeri, mai presus de orice închipuire.
Ajută-ne, Doamne, să înţelegem, de ce ne purtăm astfel cu Tine, refuzând darurile pe care ni le-ai pregătit pentru veşnicie!
Amin!

Sunt fericită şi plâng. Pe drumul de întoarcere, plâng în tăcere. E un plâns eliberator, curăţitor, înălţător. Cea mai nimerită formă de manifestare a sentimentelor.
Pentru că aici, lângă cruce, am simţit foarte aproape, o persoană care se află acum în altă realitate, într-o realitate mult mai înaltă, mult mai profundă, într-o realitate îndepărtată şi totuşi atât de apropiată, de parcă s-ar afla chiar aici.
Şi care are privilegiul acum de a se afla lângă Maica Cerească.
Bogu Hvala!


******
Teolog CEZARINA ADAMESCU
28 APRILIE 2010