Evenimentul zilei: Crearea Gazetei "Basarabia", in anul 1906

[altmariusplus]

BASARABIA - NUMARUL NESTIUT

Redeşteptarea venea de la Duhul Sfânt. Toţi devenisem prozeliţi. Am început să ne căutăm unii pe alţii. Ne-am grupat în jurul bătrânului Emanuil Gavriliţă, editorul Basarabiei. Ce mare inimă de român bătea în acest luptător înflăcărat! [...] Eram o ceată de prozeliţi fanatizaţi. Unii ne considerau «nişte ţârcovnici neisprăviţi», alţii ne luau drept «nişte complotişti periculoşi ce şi-au pus de gând să vândă Basarabia la români». Şi astăzi, ce să mai ascundem: aveam într-adevăr legături tainice şi sprijin de la fraţii de peste Prut. Ca prozeliţi entuziaşti eram capabili de fapte îndrăzneţe pentru care administraţia rusă putea să ne ceară socoteală. Astfel, dl. Pelivan [Magazin istoric, nr. 3, 4/2006], în mod demonstrativ, vorbea româneşte cu glas tare în instituţiuni şi localuri publice; Druţă organiza la sate serbări moldoveneşti; Stârcea organiza coruri româneşti; [Al.] Mateevici [Magazin istoric, nr. 6/2006], fără sfială, cânta venirea zorilor Unirii; subsemnatul primeam spre păstrare un depozit de cărţi româneşti trimise de către [Zamfir] Arbure, cu conţinut antirusesc, şi, fiind în calitate de student teolog, la o biserică din Chişinău, pentru a ţine o predică în limba rusă, am rostit-o în româneşte. Basarabia mi-a publicat predica în întregime, iar în presa de peste Prut au apărut comentarii, subliniind chestiunea şcolilor româneşti pentru moldovenii din Basarabia, atinsă în cuprinsul predicii“.
Astfel evoca, în 1938, preotul Th. Inculeţ, într-un articol din revista Viaţa Basarabiei, activitatea sa şi a altor entuziaşti luptători pentru drepturi naţionale ale românilor basarabeni, grupaţi în jurul gazetei ce purta numele provinciei răpite în 1812 de Rusia ţaristă: Basarabia. Ieşită de sub teascuri în urmă cu 101 de ani, la 24 mai 1906, Basarabia a fost prima publicaţie naţională românească de dincolo de Prut. Era tipărită în româneşte, cu litere chirilice, doar titlul fiind cules cu caractere latine. Anterior mai apăruseră şi alte publicaţii cu numele de Basarabia, tipărite însă peste hotarele guberniei, la Iaşi (1878), Geneva (1905) sau Galaţi (1905).
Venirea în lume a Basarabiei a fost posibilă în contextul izbucnirii primei revoluţii burgheze din Rusia în 1905. În vârtejul reformelor preconizate pentru întreg Imperiul Ţarist, tineri intelectuali patrioţi de la Chişinău au socotit că sosise momentul să se unească în jurul unei publicaţii prin care să-şi facă publice dezideratele: limba română în şcoli şi biserici, ridicarea culturală a poporului, afirmarea conştiinţei de neam şi a originii comune a tuturor românilor, din Vechiul Regat şi din provinciile subjugate, dreptul la viaţă culturală proprie ş.a.

Viţă din marele neam

Se formaseră trei grupări mai importante, în jurul lui Pan Halippa, Ion Pelivan şi Pavel Gore. Constantin Stere (Magazin istoric, nr. 7-8/1989; 10-12/1990; 1/1991; 11/1992), venit de la Iaşi în primăvara lui 1906, a reuşit să-i unească, creând nucleul viitoarei gazete. Tot el a obţinut de la Eugeniu Carada (Magazin istoric, nr. 4/2004) o tipografie, astfel încât la 24 mai 1906 redactorii Basarabiei sărbătoreau la sediul publicaţiei, de pe strada Armeană nr. 30 din Chişinău, apariţia primului număr. „Gazeta noastră – mărturiseau ei în cel de-al doilea număr – şi-a pus în gând să meargă înaintea poporului, arătându-i calea care îl va duce pre el spre pâne, lumină şi slobozenie [libertate]. Greu este drumul nostru. Dar noi suntem plini de credinţa în puterea poporului nostru, care cu vremea însuşi va lua steagul nostru şi-l va duce după cum vrea el. Noi suntem de nădejde că lucrul nostru, fiind drept şi sfânt, va fi dus cu cinste până la urmă“. Dominantă era conştiinţa originii comune şi a unităţii de neam. Basarabenii sunt români, chiar dacă îşi spun moldoveni şi au fost de aproape un veac înstrăinaţi de fraţii de peste Prut. Al. Nour nota în nr. 3/1906: „Mai curând sufletul românesc a păstrat însuşi poporul românesc în ţara noastră. Măcar că el nu ştie poezii româneşti, nu simţea farmecul lor nespus. Măcar că el nu se învăţa în limba sa maternă, naţională, în cea românească şi nici nu a auzit de fraţii săi de peste Prut. Istoria Basarabiei – continuă el – ne arată cândva cum «Acolo sus, în satul de sub munte, sub umbra codrului bătrân», însetatul plugar român a petrecut zilele de groază şi veacurile negre, dar tot n-a vândut inima sa pentru un blid de linte, ca fruntaşii săi, boierii moldoveni ai Basarabiei“.
Conştiinţa unităţii de neam reclamă şi o luptă comună pentru drepturi naţionale. „Peste Prut, în Bucovina, în Ardeal şi Macedonia – scria tot Al. Nour, în nr.1/1906 – neamul românesc are mulţi vajnici luptători pentru interesele lui naţionale. Numai noi, moldovenii din Basarabia, suntem cei rămaşi în urmă şi nici n-avem fruntaşii săi, n-avem fiii săi aleşi, prin care poporul nostru va putea spune în Dumă cuvânt în sfatul neamurilor [...] Noi ştim că poporul nostru e o mare putere, dar ea n-a ajuns încă la conştiinţa de sine.“
Cu un alt prilej, relatând despre sărbătorirea Anului Nou şi a Bobotezei la românii din Transilvania, publicaţia din Chişinău nota la 10 ianuarie 1907: „După petrecere – zice Gazeta Transilvaniei – s-a încins o horă (un joc mândru şi frumos) de-ţi era drag s-o priveşti. Aşa s-a sfârşit serbarea aceasta curat românească şi ţărănească. Oare când vor putea face şi românii noştri din Basarabia asemenea serbări luminătoare şi priincioase minţii şi sufletului omenesc, precum le fac fraţii românii din Transilvania – norod strein, ca şi noi, în împărăţie streină?“ Rubrici permanente, precum Cronica românească, Din viaţa românească, Presa românească ş.a. aduceau, număr de număr, veşti din toate ţinuturile locuite de români. Versuri din V. Alecsandri, G. Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Matilda Poni, Eminescu, cu Doina sa, texte din Ion Creangă, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, N. Bălcescu, Gh. Asachi, I.L. Caragiale ş.a. întreţineau acelaşi sentiment al comuniunii de limbă şi cultură.
Vorbind despre limba comună a românilor, publicaţia de la Chişinău menţiona la 9 august 1906: „Limba părintească slujeşte la păstrarea naţionalităţii, pentru că ea serveşte ca mijloc de înţelegere între oameni [...] Moldovenii din Basarabia sunt de acelaşi neam, având aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri cu românii de peste Prut şi din alte ţări“.

Sărbătoarea tuturor românilor

Organizarea Expoziţiei Jubiliare de la Bucureşti, din vara lui 1906, consacrată celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (Magazin istoric, nr. 2/2006), constituie pentru redactorii Basarabiei un prilej de a vorbi entuziast despre România şi familia regală şi de a îndemna la organizarea de excursii pentru vizitarea acesteia. „Fraţi moldoveni! – scria Basarabia, la 11 iunie 1906. Munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită din ziua de azi printr-o mare şi înălţătoare Expoziţie, care se va deschide în capitala României, Bucureşti. Voi toţi cari ştiţi cum cugetă şi simte românul vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la această serbare de renaştere naţională. Cu această ocazie, veţi vedea şi chipul sfânt al marelui voievod-rege Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă cât mai multă lumină în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este serbarea mare a României, de la care nimene nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va atârna şi viitorul nostru. Veniţi!“ Cine erau cei care făceau să apară Basarabia? Dacă C. Stere a avut iniţiativa întemeierii gazetei, rolul de director şi susţinător l-a avut avocatul Emanuil Gavriliţă (1814-1910), descendent dintr-o veche familie moldovenească din satul Nicoreşti-Soroca. Întemeietorul spiţei a fost vornicul Boldur, sfetnic în timpul lui Alexandru cel Bun.
După studii la Chişinău, Moscova, Viena şi Berlin, în 1875 E. Gavriliţă s-a întors în Basarabia, fiind o vreme judecător de pace la Soroca. A demisionat apoi, stabilindu-se la moşia sa de la Băcsani, din acelaşi ţinut, fiind şi avocat la Iampol, pe malul Nistrului. În 1894 s-a mutat la Chişinău. În 1902-1903 a făcut demersuri pentru tipărirea unui ziar românesc, dar autorităţile de la Petersburg nu şi-au dat consimţământul. Scria puţin în Basarabia, îngrijindu-se mai mult de partea administrativă. Pan Halippa se ocupa de problemele sociale, iar Ioan Pelivan cu cele naţionale.
Redactorii gazetei – îşi aminteşte Petru Vătămanu (Figuri sorocene, Chişinău, 1940) –„pentru a afla ce-i interesează pe ţărani se duceau în zilele de târg în mijlocul lor şi le cetiau ziarul, făcând şi anchete cu privire la impresiile lăsate asupra lor“. Emanuil Gavriliţă ducea „tot greul [care] consta în lupta continuă cu autorităţile, cari vedeau cu ochi foarte răi apariţia gazetei. Nu o dată, după hărţuieli continue, cu vocea-i blajină, se ruga de tineret să se domolească şi să se ferească de întrebuinţarea limbajului combativ. «Măi băieţi, lăsaţi-o mai moale, mai domoliţi-vă, că mă băgaţi la ostrov»“. Ostrov însemna închisoare şi deportare. Şi, în octombrie 1906, Gavriliţă şi oamenii săi erau cât pe ce să o păţească, Basarabia fiind confiscată de poliţie. În numărul din 15 octombrie, gazeta relatează astfel incidentul: „Confiscat (luat) de poliţie. La trei ceasuri după-amiază în redacţia noastră au venit agenţii poliţiei locale şi au luat 720 de numere. N-a fost îndeplinită nici o formalitate, care se cere pentru confiscarea gazetei. Confiscarea oricărui număr se face după hotărârea cenzorului care se arată redacţiei la confiscare. Nouă nu ne-a fost arătat nimic“.
Operaţiunea a avut loc după „arătarea [denunţul] inspectorului de medicină d. Pereteacovici, care a pârât gazeta noastră înaintea vicegubernatorului, adecă cenzorului. Vice-gubernatorul, cum se zice, s-a hotărât să confişte gazeta înainte de a şti ce este scris în ea, fiindcă gazeta încă nu era tradusă în ruseşte de traducătorul d. Şulepicov“.

Ultimul număr n-a fost... ultimul!

Confiscată, dar nu interzisă. Basarabia a mai apărut câteva luni, continuând să publice articole şi chemări pentru susţinerea doleanţelor naţionale. Începând cu numărul din 25 octombrie 1906, pe prima pagină apărea cu litere mari câte o revendicare, precum: Noi vrem şcoli moldoveneşti!; Vrem limbă românească!; Vrem biserică românească! ş.a. Se publicau lecţii de învăţare a alfabetului latin, cu texte în această grafie. Din 24 septembrie 1906, în multe numere la rând, a apărut pe prima pagină şi oferta unui dascăl de româneşte: „Cine doreşte a vorbi, scri şi a ceti bine româneşte să se îndrepte în scris sau în persoană la domnul Gr.D. Konstantinescu, Sobornîi Dvor, cv[artalul] Medana“.
Răspunsul autorităţilor la astfel de patetice demersuri naţionale, în atmosfera de prigoană ţaristă, nu putea fi decât unul singur: interzicerea Basarabiei.
Memorialişti sau istorici afirmă că Basarabia a fost suprimată începând cu nr. 78, din 4 martie 1907. Atunci a fost publicată poezia lui A. Mureşanu Un răsunet (astăzi imnul naţional al României; Magazin istoric, nr. 9/2006), care începea cu „Deşteaptă-te române!“. Poezia era însoţită şi de un apel: „Noi moldovenii, locuitorii acestei ţări moldoveneşti, care a fost scăldată în sângele sfânt al fiilor românimei, noi, nepoţii acelor viteji români, care au apărat Basarabia cu sângele său [sic!], acum rămânem fără şcoala noastră moldovenească, fără trebuincioasa ştiinţă a slavnicului [gloriosului] trecut al neamului nostru moldovenesc! [...] Destul, moldovenilor, a trăi în robia întunericului şi a nedreptăţilor! [...] Treziţi-vă! Cereţi de la Dumă şcoli moldoveneşti naţionale!“ În realitate, redactorii gazetei au mai scos un număr, 79, datat „duminică 11 martie“, consultat de mine în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Şi acest număr, într-adevăr ultim al publicaţiei de acum 100 ani, conţine versuri la fel de incitante la unire şi deşteptare naţională, precum acelea din poemul lui A. Mureşanu: cântecul revoluţionar al lui Ion Catina, din 1848: „Aideţi, fraţi într-o unire/ Ţara noastră e-n perire/ Aste ziduri şi palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Aideţi a le dărâma! [...] Tot românul să se-adune;/ Şi pe viaţă ori pe moarte/ Dulce-i pentru libertate (slobozenie)/ Un mormânt a câştiga!“
Basarabenii erau chemaţi a deprinde temeiurile libertăţii în româneşte! Versurile lui Catina veneau parcă în continuarea unei constatări pe care Basarabia o publicase în numărul anterior, la rubrica De la fraţi, privind revoltele ţărăneşti care începuseră în România: „Stăpânirea românească, pe semene ca a noastră, nu vrea să priceapă că pe ţărani îi răscoală sărăcia şi greutatea traiului lor, care de mult sunt recunoscute ca cele mai însemnate pricini a orişicăror mişcări pentru îmbunătăţirea traiului zilnic“.
La 27 martie/9 aprilie 1918 Unirea s-a înfăptuit. Se împlinea şi crezul celor care făcuseră să apară Basarabia şi care, la 26 iulie 1906, mărturiseau: „Ce politică vor face nepoţii noştri nu ştim, ce năzuinţe vor avea ei nu putem prevede. Noi ştim numai datoria noastră: noi trebuie să luptăm pentru binele ţăranului basarabean, pentru cultura românească, întocmirile şi legile pe limba românească (moldovenească)“.