Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii 1

[altmariuspoliteia]

regină a Regatului Unit între 1952 și 2022

Elisabeta a II-a
Elisabeta II în 2015
Date personale
Nume la naștere	Elizabeth Alexandra Mary
Poreclă	Lilibet, Shirley Temple
Născută	21 aprilie 1926[1][2][3][4]  Londra Mare, Anglia, Regatul Unit[5]
Decedată	8 septembrie 2022 (96 de ani)[6]  Balmoral Castle, Scoția, Regatul Unit[7]
Cauza decesului	cauze naturale[8]
Părinți	George al VI-lea al Regatului Unit Elizabeth Bowes-Lyon
Frați și surori	Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon[9][10]
Căsătorită cu	Prințul Filip, Duce de Edinburgh (c. 1947)
Număr de copii	4
Copii	Charles, Prinț de Wales Anne, Prințesă Regală Andrew, Duce de York Edward, Conte de Wessex
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit
Etnie	Britanici
Religie	Biserica Anglicană
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă britanică (1926–1952) ducesă (din 20 noiembrie 1947) monarh al Regatului Unit (din 6 februarie 1952)
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Imn regal	God Save the Queen
Domnie
Domnie	6 februarie 1952 - 8 septembrie 2022 (70 de ani și 214 zile)
Încoronare	2 iunie 1953
Predecesor	George al VI-lea
Succesor	Charles al III-lea
Semnătură
Prezență online
pagină Facebook cont Twitter Internet Movie Database Instagram canal YouTube
Modifică date / text

Elisabeta a II-a (Elizabeth Alexandra Mary; n. 21 aprilie 1926,^[1][2][3][4] Londra Mare, Anglia, Regatul Unit^[5] – d. 8 septembrie 2022,^[6] Balmoral Castle, Scoția, Regatul Unit^[7]) a fost regina Marii Britanii și al Irlandei de Nord din 1952 până la decesul acesteia în data de 8 septembrie 2022.

Elisabeta s-a născut în Mayfair, Londra, fiind primul copil al ducelui și ducesei de York (mai târziu regele George al VI-lea și regina Elisabeta). Tatăl ei a urcat pe tron după abdicarea fratelui său, regele Eduard al VIII-lea, în 1936, moment din care ea a devenit moștenitoarea prezumtivă. A avut parte de o educație privată, acasă, și a început să își asume sarcini publice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, servind în Serviciul Teritorial Auxiliar. În 1947 s-a căsătorit cu Philip, Duce de Edinburgh, un fost prinț al Greciei și Danemarcei, cu care a avut patru copii: Charles, Prinț de Wales, Anne, Prințesă Regală, Andrew, Duce de York și Edward, Conte de Wessex. A fost căsătorită cu prințul Philip timp de 73 de ani, până la moartea acestuia, la 9 aprilie 2021.

Când tatăl ei a murit în februarie 1952, Elisabeta a devenit conducătoare a Commonwealth-ului și regină a șapte țări independente ale Commonwealth-ului: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Pakistan și Ceylon. Ea a domnit ca monarh constituțional în vremea unor schimbări politice majore, cum ar fi decolonizarea Africii, descentralizarea puterii în Regatul Unit, aderarea Regatului Unit la Comunitățile Europene și Brexit. Printre numeroasele sale vizite și întâlniri istorice se numără o vizită de stat în Republica Irlanda și întâlniri cu cinci papi. Printre evenimentele semnificative se numără încoronarea din 1953, celebrarea Jubileului de Argint, de Aur, de Diamant și de Platină în 1977, 2002, 2012 și 2022. A fost cel mai longeviv monarh britanic, cel mai în vârstă și mai longeviv șef de stat în exercițiu și al doilea monarh suveran ca lungime a domniei din istoria lumii (după Ludovic al XIV-lea al Franței).

Elisabeta s-a confruntat ocazional cu sentimente republicane și critici de presă asupra familiei regale, în special după destrămarea căsătoriilor copiilor ei și moartea în 1997 a fostei sale nurori Diana, Prințesă de Wales. A declarat anul 1992 (marcat de probleme familiale și incendiul Castelului Windsor) drept annus horribilis. Cu toate acestea, sprijinul pentru monarhie în Regatul Unit a fost și rămâne constant ridicat, la fel ca și popularitatea ei personală.

Primii ani

Prințesa Elizabeth la vârsta de trei ani, în 1929 pe coperta revistei Time.

Elizabeth Alexandra Mary Windsor s-a născut la Londra, la ora 02:40 (GMT), la 21 aprilie 1926,^[11] în timpul domniei bunicului său patern, regele George al V-lea. Tatăl ei, ducele de York (mai târziu regele George al VI-lea), era al doilea fiu al regelui. Mama ei, ducesa de York (mai târziu regina Elisabeta regina mamă), era fiica cea mică a aristocratului scoțian, contele de Strathmore și Kinghorne. Elizabeth s-a născut prin cezariană în casa bunicului ei matern din Londra: strada Bruton 17, Mayfair.^[12] A fost botezată de Arhiepiscopul de York în capela privată a Palatului Buckingham la 29 mai,^[13][a] și a fost numită Elizabeth după mama ei, Alexandra după mama lui George al V-lea, care murise cu șase luni mai devreme și Mary după bunica ei paternă.^[15] Familia o alinta cu diminutivul Lilibet^[16] fiind foarte apropiată de bunicul său, George al V-lea, pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929, vizitele ei regulate au fost creditate în presa populară și de către biografii de mai târziu, că l-au ajutat pe rege să se recupereze.^[17]

Singura soră a Elisabetei, prințesa Margaret, s-a născut în 1930. Cele două prințese au fost educate acasă sub supravegherea mamei lor și a guvernantei, Marion Crawford.^[18] Lecțiile s-au concentrat pe istorie, limbi, literatură și muzică.^[19] Crawford a publicat în 1950 o biografie a anilor copilăriei lui Elizabeth și Margaret, intitulată „Micile prințese”, spre marea mâhnire a familiei regale.^[20] Cartea descrie dragostea lui Elizabeth pentru cai și câini, ordinea și atitudinea ei față de responsabilitate.^[21] Au avut ecou unele observații precum: Winston Churchill a descris-o pe Elizabeth când avea doi ani ca fiind „un personaj. Are un aer de autoritate și reflectivitate uimitor la un sugar”.^[22] Verișoara ei, Margaret Rhodes, a descris-o ca „o fetiță veselă, dar fundamental sensibilă și bine educată”.^[23]

Moștenitoare prezumptivă

Portret de Philip de László, 1933

În timpul domniei bunicului ei, Elizabeth era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, după unchiului ei Edward și tatălui ei. Deși nașterea ei a generat interes public, nu era de așteptat să devină regină, deoarece Edward era încă tânăr, urma probabil să se căsătorească și să aibă copii proprii, care ar fi precedat-o pe Elizabeth în linia de succesiune.^[24] Când bunicul ei a murit în 1936 și unchiul ei a urcat pe tron sub numele de Edward al VIII-lea, a devenit a doua în linie la tron, după tatăl ei. Mai târziu, în acel an, Edward a abdicat, după ce căsătoria propusă de el, cu Wallis Simpson, a provocat o criză constituțională.^[25] În consecință, tatăl Elisabetei a devenit rege, iar ea a devenit moștenitor prezumtiv. Dacă părinții ei ar mai fi avut un fiu, el ar fi fost moștenitor și deasupra ei în linia succesorală, care la momentul respectiv era determinată de primogenitura masculină.^[26]

Elizabeth a făcut cursuri private de istorie constituțională cu Henry Marten, vice-rector al Colegiului Eton,^[27] și a învățat franceza de la o succesiune de guvernante franțuzoaice.^[28] O companie de cercetașe a fost formată special pentru a putea socializa cu fete de vârsta ei.^[29]

În 1939, părinții Elisabetei au făcut turnee în Canada și Statele Unite. La fel ca în 1927, când au făcut turnee în Australia și Noua Zeelandă, Elizabeth a rămas în Marea Britanie, deoarece tatăl ei o considera prea tânără pentru a întreprinde turnee publice.^[30] Coresponda în mod regulat cu părinții atunci când aceștia erau plecați^[31] și a făcut primul telefon transatlantic regal la 18 mai.^[31]

Al Doilea Război Mondial

Prințesa Elizabeth în 1943

Prințesa Elizabeth în Serviciul teritorial auxiliar, 1945

În septembrie 1939, Marea Britanie a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Lordul Hailsham ^[32] a sugerat ca prințesele Elizabeth și Margaret să fie evacuate în Canada pentru a evita frecventele bombardamente aeriene. Mama lor însă a refuzat, declarând: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată”.^[33] Prințesele au rămas la Castelul Balmoral din Scoția până la Crăciunul din 1939, când s-au mutat la Sandringham House, Norfolk.^[34] Din februarie până în mai 1940, au locuit la Royal Lodge, Windsor, până la mutarea la Castelul Windsor, unde au locuit majoritatea următorilor cinci ani.^[35] La Windsor, prințesele au organizat pantomime de Crăciun în ajutorul Fondului pentru Lână a reginei, care a cumpărat fire pentru a tricota veșminte militare.^[36] În 1940, Elizabeth, în vârstă de 14 ani, a realizat prima sa emisie radio în timpul emisiunii „Ora copiilor” de la BBC, adresându-se altor copii care fuseseră evacuați din orașe.^[37] Ea a declarat: „Încercăm să facem tot ce putem pentru a ne ajuta marinarii, soldații și aviatorii noștri viteji și încercăm, de asemenea, să suportăm propria noastră parte din pericolul și tristețea războiului. Știm, fiecare dintre noi, că până la urmă totul va fi bine”.^[37]

În 1943, Elizabeth a întreprins prima ei apariție publică solo, într-o vizită la Gărzile Grenadierilor, unde fusese numită colonel anul precedent.^[38]

Pe măsură ce se apropia de vârsta de 18 ani, parlamentul a schimbat legea, astfel încât să poată acționa ca unul dintre cei cinci consilieri de stat în cazul incapacității sau absenței tatălui ei în străinătate, cum ar fi vizita sa în Italia în iulie 1944.^[39] În februarie 1945, a fost numită al doilea subaltern onorific în cadrul Serviciului teritorial auxiliar cu numărul de serviciu 230873.^[40] S-a pregătit ca mecanic și șofer și cinci luni mai tâziu i s-a acordat gradul de comandant onorific junior (echivalent feminin al căpitanului la acea vreme).^[41][42][43]

Elizabeth (extremă stânga) în balconul Palatului Buckingham împreună cu familia și Winston Churchill la 8 mai 1945, Ziua Victoriei în Europa.

La sfârșitul războiului din Europa, de Ziua Victoriei în Europa, Elizabeth și Margaret s-au amestecat anonim cu mulțimile care sărbătoreau pe străzile Londrei. Ulterior, Elizabeth a spus într-un rar interviu: „I-am întrebat pe părinții mei dacă putem ieși și să vedem singure. Îmi amintesc că eram îngrozite să fim recunoscute... Îmi amintesc linii de oameni necunoscuți care își uneau brațele și mergeau în jos pe Whitehall, noi toți fiind străbătuți de un val de fericire și ușurare”.^[44]

În timpul războiului, s-au întocmit planuri de înăbușire a naționalismului galez prin afilierea mai strânsă a Elisabetei cu Țara Galilor. Propuneri, precum numirea ei ca constable al Castelului Caernarfon sau patron al Urdd Gobaith Cymru (Liga galeză a tineretului), au fost abandonate din mai multe motive, inclusiv de teama de a o asocia pe Elizabeth cu obiectori de conștiință în Urdd într-un moment în care Marea Britanie era în război.^[45] Politicienii galezi au sugerat să fie numită Prințesă de Wales la împlinirea a 18 ani. Ministrul de interne, Herbert Morrison a susținut ideea, dar regele a respins-o, deoarece a considerat că un astfel de titlu aparține exclusiv soției unui Prinț de Wales și Prințul de Wales era întotdeauna moștenitorul.^[46]

Prințesa Elizabeth a plecat în 1947 în primul ei turneu de peste mări, însoțindu-și părinții în sudul Africii. În timpul turneului, într-o emisiune către Commonwealth-ul britanic la ziua ei de 21 de ani, ea a făcut următoarea promisiune: „Declar în fața voastră că toată viața mea, fie ea lungă sau scurtă, va fi dedicată serviciului vostru și serviciului măreței noastre familii imperiale căreia îi aparținem cu toții”.^[47]

Căsătoria

Elisabeta și Filip, 1947

Elizabeth l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Prințul Philip al Greciei și Danemarcei, în 1934 și 1937.^[48] Erau veri îndepărtați prin regina Victoria și regele Christian al IX-lea al Danemarcei. După o altă întâlnire la Royal Naval College din Dartmouth în iulie 1939, Elizabeth — deși avea doar 13 ani — a spus că s-a îndrăgostit de Philip și au început să facă schimb de scrisori.^[49] Avea 21 de ani când logodna lor a fost anunțată oficial la 9 iulie 1947.^[50]

Logodna nu a fost lipsită de controverse; Philip nu avea nici o poziție financiară, era născut în străinătate (deși era un supus britanic care a slujit în Marina Regală de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial) și avea surori care se căsătoriseră cu nobili germani cu legături naziste.^[51] Marion Crawford a scris: „Unii dintre consilierii regelui nu l-au considerat suficient de bun pentru ea. El era un prinț fără casă sau regat. Unele ziare au bătut monedă pe originea străină a lui Philip”.^[52] Biografiile ulterioare au raportat că mama Elisabetei a avut inițial rezerve cu privire la căsătorie și îl numea pe Philip drept „Hunul”.^[53][54] Ulterior, totuși, regina mamă i-a spus biografului Tim Heald că Philip era „un gentleman englez”.^[55]

Înainte de căsătorie, Philip a renunțat la titlurile sale grecești și daneze, s-a convertit oficial de la ortodoxia greacă la anglicanism și a adoptat stilul Lieutenant Philip Mountbatten, luând numele familiei britanice a mamei sale.^[56] Chiar înainte de nuntă, a fost numit Duce de Edinburgh și i s-a acordat stilul Alteța Sa Regală.^[57] Elizabeth și Philip s-au căsătorit la 20 noiembrie 1947 la Westminster Abbey. Au primit 2.500 de cadouri de nuntă din întreaga lume.^[58] Deoarece Marea Britanie nu se recuperase încă complet de la devastarea războiului, Elizabeth a cumpărat materialul pentru rochia ei, care a fost creată de Norman Hartnell, pe baza cupoanelor de rație.^[59] În Marea Britanie postbelică, nu era acceptabil ca relațiile germane ale lui Philip, inclusiv cele trei surori ale sale, să fie invitate la nuntă.^[60] Nici ducele de Windsor, fostul regele Eduard al VIII-lea, nu a fost invitat.^[61]

Elizabeth a născut primul ei copil, prințul Charles, la 14 noiembrie 1948. Cu o lună mai devreme, regele a emis patente regale care permitea copiilor ei să folosească stilul și titlul unui prinț sau prințesă regală, la care altfel nu ar fi fost îndreptățiți, tatăl lor nefiind prinț regal.^[62] Un al doilea copil, prințesa Anne, s-a născut în 1950.^[63]

După nunta lor, cuplul a închiriat Windlesham Moor, lângă Castelul Windsor, până în iulie 1949,^[58] când s-au stabilit la Clarence House din Londra. În diferite perioade, între 1949 și 1951, ducele de Edinburgh a fost staționat în colonia britanică a Coroanei de Malta ca ofițer al Marinei Regale. El și Elizabeth au locuit intermitent în Malta câteva luni la rând în Gwardamanġa, la Villa Guardamangia, casa închiriată a unchiului lui Philip, Lord Mountbatten. Copiii au rămas în Marea Britanie.^[64]

Domnia

Ascensiunea și încoronarea

Încoronarea Elisabetei a II-a, 1953

În 1951, sănătatea lui George al VI-lea s-a deteriorat iar Elizabeth l-a însoțit frecvent la evenimentele publice. Când ea a vizitat Canada și l-a vizitat pe președintele Harry S. Truman la Washington, DC, în octombrie 1951, secretarul ei privat, Martin Charteris, ducea cu el o declarație de ascensiune în cazul în care regele ar fi murit în timp ce ea era în turneu.^[65] La începutul anului 1952, Elizabeth și Philip au plecat într-un turneu în Australia și Noua Zeelandă prin Kenya. La 6 februarie 1952, tocmai se întorseseră la casa lor kenyană, Sagana Lodge, după o noapte petrecută la hotelul Treetops, când a sosit vestea despre moartea regelui și, în consecință, a accesiunii imediate a Elisabetei la tron. Philip a dat vestea noii regine.^[66] Martin Charteris i-a cerut să aleagă un nume regal; a ales să rămână Elizabeth, „bineînțeles”.^[67] A fost proclamată regină în toate regatele și perechea regală s-a întors în grabă în Regatul Unit.^[68] Ea și ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.^[69]

Odată cu ascensiunea Elisabetei, în conformitate cu obiceiul unei soții de a lua numele de familie a soțului, se părea că noua casă regală va purta numele Ducelui de Edinburgh. Unchiul Ducelui, Lordul Mountbatten, a susținut numele de Casa de Mountbatten. Philip a sugerat Casa de Edinburgh, după titlul său ducal.^[70] Prim-ministrul britanic, Winston Churchill, și bunica Elisabetei, regina Mary, au favorizat păstrarea Casei de Windsor și astfel, la 9 aprilie 1952, Elizabeth a emis o declarație că Windsor va continua să fie numele casei regale. Ducele s-a plâns: „Sunt singurul bărbat din țară care nu are voie să-și dea numele propriilor copii”.^[71] În 1960, după moartea reginei Mary (1953) și demisia lui Churchill (1955), numele de familie Mountbatten-Windsor a fost adoptat pentru descendenții masculini care nu poartă titluri regale ai lui Philip și Elisabetei.^[72]

Pe fondul pregătirilor pentru încoronare, prințesa Margaret i-a spus surorii sale că dorește să se căsătorească cu Peter Townsend, un bărbat divorțat, cu 16 ani mai mare decât Margaret și cu doi fii din căsnicia sa anterioară. Regina le-a cerut să aștepte un an; cu cuvintele lui Charteris, „regina a fost în mod firesc înțelegătoare față de prințesă, dar cred că a crezut — spera — ca acordând timp, chestiunea va dispărea.^[73] Politicienii în vârstă s-au opus căsătoriei, iar Biserica Angliei nu permitea recăsătorirea după divorț. Dacă Margaret ar fi făcut o căsătorie civilă, era de așteptat să renunțe la dreptul de succesiune.^[74] Margaret a decis să renunțe la planurile sale cu Townsend.^[75] În 1960, s-a căsătorit cu Antony Armstrong-Jones, care a fost numit conte de Snowdon în anul următor. Au divorțat în 1978; ea nu s-a recăsătorit.^[76]

În ciuda morții reginei Mary la 24 martie, încoronarea din 2 iunie 1953 a continuat așa cum era planificat, după cum ceruse Mary înainte să moară.^[77] Ceremonia de la Westminster Abbey, cu excepția ungerii și euharistiei, a fost televizată pentru prima dată.^[78][b] Rochia de încoronare a Elisabetei a fost brodată la instrucțiunile ei cu emblemele florale ale țărilor din Commonwealth:^[82] trandafirul Tudorilor englezesc, ciulinul scoțian, prazul galez, trifoiul irlandez, acacia australiană, frunza de arțar canadiană, feriga argintie din Noua Zeelandă, protea sud-africană, flori de lotus pentru India și Ceylon și grâul, bumbacul și iuta pakistaneză. ^[83]

Evoluția continuă a Commonwealth-ului

Regatele Elisabetei (roșu deschis și roz) și teritoriile și protectoratele lor (roșu închis) la începutul domniei sale în 1952.

De la nașterea Elisabetei, Imperiul britanic și-a continuat transformarea în Comunitatea Națiunilor.^[84] La momentul ascensiunii sale în 1952, rolul ei de șef al mai multor state independente era deja stabilit.^[85] În 1953, regina și soțul ei s-au angajat într-un tur de șapte luni în întreaga lume, vizitând 13 țări și parcurgând peste 65.000 de km pe uscat, pe mare și în aer.^[86] A devenit primul monarh din Australia și Noua Zeelandă care a vizitat acele națiuni.^[87] În timpul turneului, mulțimile erau imense; se estimează că trei sferturi din populația Australiei ar fi văzut-o.^[88] De-a lungul domniei sale, regina a făcut sute de vizite de stat în alte țări și tururi ale Commonwealth-ului; este șeful de stat care a călătorit cel mai mult.^[89]

În 1956, primul ministru britanic Sir Anthony Eden și cel francez, Guy Mollet, au discutat despre posibilitatea aderării Franței la Commonwealth. Propunerea nu a fost niciodată acceptată și în anul următor Franța a semnat Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, precursorul Uniunii Europene.^[90] În noiembrie 1956, Marea Britanie și Franța au invadat Egiptul într-o încercare nereușită în cele din urmă de a captura Canalul de Suez. Lord Mountbatten a susținut că regina s-a opus invaziei, deși Eden a negat-o. Eden a demisionat două luni mai târziu.^[91]

Elizabeth II și liderii Commonwealth la Conferința Commonwealth din 1960.

Absența unui mecanism formal în cadrul Partidului Conservator pentru alegerea unui lider a însemnat că, în urma demisiei lui Eden, a revenit reginei să decidă pe cine însărcinează cu formarea guvernului. Eden i-a recomandat să-l consulte pe lordul Salisbury, lordul președinte al Consiliului. Lordul Salisbury și lordul cancelar Kilmuir au consultat cabinetul britanic, pe Churchill și președintele comisiei din 1922, ceea ce a dus ca regina să numească candidatului lor recomandat: Harold Macmillan.^[92]

Criza din Suez și alegerea succesorului lui Eden au dus, în 1957, la prima critică personală majoră asupra reginei. Într-o revistă, pe care a deținut-o și a editat-o, ^[93] Lordul Altrincham a acuzat-o că „nu este informată”.^[94] Altrincham a fost denunțat de personalități publice și pălmuit de un membru al publicului, îngrozit de comentariile sale.^[95]

Elizabeth II acompaniată de guvernatorul Brisbane în timpul vizitei din 1954

Șase ani mai târziu, în 1963, Macmillan a demisionat și a sfătuit-o pe regină să-l numească pe contele de Home drept prim-ministru, sfat pe care regina l-a urmat.^[96] Regina a fost criticată din nou pentru numirea primului ministru la sfatul unui număr mic de miniștri sau a unui singur ministru.^[96] În 1965, conservatorii au adoptat un mecanism formal pentru alegerea unui lider, eliberând-o astfel de implicare.^[97]

În 1957 a făcut o vizită de stat în Statele Unite, unde s-a adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite în numele Commonwealth-ului. În același tur, a deschis cel de-al 23-lea parlament canadian, devenind primul monarh al Canadei care a deschis o sesiune parlamentară.^[98] Doi ani mai târziu, exclusiv în calitatea sa de regină a Canadei, a revizitat Statele Unite și a făcut un turneu în Canada.^[98][99] În 1961 a făcut turnee în Cipru, India, Pakistan, Nepal și Iran.^[100] Într-o vizită în Ghana în același an, ea a respins temerile pentru siguranța ei, chiar dacă gazda ei, președintele Kwame Nkrumah, care o înlocuise ca șef de stat, era o țintă pentru asasini.^[101] Harold Macmillan a scris: „Regina a fost absolut hotărâtă tot timpul ... Are într-adevăr 'inima și stomacul unui bărbat'... Își iubește datoria și ceea ce înseamnă să fie Regină”.^[101] Înainte de turneul ei prin părți din Quebec în 1964, presa a raportat că extremiștii din cadrul mișcării separatiste din Quebec puneau la cale asasinarea Elisabetei.^[102][103] Nu s-a făcut nici o încercare, dar a izbucnit o revoltă în timp ce ea se afla la Montreal; s-a remarcat „calmul și curajul Reginei în fața violenței”.^[104]

Sarcinile Elisabetei cu prinții Andrew și Edward, în 1959 și 1963, marchează singurele momente în care ea nu a efectuat deschiderea de stat a parlamentului britanic în timpul domniei sale.^[105] Pe lângă efectuarea de ceremonii tradiționale, ea a instituit și noi practici. Prima sa plimbare regală, întâlnindu-se cu membri obișnuiți ai publicului, a avut loc în timpul unui turneu în Australia și Noua Zeelandă în 1970.^[106]

Accelerarea decolonizării

În Queensland, Australia, 1970

Anii 1960 și 1970 au cunoscut o accelerare a decolonizării Africii și Caraibelor. Peste 20 de țări au obținut independența față de Marea Britanie ca parte a unei tranziții planificate către autoguvernare. Cu toate acestea, în 1965, primul-ministrul din Rhodesia a declarat unilateral independența în timp ce a exprimat „loialitate și devotament“ Elisabetei. Deși regina l-a demis în mod oficial și comunitatea internațională a aplicat sancțiuni împotriva Rhodesiei, regimul său a supraviețuit timp de peste un deceniu.^[107] Pe măsură ce legăturile Marii Britanii cu fostul său imperiu au slăbit, guvernul britanic a căutat intrarea în Comunitatea Europeană, obiectiv pe care l-a atins în 1973.^[108]

În februarie 1974, prim-ministrul britanic, Edward Heath, a sfătuit-o pe regină să convoace alegeri generale în mijlocul turneului său la popoarele austroneziene din Pacific, cerându-i să zboare înapoi în Marea Britanie.^[109] Alegerile au avut ca rezultat un parlament suspendat; conservatorii lui Heath nu erau cel mai mare partid, dar puteau rămâne în funcție dacă formau o coaliție cu liberalii. Heath și-a dat demisia doar atunci când discuțiile privind formarea unei coaliții au eșuat, după care regina a cerut liderului opoziției, laboristul Harold Wilson, să formeze un guvern.^[110]

Un an mai târziu, la apogeul crizei constituționale australiene din 1975, prim-ministrul australian, Gough Whitlam, a fost demis din funcția sa de guvernatorul general Sir John Kerr, după ce Senatul controlat de opoziție a respins propunerile bugetare ale lui Whitlam.^[111] Întrucât Whitlam avea o majoritate în Camera Reprezentanților, purtătorul de cuvânt Gordon Scholes a făcut apel la regină să inverseze decizia lui Kerr. Ea a refuzat, spunând că nu va interveni în deciziile rezervate de Constituția Australiei Guvernatorului General.^[112] Criza a alimentat republicanismul australian. ^[111]

Jubileul de Argint

Liderii statelor G7, membrii familiei regale și Elisabeta (în centru), Londra, 1977

În 1977, Elisabeta a II-a a marcat Jubileul de Argint al ascensiunii sale. Petreceri și evenimente au avut loc pe tot teritoriul Commonwealth-ului, dintre care multe au coincis cu turneele naționale și Commonwealth asociate. Sărbătorile au reafirmat popularitatea reginei, în ciuda faptului că a coincis cu presa negativă despre separarea prințesei Margaret de soțul ei.^[113] În 1978, regina a îndurat o vizită de stat în Regatul Unit al liderului comunist al României, Nicolae Ceaușescu, și a soției sale, Elena,^[114] deși în mod privat credea că au „sânge pe mâini”.^[115] Anul următor a adus două lovituri: una a fost demascarea lui Anthony Blunt, fost "Surveyor of the Queen's Pictures", ca spion comunist; cealaltă a fost asasinarea rudei sale Lordul Mountbatten de către armata republicană provizorie irlandeză.^[116]

Potrivit lui Paul Martin Sr., până la sfârșitul anilor 1970, regina era îngrijorată că Coroana „nu avea prea mult sens” pentru Pierre Trudeau, primul ministru canadian.^[117] Tony Benn a spus că regina îl găsea pe Trudeau „mai degrabă dezamăgitor”.^[117] Presupusul republicanism al lui Trudeau părea să fie confirmat de capriciile sale, cum ar fi alunecarea în jos pe balustradele de la Palatul Buckingham, piruetele din spatele reginei în 1977 și eliminarea diverselor simboluri regale canadiene în timpul mandatului său.^[117] În 1980, politicienii canadieni trimiși la Londra pentru a discuta despre patriația constituției canadiene au găsit-o pe regină „mai bine informată...decât oricare dintre politicienii sau birocrații britanici”.^[117] Ea a fost deosebit de interesată după eșecul proiectului de lege C-60, care i-ar fi afectat rolul de șef de stat.^[117] Patriația a eliminat rolul parlamentului britanic din constituția canadiană, dar rolul monarhiei a rămas stabil. Trudeau a spus în memoriile sale că regina a favorizat încercarea sa de a reforma constituția și că a fost impresionat de „harul pe care l-a arătat în public” și „înțelepciunea pe care a arătat-o în privat”.^[118]