De când am văzut-o, a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar n-am deschis-o în prima fază, m-am delectat cu înfățișarea ei lucioasă, cu iz aristocratic, am pipăit-o ca un îndrăgostit ușor cretinizat. Pe copertă, faimosul și aproape fetișizatul tablou al lui Piet Mondrian, cu litere de-o șchioapă țipând ISTORIA ARTEI. A lui E.H. Gombrich. Editura ART.
Și, după ce am studiat-o câteva luni bune (că pe o așa construcție minuțioasă și sănătoasă nu poți s-o frunzărești) cu o poftă vecină cu dependența de halucinogene, am decis să scriu câteva rânduri despre ea. Pentru că dacă vrei să afli pe ce lume trăiești, eu cred că asta e una dintre cărțile de căpătâi.
Autorul te ia de la 0, pe îndelete, de când omenirea a mijit ochii pentru prima dată și ajunge până aproape de anul în care tu te-ai uitat ultima oară la o operă de artă și n-ai înțeles-o.
Structurată în 28 de capitole pe o întindere de 687 de pagini, tomul ăsta încheagă în el cele mai importante și tulburătoare revoluții în artă. De la primele picturi rupestre din Altamira sau Lascaux, până la frenezia noului în arta modernă și experimentală a secolului XX.
De-a lungul acestor capitole, o să iei parte la evoluția artei în context istoric și social și valențele pe care aceasta le prinde din zbor în funcție de schimbările din jur și la felul în care fiecare operă de artă se leagă, de fapt, de ce a fost în urma ei, fie prin imitație, fie prin opoziție.
Nu putem spera să înțelegem o operă de artă dacă nu împărtășim, într-o anumită măsură, triumful și eliberarea încercate de artist în fața propriei creații.
Nu te teme, nu o să-ți împuie capul cu detalii pe care oricum le-ai uita. E o viziune de ansamblu de care toți avem nevoie atât asupra istoriei, dar mai ales asupra artei. Și după ce o citești, o să știi diferența între impresionism și expresionism.
Te culturalizezi pe înțelesul tău.
Asta mi-a plăcut iarăși foarte mult. Gombrich nu-și dă ochii peste cap vomitând sintagme pe care le înțelegi doar cu DEX-ul lângă tine. Nu te oprești din 2 în 2 minute să cauți pe google despre x sau y și nici nu rumegi prea mult. Nu e facilă, e pur și simplu lipsită de excesiv, de academic, de uscături lingvistice și de zorzoane tipice unei lucrări de gen. Construcția e lucidă, limpede și dintre rânduri răzbește pasiunea autorului pentru subiectul ăsta. Zice chiar el:
Scriind această lucrare, m-am gândit mai ales la cititorii tineri, la adolescenții care tocmai au descoperit lumea artei. […] Pe de altă parte, întotdeauna am crezut că e bine ca lucrările adresate tinerilor, un public deosebit de sever, să nu fie prea diferite de cele adresate adulților, exceptând evitarea tendinței de a folosi un limbaj pretențios […]. M-am străduit în mod sincer să evit aceste capcane, cu riscul de a părea uneori banal […]. Dar nu m-am ferit niciodată de dificultățile gândirii […]
Așa că nu-ți fie teamă s-o deschizi.
Ai imagini cu cele mai mari realizări ale omenirii pe care altfel n-ai avea cum și unde să le vezi, toate explicate.
Decât dacă ai bani să pribegești pe glob și pe la muzee. Și știu că nu prea e cazul. Și nu doar atât, în dreptul fiecărui tablou (fotografii care respectă nuanțele culorilor tablourilor, nu cum e pe google), autorul îți explică și îți spune povestea lui. Nu doar că afli lucruri noi, înveți pur și simplu să vezi și să te uiți altfel la un tablou. Și data viitoare când mai dai pe la muzeu, n-o să mai treci în viteză pe lângă opere pe care doar le bifezi în mintea ta. O să știi ce să „cauți” în ele.
Frumos nu e ce credeai că e.
Gombrich începe prin a-ți explica, dacă ești cumva un snob care consideră operele un lux al cărui unic scop e să zacă în muzee, că la începuturi arta asta s-a născut dintr-o necesitate. Că acest termen nu este decât o invenție recentă și că popoarele primitive creau dintr-un spirit de utilitate, nu pentru că era frumos.
Și nu poți disprețui o operă pentru că „nu e frumoasă”, nu prea ai argumente valide pentru așa ceva, zice autorul. Oamenilor le place să vadă în artă ceea ce le place și în realitate, iar asta nu e suficient. A considera că portretul fiului lui Rubens e artă pentru că e „drăgălaș”, iar portretul mamei lui Dürer, o hidoșenie doar pentru că nu desfată ochiul, înseamnă să te limitezi. La prejudecăți, să-ți pună piedică ignoranța sau facilul. Și Gombrich te ia de mână și îți spune cum să găsești frumosul acolo unde nu te uiți.
Pieter Paul Rubens
Portretul fiului său Nicolas, cca 1620
Albrecht Dürer
Mama artistului, 1514
Noțiunea de frumos e neliniștitoare prin faptul că gustul și canoanele frumosului variază la infinit.
Data viitoare, dacă vrei să impresionezi vreo tipesă mai răsărită, o poți duce la muzeu s-o dai pe spate cu vastele tale cunoștințele despre artă și istorie.
După cartea asta, rămâi neprost. Lucrurile ți se așază în cap și se limpezesc, piesele de puzzle lipsă apar ca prin minune, o să începi să înțelegi și să vezi ce n-ai știut să vezi până acum. O să fii mai coolt și încrâncenarea față de ce nu-ți plăcea până acum se mai laxează. Și pentru că superficialitatea trebuie să-și spună și ea cuvântul, o să impresionezi cu creierul tău mare și impregnat de Renașteri și pointilisme gagicile intelectuale, dacă asta căutai.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius