Din poezii îndrăgite

[Angela Rahovan]

       Balul pomilor                     Dimitrie Anghel

 

Cu legănări abia simțite, ritmice, încet - încet

Pe pajiștea în fața casei, caișii, zarzării și prunii,

Înveșmântați în albe haine se clatină în fața lunii,

Stând parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

 

Se cată ram cu ram, se-nclină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,

Împrăștiind în aer, dansul acesta ritmic, de fantome

Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

 

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele,

Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas, numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

 

Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,

Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute

Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,

Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat până-n la pământ.

 

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Boltește albastre perspective, sub alte cete ninse

Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse

Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.

 

Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,

Despodobiți de-atâtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,

Vor deveni ce-au fost de-a-pururi: caișii, zarzării și prunii,

Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de atâtea primăveri.

 

 

Rondelul rozelor ce mor                         Alexandru Macedonski

 

E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, și mor și-n mine -

Ș-au fost atât de viață pline,

Și azi se sting așa ușor.

 

În tot, se simte un fior,

O jale e în orișicine.

E vremea rozelor ce mor -

Mor în grădini, și mor și-n mine.

 

Pe sub amurgu-ntristător,

Curg vălmășaguri de suspine,

Și-n marea noapte care vine,

Duioase-și pleacă fruntea lor...-

E vremea rozelor ce mor.

 

 Ani și vârste                                             Geo Bogza

 

Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nici o suferință

Are, de când mă știu, șapte mii de ani.

 

Cineva din mine, care nu se lasă corupt de glorii deșarte

Are, cu tot mai multă îndărătnicie, șaptesprezece ani.

 

Iar vârstele obișnuite ale vieții omenești

Nu îmi ating în nici un fel esența.

 

Am avut toată viața șapte mii de ani,

Dar trecând prin ispitele și ticăloșia lumii,

 

Iconoclast și tot mai plin de revoltă,

Am să mor de șaptesprezece ani.