Despre Val Condurache

[altmariusliterar]

 de Nichita Danilov

http://arhiva.romlit.ro/index.pl/despre_val_condurache Vieţile oamenilor seamănă cu nişte arcuri, care pleacă dintr-un punct, se răsucesc în aer, alcătuind mereu alte şi alte spirale ce par a se învîrti în loc, încît, privindu-le de la oareşicare depărtare eşti tentat să crezi că vor rămâne acolo pe vecie; deodată însă arcurile se destind, spiralale se îndepărtează între ele şi sufletele, vibrînd la unison cu tot ce e în jurul lor, se pierd în depărtare. Rămîne în urma lor un simplu sunet, un gol neînţeles şi dureros în noi, gol pe care memoria noastră începe să-l umple cu tot felul de imagini şi amintiri, încercând astfel să atenueze spaima pe care o resimţim, la un mod desigur instinctiv, faţa de propria noastră moarte...  Mărturisesc că mi-e nespus de greu să scriu despre Val Condurache la trecut. Portretul pe care încerc să i-l schiţez e format din multe puncte de suspensie şi semne de întrebare. S-a întîmplat, cum se întîmplă adesea în viaţă, ca destinele noastre să se întretaie într-o anumită curbură a existenţei şi apoi să se despartă. O parte din evenimentele pe care le-am traversat împreună, confesiunile pe care ni le-am făcut într-o împrejurare sau alta sau ideile pe care le-am dezbătut mi s-au sedimentat în memorie, altele s-au evaporat odată cu scurgerea inexorabilă a timpului. Toate aceste imagini şi trăiri stratificate de-a lungul cîtorva decenii creează un contur, pe alocuri foarte clar, pe-alocuri mai şters, al unui om care a trăit alături de noi: Val Condurache.  Portretul lui, pornind de la aceste "sedimente", mi se relevă doar pe porţiuni şi acelea deformate de sentimentul de neputinţă şi nostalgie care mă cuprinde atunci cînd mă gîndesc la disparţia sa neaşteptată. La drept vorbind, memoria mea afectivă percepe prezenţa mai multor chipuri ale criticului şi "trecătorului prin astă lume" Val Condurache, alcătuind un întreg păienjeniş de linii şi de puncte, în centrul cărora se află mai multe imagini şi reprezentări ale aceluiaşi personaj, încadrat de o barbă pe măsură. Când mă gîndesc la el, prin faţa ochilor mi se deschide un evantai de portrete ale criticului Val Condurache, aflate în diferite puncte ale bolţii ce măsoară parcursul vieţii sale.  L-am cunoscut în perioada debutului meu literar. Făcea parte, alături de Al. Dobrescu, Daniel Dimitriu, Al Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, George Pruteanu, din teribila echipă de critici patronată de revista Convorbiri literare. Ne întîlneam cîteodată la redacţie, la cenaclul Junimea, la Casa Universitarilor sau pe Terasa Sărăriei, unde Val se simţea ca la el acasă. Stătea în apropiere, într-un bloc turn, situat vis-a-vis de Supermagazinul Copou, la ultimul etaj, într-un apartament cu două camere, devenit neîncăpător din pricina cărţilor.  ...Terasa Sărăriei era locul său de întîlnire, un fel de salon literar în aer liber, unde, înconjurat de prieteni, Val Condurache discuta lejer, gîndindu-se la ale sale. Aici îşi "rumega" ideile, expunîndu-le mai întîi prietenilor celor mai apropiaţi, unii dintre ei fiind prea discreţi pentru a se avînta în bătălia literară. Părul său negru, cîrlionţat şi barba tunsă scurt, de ascendenţă armenească, contrasta la masă cu o altă barbă de culoarea amurgului în flăcări şi un alt păr vîlvoi, al prietenului său nedespărţit, care se numea, în mod bizar, tot Condurache. Dacă stau şi mă gîndesc mai bine, teresa constituia un fel de atelier de potcovit inorogi, ca să folosesc expresia unui poet cîndva drag mie, un loc unde ideile prindeau contur şi sentimentele căpătau amploare. După ce diseca firul în patru la bodegă, Val se întorcea în bucătărioara lui de la etajul opt şi, contemplînd Spitalul Parhon, le aşternea în fugă, cu o lejeritate neaşteptată, pe hîrtie. Aceasta a fost, probabil, perioada sa cea mai fastă din punct de vedere literar. Întîmplător, mi-a fost dat să-i cunosc o parte din "intimitate". În sensul că, pe la mijlocul anilor optzeci, în timp ce Val Codurache a primit prin repartiţie de la Teatrul Naţional, unde lucra ca secretar literar, un apartament de trei camere situat în centrul civic, eu, făcînd mai multe intervenţii pe linie scriitoricească (eram slujbaş la Convorbiri literare), am reuşit să mă mut în vechiul său apartament situat în Copou. Iniţial n-am înţeles de ce se mută Val. Copoul mi se părea un loc ideal pentru cineva care se apucă de literatură. Criticul mi-a tăiat însă din elan, explicîndu-mi în amănunt, care sînt avantajele şi mai ales dezavantajele vechiului său loc de habitat. Apoi m-a întrebat dacă sînt de acord să mă mut sau nu. Apartamentul era strîmt şi igrasios. Mi l-a descris şi apoi mi l-a prezentat, ca să mă conving cu ochii mei că nu exagerează. Nu exagera. Ci dimpotrivă. În semn de prietenie, mă prevenise că n-o să fie uşor să-l pun la punct. Tot în spirit de fair-play m-a ajutat să fac toate demersurile ca să-l obţin. Inclusiv am mers la o serie de audienţe împreună. În ciuda neajunsurilor, m-am simţit în largul meu acolo.  De atunci, uşor-uşor, s-a legat între noi o strînsă caramaderie. I-am rămas recunoscător pentru ajutorul acordat atunci şi mai tîrziu, într-o altă împrejurare, destul de delicată. Mărturisesc că m-a uimit atitudinea lui altruistă. Eram obişnuit să trăiesc într-o lume în care spiritul cavaleresc funcţiona doar la mod declarativ. Într-o lume în care invidia şi bîrfa erau ascunse sub steagul unor metafore frumoase. Lui Val Condurache îi repugna o astfel de mentalitate. El ştia, deopotrivă, să fie un tovarăş pe cît de discret în ceea ce priveşte viaţa intimă a celorlaţi, pe atît de săritor la nevoie. Culisele (subteranele) tearului l-au format şi nu deformat cum s-a întîmplat cu mulţi. El şi-a construit caracterul în funcţie de rigorile scenei. E posibil să fi avut în preajma sa nişte modele. Sau poate că o parte din modele sau antimodele i-au servit personajele care se materializau pe scenă, după ce în prealabil le cunoscuse citind marile opere literare. De obicei, teatrul şi literatura te fac să te îndepărtezi de viaţa reală. Dimpotrivă, pe Val Condurache contactul cu scena şi literatura l-a făcut să fie riguros cu el însuşi şi cu ceilalţi. Ochii săi de critic erau extrem de lucizi. Îi plăcea, stînd la cafenea, să descifreze caracterele. Fiind un iniţiat în ale zodiacului - citise atîtea cărţi, încît devenise un adevărat expert -, căuta să-şi aplice teoriile şi cunoştinţele în practică. În timp ce-şi savura cafeaua, delectîndu-se, încerca să stabilească tipologiile clienţilor risipiţi prin local, caracterizîndu-l pe fiecare în funcţie de zodia de naştere. Zodiile le intuia pornind de la anumite trăsături fizice, începînd cu forma nasului şi a urechilor şi terminînd cu cea a unghiilor. Rareori intuiţia sa dădea greş. Pornind de la zodiac, portretul personajelor aflate la un pahar de vorbă era conturat în amănunt din trăsături extrem de precise. Val putea să prezică şi bolile, precum şi zilele faste şi nefaste prin care va trece un muşteriu ce se afla la o distanţă de două mese de locul lui. Puţinora dintre noi le-a fost dat un asemenea har.  Mutîndu-mă în apartamentul său, am căutat să-i înţeleg şi modul de-a fi. Stînd în acel loc, nu aveai cum să nu te încarci de poezie...  ...Pereţii casei mai vuiau de gîndurile sale. Privind pe geamul neobişnuit de larg de la sufragerie spre Parcul Copou, suprapuneam aceste imagini cu cele pe care le citisem în Portretul criticului la tinereţe. Unele dintre ele consunau. În amurg, din sufragerie, mi se deschideau în faţa ochilor piesaje cu adevărat apocaliptice, care m-au bîntuit în vis şi mi-au inspirat multe din paginile scrise. Cînd ne întîlneam pe stradă, Val obişnuia să mă tachineze, mai ales atunci cînd în preajma noastră se aflau şi cunoscuţi. "Nichita mi-a furat gîndurile, obişnuia să spună el. Tot ce am clocit şi răsclocit ani de zile, dar dintr-o pricină sau alta n-am reuşit să aştern pe hîrtie, a rămas acolo, întipărit cu litere invizibile pe pereţi. Lui nu-i rămîne decît să ia şi să le aştearnă pe hîrtie... Ceea ce, de altfel, şi face... Ar trebui să-l acuz de plagiat..."  Acesta era unul din modurile sale de a-i tachina pe cei pe care-i simţea aproape...  Un alt loc de întîlnire era biroul său de la Teatrul Naţional, aflat la capătul culoarului. Biroul era strîmt, ticsit de hîrţoage, de aceea Val evada din el de cîte ori simţea nevoia. Altădată ne intersectam întîmplător pe stradă. De fiecare dată, geanta sa era burduşită de ziare. Spiritul său ascuţit îl îndemna să fie la curent cu tot ce se întîmpla în fotbal, în teatru, în lumea filmului, a artei, în general, şi, bineînţeles pe scena noastră literară.  Am lucrat cu Val Condurache în mai multe locuri.. El era director, eu secretar literar la Teatrul Naţional... O scurtă perioadă am activat amândoi la Dacia literară, apoi, în redacţia Ziarului de Iaşi (atunci Monitorul), unde Val încerca să pună pe picioare o editură. N-a fost să fie. El a plecat director la Palatul Culturii, iar eu m-am ocupat, vreme de trei ani de pagina culturală a ziarului, apoi, am plecat la Chişinău. În acest punct, destinele noastre s-au despărţit. Ne-am întîlnit doar întâmplător, cum ne întîlneam şi înainte de 1989. Relaţiile noastre nu erau însă reci. Ne îndepărtasem. Fiecare trăia în sfera lui.  Lipsind din Iaşi mult timp în vara lui 2007, am aflat cu întîrziere de incurabila boală a criticului Val Condurache şi de iminentul său sfîrşit. Zilele îi erau numărate, poate şi orele. Era lucid şi conştient. Făcuse cu o lună de zile înainte de a pleca în concediu analize medicale şi diagnosticul pus era unul cît se poate de optimist. Organismul său era sănătos. La întoarcere, Val Condurache nu s-a simţit tocmai bine şi a mers din nou la cabinet. De data aceasta verdictul era unul alarmant. Împreună cu soţia, Val a plecat la Bucureşti, uzînd de relaţiile pe care le avea. I s-au făcut investigaţii la unul din spitalele de elită bucureştene.  Medicul pe mîna căruia încăpuse Val, o doamnă, i-a spulberat însă orice iluzie, spunîndu-i că nu mai are de trăit decît exact trei săptămîni. Val a privit-o cu neîncredere. "Şi nu se mai poate face nimic?" a întrebat-o el. "Aveţi metastază generalizată", i-a spus doamna. Mai aveţi de trăit, după cum v-am spus, exact trei săptămîni..." Val s-a schimbat la faţă, dar totuşi nu s-a pierdut cu firea. "În ce zi sînteţi născută?" a întrebat-o criticul din nou. Doctoriţa se născuse ca şi el, în au­gust. Făceau parte din aceeaşi zodie. "Prin urmare nu-i o aiurită", a murmurat el şi s-a schimbat la faţă. Răspunsul doctoriţei i-a spulberat ultima speranţă. Cînd s-a întors acasă era alt om. După ce şi-a desfăcut bagajele, motanul său, Scipio Africanul, s-a urcat pe valiză şi timp de trei zile a refuzat să se mişte din acel loc. "Prin urmare", i-a zis Val, trecîndu-şi mîna sa slăbită prin blana mătăsoasă, "şi tu crezi că nu mai am nici o scăpare, nu-i aşa?"