Dan Laurențiu Pătrașcu - Un ghid de întrebuințare a bătrâneții (Livius Ciocârlie, Urmare și sfârșit, Editura Tracus Arte, București, 2016)

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/dan-laurentiu-patrascu-un-ghid-de-intrebuintar...

Livius Ciocârlie este unul dintre cei mai importanți memorialiști români. Opera consistentă a acestuia, clădită cu rigoare și meticulozitate, se remarcă și prin preferința pentru autobiografie, memorii sau jurnal. Ultima carte publicată de Livius Ciocârlie, Urmare și sfârșit, reunește fragmente biografice pe care scriitorul le pune sub semnul vârstei bătrâneții. Sunt fragmente (nedatate) dintr-un jurnal care înregistrează gânduri, fapte, gesturi, lecturi, amintiri, într-un discurs epic care, deși fragmentar, oferă  o imagine de ansamblu a senectuții. Textul îl poartă pe cititor în mediul intim al preocupărilor zilnice, autorul dezvăluindu-se într-o confesiune intransigentă, adeseori autoironică, analizând inconvenientele, dar și avantajele acestei vârste. Autorul-personaj consemnează manifestări ale modului în care neajunsurile biologice ale trupului încep să domine viața, dar și modalitățile de apărare împotriva stării de continuă apăsare pe care o impune vârsta.

Ceea ce se conturează, în acest reportaj fragmentar despre bătrânețe, este timpul, care devine dintr-o dată un deșert care trebuie cumva străbătut. Personajul încearcă să facă față acestui timp, citind, impunându-și un program de lectură cât mai riguros, participând la întâlniri (din ce în ce mai puține), și evident, scriind.  

În textul care ia naștere se simte dorința autorului de a găsi prin scris o explicație a ceea ce este bătrânețea. Și cum în vecinătatea vârstei se insinuează permanent problematica morții, aceasta revine constant în paginile cărții, autorul tratând-o fără emfază, cu seninătate și chiar cu umor: „Cum e firesc (sau nu‑i?), vorbim des despre moarte. O problemă rămâne nerezolvată: nu ştiu cum aş face ca, murind, să dispar neîntârziat. Câtă bătaie de cap o să dau, până şi atunci, cu gândul ăsta nu pot să mă împac”.  De asemenea, nu se identifică cu imaginile consacrate ale ultimelor momente pentru că este… fotofob: „Sara îmi vorbeşte despre un prieten intrat în comă. Revenindu-și, a povestit ce spun şi alţii: se găsea intr‑o lumină mare şi era fericit. Pe măsură ce‑şi revenea, lumina scădea, iar el simțea ca un regret. După aceea, la puţine zile, a murit. Fericit, într-o lumină mare, nu mă văd. Fotofob” (p. 43). În altă parte a volumului, parafrazând versurile celebre, afirmă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de toată tevatura ei” și completează: „Nu mi‑e frică de boli cât mi‑e frică de medici, nu mi‑e frică de moarte cât de înmormântări” (p. 87).

Vorbind despre tatăl lui, autorul creionează în câteva rânduri imaginea celui care i-a marcat prin forța prezenței sale, existența: „Tata a fost omul fundamental. Prin el am aflat ce înseamnă moralitatea ireproșabilă şi, pe de altă parte, marea literatură. Sub aspectul incoruptibilității, experiența a reușit, dar într‑al relațiilor cu oamenii, al vieţii în societate, deloc. Fire slabă, contrastantă cu a lui, am de ce să fiu nemulțumit. Literatura mi‑a oferit‑o indirect, prin cărţile din casă. De la 15 ani am ştiut ce este capodopera. Abia cu timpul am aflat şi că aşa ceva nu voi putea să fac” (p. 39). Cât despre capodoperă, autorul ia atitudine împotriva faptului că astăzi este cool să se spună că nu există capodoperă: „E introducerea democrației în artă, unde nu are ce căuta. Spus mai pe șleau: prostia omului deștept nu are nici limită, nici leac”.

 Cel care ține jurnal în vederea publicării în timpul vieții, ar trebui, crede autorul, să respecte câteva reguli, iar una dintre acestea ar fi autocenzura, impusă nu din cauza lipsei de sinceritate, ci din decență. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este Radu Petrescu: „Un lucru pe care l‑a ştiut foarte bine Radu Petrescu şi ar trebui să‑l învăţăm toţi diariştii: când ţii jurnal pentru că simţi nevoia s‑o faci, este firesc să scrii tot ce te preocupă şi să spui lucrurile aşa cum le vezi. Un asemenea jurnal nu apare, dacă e să apară, decât după moarte şi este cel mai bogat – nu neapărat şi cel mai bine scris. Dacă te hotărăşti să‑l publici, sau l‑ai conceput din capul locului în acest scop, este firesc ca la unele lucruri să renunţi ori să nu le scrii. Nu din nesinceritate; din decenţă” (p. 74).

Copilăria nu este un paradis pierdut pentru memorialist, ci are, la fel ca orice vârstă, perioade mai bune sau mai rele. Vacanțele sunt ceea ce reține autorul în primul rând, dar mai ales perioada din prezent, pe care o consideră un timp durabil: „Nu deţin, cum văd că are mai toată lumea, un paradis pierdut al copilăriei. Copilăria a fost ca tot ce i‑a urmat. Momente bune şi perioade terne, când nu posomorâte. Dacă las afară vacanţele, inclusiv „vacanţa” de la Bordeaux, singurul timp şi favorabil, şi oarecum durabil, este acum” (p. 87). O stare interioară conturează, dincolo de aspectul meteorologic, un timp apocaliptic, bacovian: „Plouă întruna de câteva zile, străzile băltesc, ţara putrezeşte, pământul o ia la vale, despădurit” (p. 80). 

Un gest al iubirii este consemnat cu naturalețe și delicatețe: „Îi ofer floricele lui T după cincizeci de ani de convieţuire (binişor) trecuţi. Cum ne petrecem ziua la nivele diferite, ea la parter, eu la etaj, îi spun: „Ştii vorba: cineva, acolo sus, mă iubeşte. Tu, barem, poţi să fii sigură că‑i aşa” (p. 62).  De altfel, pe tot parcursul cărții este invocată și T, veritabil personaj al conviețuirii, al îmbătrânirii împreună. 

Vorbind despre cartea lui Matei Călinescu, Portretul lui M, autorul mărturisește că spera, citind-o, ca M să se facă bine. Literatura ar avea astfel această putere: să modifice prin intermediul ficțiunii, lucrurile îngrozitoare și de neînțeles uneori ale realității:  „Ajungând în cartea lui Matei despre M la jurnalul inclus, unde reia totul cronologic, îmi spuneam, absurd, însă conform logicii lecturii literare, care face să te identifici cu prezentul relatat, îmi spuneam, deci: poate de rândul ăsta băiatul nu va muri. Aici, la Mocuţa, aştept să spună că băiatul s‑a făcut bine. Ţin pumnii să se întâmple aşa” (p. 41).

Sunt înregistrate, cu umor și momentele întâlnirii autorului cu noile cuceriri ale tehnicii moderne, mobilul și calculatorul: „Mi s‑a alocat un mobil. De abia aştept să apuc un moment când să mă duc în parcul Ioanid, să‑i telefonez lui T. Altcuiva, cui? E şi o parte nu chiar bună: că am să‑l pierd n‑ar fi grav – ce‑am avut şi ce‑am pierdut! –, dar am să pierd şi ochelarii, că fără ei nu văd pe ce să apăs. Însă nu e iminent. Până învăţ cum să umblu cu aparatul, mai trece timp. Vorba e: încetul cu încetul, intru în rândul lumii. Computer – din ăla cât un cufăr – am. Acum, şi mobil. Cine mă credea expirat”… (p. 42). Sau în altă parte, autorul oferă un tablou autoironic al cunoștințelor tehnice pe care le consideră precare: „T are ceva ce seamănă a mobil, de care se folosește din când în când, în limite tehnice minimale, eu am ceva ce seamănă a computer, de care mă folosesc de la şase la opt, în chip de maşină de scris, dar altfel, la toate înzestrările ulterioare secolului douăzeci nu suntem nici măcar repetenţi. De‑a dreptul, analfabeţi” (p. 94). Și o concluzie, în acest sens, pe care autorul i-o comunică soției: „De faţă cu incapacitatea noastră de a pune stăpânire pe tehnicile mileniului trei, îi spun lui T: ori ne‑am născut prea devreme, ori am trăit prea mult” (p. 143). Raportarea celorlalți la cei aflați al vârsta senectuții, ca la o categorie aparte, este privită de autor cu amuzament: „T îl convoacă telefonic pe un meșter care a mai fost în casă, demult. „Ştiu, cum să nu ştiu. Clădirea din fundul curţii. Domnii aceia în vârstă. Apreciem: n‑a zis bătrani” (p. 63).  

Vorbind despre corespondența lui Cioran cu Wolfgang Kraus, autorul mărturisește că scrisorile acestuia îi plac foarte mult pentru că: „au ceva, cum să zic, poate înduioşător, din cauza frazei oarecum simple, datorată probabil germanei lui nu prea bogate. Îl simţi mai mult pe om decât pe scriitor. E cel pe care‑l căutam: desprins, dar nu indiferent, lipsit de ambiţii, fără dorinţă de putere. Dacă nu era acneea lui juvenilă, ar fi omul ireproşabil al culturii româneşti. Spun „româneşti” pentru că, deşi scriitor francez, a fost român. Iar dacă nu i se poate reproşa nimic este pentru că n‑a urmărit nimic. Spune că‑şi suportă viaţa fiindcă o trăieşte ca pe un concediu. Înţeleg mai bine de ce ţin aşa de mult la el” (p. 68).

Frazele au puterea de sugestie a unui aforism: „Nu oricine are şansa de a muri tânăr.” Eu, merg la risc. A riscat şi el – şi a pierdut” (p. 70), sau „Ce‑i drept, la vârsta noastră chestiunea unui loc bun de trăit nu prea mai are obiect” (p. 71). 

Notațiile amestecă uneori autoironia cu umorul, rezultând fragmente anecdotice de neuitat, cum ar fi următorul: „Când ne mai duceam la Butoieşti, o babă îşi tot striga vaca, în zăvoi: „Zambilă, unde eşti, boală!” Eu, cu ureche fină încă de pe atunci, auzeam „Gândilă!” şi îmi spuneam: o fi bou. Astăzi, pe inginer Aurel Vlaicu, un căruţaş striga ceva cum ar fi „Haine vechi!”. Auzeam, cu voluptate: „Prost mai eşti!”. E sigur cel care a dat numele străzii, m‑am gândit” (p. 96).  

Autorul nu ia în serios neajunsurile vârstei, ci se amuză copios pe seama lor, notând cu atenție fiecare detaliu al întâmplării: „Mai nou, sunt şi nuntaş. A fost cum a fost, dar retragerea: en fanfare! Încercasem să mă strecor prin spatele celor care dansau când, brusc, m‑am pomenit cu nasul la ground zero. Cauza, o rochie de seară (roşu cyclamen). Din zbor, am aruncat o privire în urmă şi mi s‑a părut că rochia rămăsese la locul ei. Dacă ar fi venit după mine, aş fi fost clou‑ul serii. Aşa, isprava mea a trecut oarecum neobservată. Decât că astăzi mă dor oasele pe ici, pe colo, şi anume cam peste tot. De la o vârstă, nu e bine să te mai avânţi”… (p. 64). 

Iată și un paradox al bătrâneții, care conține dramatismul negăsirii unui mod de umple golul timpului: „Poate mai am un an, sau doi, pe lumea asta şi eu mă întreb da, dar ce fac, cu ce‑mi ocup vremea până la ora trei? Paradoxul bătrâneții, principala ei preocupare: cum să‑i treacă timpul pe care şi‑l doreşte atât de mult” (p. 107). Iar o soluție găsită de autor, constă într-o rememorare a vieții: „Uneori, îmi întrebuințez bătrânețea stând şi gândindu‑mă la viaţa mea. E un fel de a mă gândi la mai nimic. Am trecut de la am de lucru la îmi fac de lucru, asta‑i tot”. (p. 120).

Într-o notație, autorul oferă imaginea a ceea ce consideră că este esența acestei vârste, o arborare a inutilității, pe care a resimțit-o de altfel la fiecare vârstă, dar abia acum este cea mai evidentă: „E cinci după‑amiază, am lăsat cartea din mână, stau întins pe pat şi îmi port inutilitatea la rever. De ascuns, n‑am ascuns‑o niciodată, dar avea tot felul de nume – elev, student, profesor, autor şi altele, colateralele lor –, încât nu se prea vedea. Așteptam să vină vremea nu să n‑o ascund; s‑o arborez” (p. 115).  

Parafrazând inconvenientul cioranian al nașterii, autorul mărturisește că trăiește și că nu-l deranjează inconvenientul de a muri: „Ionesco s‑a temut de moarte, Cioran a jucat rolul celui care n‑ar fi vrut să se nască, eu, cu copilărie posacă şi viaţă prăpădită, mă bucur că trăiesc şi nu mă supără inconvenientul de a muri” (p. 140). Sau, referindu-se la afirmația lui Tolstoi „pentru că trebuie să murim, nu are rost să trăim”,  autorul afirmă: „Tocmai în așteptarea morții e minunat că trăim. Tot frica, a lui sau numai a lui Ivan Ilici, vorbeşte şi în el” (p. 100). O întâlnire cu cineva aflat în pragul morții îi dă sentimentul că se poate muri și frumos: „Ieri, altfel de vorbe. Patru ore cu cineva care ştie că nu mai are mult de trăit. Nici autocompătimire, nici panică, nici depresie. O dispoziţie bună. Cât de frumos poate să moară un om!” (p. 98).

Jurnalul ar lua naștere… într-o pauză de scris, iar tema care se repetă de regulă în jurnal este mărturisirea scriitorului că nu poate scrie:  „De obicei, se scrie jurnal în pauzele dintre scris şi scris. De aceea, o temă recurentă a jurnalelor este: nu pot să scriu. Există însă şi autori care nu ştiu să scrie altceva. Tema lor, de fapt numai un sentiment: uite că pot să scriu şi eu cumva! Jurnalul este catalogul umorilor de moment. Plin cu de toate. Numai consecvență să nu‑i ceri” (p. 149).

După ce termină de recitit Schopenhauer, îl așază înapoi în bibliotecă și notează: „Am ajuns la capăt. Oricum, a fost prea mult. Îl pun pe Schopenhauer în bibliotecă lângă, de o parte, Hegel, ceea ce e o necuviinţă, de cealaltă Nietzsche, pentru ca voinţa şi suprimarea voinţei să‑şi tragă pumni” (p. 161).

Tonul mărturisirii se întunecă uneori, autorul descriind sugestiv depresia fără cauză, astfel: „Depresie căreia nu‑i găsesc cauze, dar nici nu mi le cere. Ca un magnet, adună de pe unde apucă tot felul de tinichele. Degeaba aş încerca să glumesc” (p. 173). Dar există și momente de împăcare cu sine, când mărturisind cât de greu se dă uneori jos din pat dimineața, notează: „Ultimul meu eseu liber consimțit se va intitula Despre extragerea, la diferite vârste, dimineaţa, din pat (p. 209).

Citându-l pe Rilke, care afirmă „Oare, în pragul morţii, să nu bănuim cumva cât subterfugiu e‑n tot ce aici înfăptuim? Şmecheria supremă pentru a avea o bătrâneţe liniştită este să‑ţi placă viaţa şi să nu te temi de moarte”, autorul declară: „Înţelepciunea asta o am – deocamdată – până la a face să coincidă contrariile: o lume fără lume, o viaţă fără întâmplări” (p. 176).

Bătrânețea bună ar fi, în viziunea autorului o artă, care ar consta în faptul că trebuie să te bucuri de viață, nu să te agăți de ea: „Există şi o bătrâneţe bună, care e o artă, ceea ce înseamnă că e fundamental echivocă. Echivocul dintre a te bucura de viaţă şi a nu te agăţa de ea. A nu ţine neapărat să trăieşti deşi ştii că nu ţi se va mai întâmpla. Ca şi arta, nu e la îndemâna oricui” (p. 220).  Pe de altă parte, ne avertizează autorul, bătrânețea nu trebuie asociată cu prostia, pentru că „bătrânul n‑a devenit dintr‑o dată, ori progresiv, un prost. A fost totdeauna şi prost. Ca atare, fie prostia lui actuală nu este datorată bătrâneţii, fie „bătrâneţea” – incapacitate de adaptare la semnele din jur – a existat dintotdeauna, aşa că nu i se întâmplă ceva fundamental nou” (p. 221). 

Recitind eseul lui Huizinga, Homo ludens, autorul afirmă, referitor la jocul social: „Există deci joaca infantilă, există jocul cu reguli, al celor mari, şi există „jocul” social în care îți asumi, sau ți se impune, un rol cu care niciodată nu te confunzi. (Poate se identifică cu rolul lor dictatorii şi alte soiuri de maniaci)”. Și mărturisește apoi, originala conștientizare a rolului său social de profesor: „Pentru mine, conștientizarea rolului social se manifesta, de exemplu, atunci când în toiul cursului de literatură frâncă izbucnea întrebarea: „Ce dracu’ caut eu aici?” (p. 210). 

Vorbind despre cartea lui Jean Améry, Despre îmbătrânire, pe care o recitește, autorul declară: „Închei cartea supărat pe Améry. Scrie un ultim capitol despre frica noastră inevitabilă. Ce mă supără este că s‑ar putea să aibă dreptate. De două sau trei ori, m‑am crezut pe ducă şi am rămas liniştit, deloc speriat, dar e foarte posibil ca fratele porc să fi ştiut că nu eram de‑adevăratelea periclitat. Améry a înfipt mai adânc cuiul: ştiu eu, când va fi să fie, cum voi fi? Cât de senin, cât de speriat? Multe lucruri m‑au umilit în viaţă. Că nu m‑am opus când trebuia să ne opunem, că n‑am reuşit în scris ce aş fi crezut că pot să reuşesc… N‑aş vrea să se adauge şi această ultimă umilinţă: frica de a muri” (p. 222).

În finalul volumului său, autorul afirmă: „Hotărăsc, brusc şi fără să mă întreb de ce, cum îmi şi stă în fire, să închei aici. Însemnările astea, vreau să zic. Tratatul acesta de evanescență” (p. 280) și adaugă: „Nu închei înainte de a cita, cu o iluzorie premoniţie, aceste versuri ale lui Maiakovski: „Abram Vasilievici!/ Când ai venit?”/„Vladimir Vladimirovici!/ Uite‑acum. Pe un nor.”/ „Şi cum ţi‑a mers obştescul sfârşit?”/ „Binişor, binişor…”

               Cartea lui Livius Ciocârlie, Urmare și sfârșit, este o veritabilă mărturie autobiografică despre ceea ce este bătrânețea și, implicit, un ghid de întrebuințare a bătrâneții în vederea supraviețuirii. Căci  viața celebrează urmarea, amânând astfel, pe cât posibil, sfârșitul.  

INDICAȚII DE CITARE

Dan Laurențiu Pătrașcu, „Un ghid de întrebuințare a bătrâneții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023