Dan Alexandru Chiță - Theofanie

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/dan-alexandru-chita-theofanie/

,,Cărtărescu nu este un autor de tip Tolstoi sau Stendhal, capabil să creeze lumi și voci. (…) Alt nivel de redundanță al ficțiunilor lui Cărtărescu privește caracterul lor autobiografic. Nostalgia, Travesti, Orbitor, Solenoid și Melancolia (2019) rescriu din planuri diferite aceeași materie autobiografică – copilăria/adolescența trăite pe asfaltul Bucureștiului, în zona Ștefan cel Mare”. (Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane, editura Polirom, Iași, 2021, p. 377)

Judecata de valoare a criticului Mihai Iovănel este în întregime corectă din punct de vedere descriptiv, cu mențiunea că Mircea Cărtărescu, deși nu are propriu-zis o filosofie narativă, deține patenta asupra unui idolect estetic unic în literatura română. Unicitatea exemplară nu-i este conferită doar în raport cu congenerii lui, ci, departe a suprasolicita emfatic aprecierea, cu întreaga literatură română. Mircea Cărtărescu se va face vinovat, dacă nu a făcut-o deja, de a-și tensiona anxios artiștii scrisului contemporan din România, obligându-ne pe toți, de la istorici la cititori profesioniști, să revedem, să reestimăm și să reașezăm axa literaturii naționale, așa cum a fost aceasta construită, mai drept sau mai într-o rână, de generații întregi de istorici și critici literari. Presupunând că desuetă interogarea asupra canonului literar, acest instrument nomotetic de judecată cu valențe inchizitoriale, ar mai avea vreun sens, scriitura lui Mircea Cărtărescu are, totuși, capacitatea de a destabiliza din interior ierarhiile existente, inteligibile și demne de decodificat strict în plan local. Privit însă dinspre lumea largă, a literaturii globale, opera lui Mircea Cărtărescu, așa cum afirmă în treacăt el însuși în anumite pagini mediane din Creionul de tâmplărie, este concepută în Rumania, țara imaginară înghesuită între Chile și Argentina, străbătută de tuneluri și catacombe, ale cărei contururi se topesc în vârfurile Anzilor Cordilieri.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/01/ilustratie-articol-dan-chita.jpg?w=150 150w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/01/ilustratie-artic... 300w" sizes="(max-width: 576px) 100vw, 576px" />

Rețetarul cărtărescian pare a se fi epuizat deplin, ca în urma unei desăvârșiri imanente, după Melancolia, cartea sa din 2019 care face pandant Nostalgiei. Sunt trei decenii în care Mircea Cărtărescu, real sau ficțional, prea puțin contează în cele din urmă, s-a ocupat de forjarea orașului fantasmatic București, născut în curți de fabrici ruginite, (exo)scheletice, străzi și alei de case interbelice cu fațadele ocru fărâmițate și ochiuri de geam sparte, marchize oxidate, gropi de gunoi și maidane cu scaieți și resturi metalice, și de lungi relatări narcisiace ale halucinațiilor din starea vigilă sau ale viselor/coșmarurile izbăvitoare. Melancolia propune suficient material probatoriu pentru un studiu psihanalitic al naratorului ambiguu din spatele romanelor corintice cărtăresciene: în Punțile, eternul băiețel de cinci-șase ani, se opune desprinderii cordonului ombilical care îl leagă de lume. Cordonul este însăși puntea care prinde fereastra apartamentului său de străzile, piețele, scările de bloc, balcoanele lascive și curțile înguste ale caselor bucureștene. Holul și camerele, pe rând dilatate și contractate, falsifică distanțele și timpii oricărei mișcări întrucât apartamentul este doar un uter mai încăpător, un uter cu jucării absurde de oameni mari, un loc cald, protector, o vatră în care viața poate înflori fără constrângeri. Rezervoarele goale, pistoanele jigărite și celelalte dagherotipuri industriale sunt părți organice din paraferna maternă. Trecerea de la mecanica seacă a rotițelor și buloanelor la eflorescențe mandalice indică doar circularitatea vieții de făt într-un lichid amniotic chihlimbariu, securizant, unde fabrica de cauciuc Quadrat ține loc de placentă. Tatăl este o umbră, iar răutatea acestui tată ușor de ucis se adună în Hubert, personaj malefic cu nume de mascul. Mama lipsește, deși este peste tot. Plecarea ei la piață alertează sentimentul de siguranță și de plăcere amenințată, fragilă a copilului[1]. Indubitabil fantezia erotică a copilului este acuplarea cu mama sa, pe care, momentam, o realizează prin nediferențiere anatomică. Abia când mama este proiectată ca o Albă ca Zăpadă uriașă, expusă în racla-vitrină, fiul adulmecă mirosul dulce al unei alte plăceri în ,,zăvorul ei auriu”, mândru că ,,niciodată floarea de la șoldul mamei nu se dovedise fără rod”.[2] Incestul dorit și anticipat este o temă recurentă în proza lui Mircea Cărtărescu, însă actul sexual oedipian aduce cu sine posibilitatea nașterii, putrezirii și morții. Umezeala ecuatorială din vintrele materne este preferabilă sudorii consumate a orgasmului. Din același trunchi pervers-incestuos se trage dragostea dintre frate și soră, aureolată de semnificațiile sfinte ale religiilor păgâne, printre care sângele albastru al cuplurilor de faraoni divini. În Vulpile, Marcel își apără și își violează sora mai mică, Isabel, în vizuina lor, camera de apartament de sub pământul peste care bate urgia zăpezilor estice. Boturile cu dinți, colți și iarăși dinți ale vulpilor fac aluzie simbolică la organul sexual masculin, vătămător pentru trupul surioarei celei mici, cu rana ei ascunsă între pulpe și cu gura lui ca o tăietură de operație, sora pe care, de altfel, Marcel, și-o dorește numai pentru el[3]. ,,Casa vulpii cu gura plină de dinți”[4] este și o anticameră a morții. Sexualitatea fetală, contorsionată și anapoda, domină erotica lui Mircea Cărtărescu din Vulpile. Abia în Pieile, băiatul de cincisprezece ani își iese o dată pe lustru sau chiar mai puțin de atât, ca orice bărbat în curs de maturizare, din rosturi, întinerind. Fiecare piele, abandonată ca hainele rămase mici, dublează placenta maternă în ipostaze din ce în ce mai străine de sursa inițială de viață. Femeile nu năpârlesc șerpește, ci colecționează pieile bărbaților născuți de ele, semn de independență sexuală masculină, nu, însă, și de una biologică. Ivan se îndrăgostește de Dora, fata cu părul roșu veterotestamentar, ca o știmă sau precum demonicele iele, Estera și Iudita nord-dunăreană. Adolescentul Ivan se proiectează veleitar în Vasile cel Singuratic, poetul din altă lume, luciferic. Proba inițiatică anulează conflictul dintre mamă, cea care deține un clasor cu pieile fiului ei, ascuns în sertarul de la noptieră, album care se va încheia cu ultima sa întrupare despielată pentru că Dora va lua în curând locul mamei, Ema, și tatăl cel dușman, care ascunde o cutie cu chei (penisul erectil), cu numele multor femei scijelite pe ele, fiecare corespunzând unor escapade sexuale, dintre care mama nu se distinge ca ieșită din comun. Dora devine o pupă și se transformă într-o femeie pe deplin fertilă. Bărbații își dau jos pieile ca șerpi și tenii de aur pentru că ei sunt, în cele din urmă, itifalici, în timp ce femeile se preschimbă în zigoți și apoi în fetuși. ,,Acum băiatul știa că-n cocon dormea Dora, cum adorm-nfașurate-n mătase și-n vis toate fetele, de când era lumea”.[5] Ieșirea din claustrum se face prin arta scrisului. Porțiunea de mijloc, cea mai consistentă, a prozei secretate de Mircea Cărtărescu, se divide în trei stadii de sciziparitate, fiecare sexualizată intens: întâi, copilul care nu vrea să se nască, dar care dorește cu ardoare un coit incestuos, apoi, adolescentul care caută în opusul feminin (incert identitar, androginic) raportul sexual primordial cu instanța maternală din care să se nască ad infinitum el însuși (Mircea este tatăl fiului său și odrasla lui însuși precum Dumnezeu – construcție în abis care ascunde un tablou de fundal blasfemator) și, nu în ultimul rând, lumea de basm a Bucureștiului din feeria cărtăresciană, clădirile, străzile, ascunzișurile corespunzând cu starea afectivă, de închidere sumbră sau de deschidere luminoasă, a demiurgului care le descrie. Limba artificioasă, barocă, stufăriș de tropi, tăinuiește actele interzise ale autorului, care își refulează estetic nevoile în acest fel, dar și descoperă plăcerea sexuală prohibită, sublimată prin gestul scrierii artistice, echivalent al masturbării, fapt care nu mai generează astfel un conflict intern răscolitor și prin urmare, nevroză, ci furtunoase furii psihotice, cele care echivalează cu monomaniile ritualice ale redundanței tematice și de vocabular (păianjanul ca expresie a culpei, fluturele ca descărcare libidinală), pe care deja le-au notat și studiat criticii literari. Bărbatul de o virilitate perfectă, creator al lumii ficționale, mai presus de Pantocrator, care este un al chip al său în definitiv, masculul alfa și omega, aleful-alesul totemic care stăpânește universul femeilor prin posedarea lor sexuală și care își răpune megalomaniac adversarii masculini prin castrarea lor sacră, ucigându-i artistic în efigie: nu există alt scriitor mai mare decât mine pe acest pământ valah, anume vocea din Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Melancolia.

Theodoros (2022) este primul roman istoric asumat de Mircea Cărtărescu, așa cum Levantul fusese întâiul și singurul său poem istoric, epopee a limbii române literare. Divizat în trei secțiuni sau avataruri ale eroului eponim, Tudor-Theodoros-Tewodros, romanul permută cele trei chipuri într-un acoperiș narativ imbricat armonios. Pornind de la personajul episodic Teodoros, giolarul amintit de Ion Ghica[6] în Scrisori către Vasile Alecsandri, Mircea Cărtărescu recreează eposul valaho-oriental de la 1820-1830. Limba este cea biblică, îndeosebi cea împrumutată cu iscusință din Vechiul Testament, ocolitoare, harismatică, căptușită cu întorsături de halima, deși intriga nu uimește printr-o arborescență deosebită. Nașterea, mărirea și decăderea lui Theodoros, împărat al Etiopiei, răpus de propria-i mână în ziua de Paști a anului 1868[7], este ceea ce urmărește Mircea Cărtărescu. Tewodros, pe numele complet, dar furat în cursul tramei, Kassa Haile Giorgis din Dembia, negusul retras în capitala Magdala, se omoară în urma invaziei armate a baronului mareșal Robert Napier, care cucerește Etiopia cu puțin peste treizeci de mii de soldați, crescând în dimensiuni imperiul reginei Victoria și adăugând un strat suplimentar de cruzime și împilare pe chipul imperialismului britanic[8]. Biserica ortodoxă etiopiană este una dintre cele mai vechi biserici creștine din lume, alături de cea armeană, georgiană și coptă egipteană. Etiopienii dețin până și-o epopee națională, veche de șapte sute de ani, Kebra Nagast, Slava Regilor, carte sfântă din care glăsuiesc poporului credincios cei trei sute optsprezece patriarhi. La 1850, țara era sfâșiată intern de grupuri diverse, conduse de aristocrați rivali, pe care Tewodros îi răpune succesiv, instaurându-se pe tron ca un tiran însetat de sânge, cu apucăturile regelui Irod, ucigând prunci, torturându-și ca un smintit supușii și ducând o viață de desfrâu și toxicomanie. Epoca se cheamă Zemene Mesafint sau vremea prinților.

Împăratul Tewodros este născut Teodor în 4 februarie, 1818 (de-un leat cu Karl Marx), pe moșia Ghergani a boierului Tachi Ghica și a nevestei sale Marița, din tată ișlicar, Gligorie, care va muri de cancer pe când feciorul lui este copil, și mama Sofiana, slujnica directă a stăpânei, grecoaică de fel, căreia fiul îi va scrie epistole, șapte dintre ele amintite verbatim în roman, pline de dragoste, ifos și minciuni. În general, abilitățile interpretative ale naratorului din Theodoros sunt la cote minime, ceea ce implică resemnare și fatalitate în fața cruzimii omenești (lemnul strâmb al omenirii – the crooked timber of humanity, cel din care se fac și crucifixuri, deci îmbrățișarea dogmei păcatului originar), a stăpânilor lumii și a drăgostelilor omenești. Distanța critică este la piciorul broaștei, gândirea înveșmântându-se în proverbe, zicători și potop de versete biblice. Lumea e rea cu Tewodros, râzând de presupusa sa origine umilă, fiul unei supuse care vindea kosso, un soi de alifie de limbrici, neavând habar că vorbim de un venetic, coborât din Arhipelag, adică din Marea Egee, și din îndepărtata Valahie, tărâm de stampă japoneză în care ninge necontenit. Timpul copilăriei este cel al fericirii absolute, învăluită în nostalgie, cel în care mama, ca aproape întotdeauna în scrierile cărtăresciene, este sfântă, dar, de această dată, nu și dorită bolnăvicios. ,,În odaia ei de la Ghergani, pe când afară ningea cu o furie nemaipomenită, Sofiana avea să-ți povestească despre miile de călugări greci, rumâni, ruși și sârbi din zecile de mânăstiri, din chiliile și din kalivele din Akti, care se munceau pe stânca goală zi și noapte, pedepsindu-se-n post și-n rugăciuni, bărboși și sălbatici și neștiutori de lume, puțind a hoit, căci nu se-mbăiau niciodată, dar unși cu mirul sfințeniei și-al poveștilor miraculoase”.[9] Amintirile unor Radu Rosetti și Ioan Ghica sunt decantate literar în Tudor, doar că Mircea Cărtărescu aureolează paradisiac ceea ce nu apare atât de nimbat și întors din condei la cei doi memorialiști. Tachi Ghica, mazilit la moșie, se dădea lovit de stenahorie de la atâta sminteală de citit[10], dar abuza sexual de niște codane țigănci ca în plină iobăgie slavă[11]. Se dă de înțeles că boieroaica Marița nu-l delecta la fel de priceput ca roabele țigănci, maestre ale felației. Aceasta este strategia lui Mircea Cărtărescu de a forța cu picanterii un text altminteri scris după Pentateuh. Dacă Geneza nu ne deslușește împreunarea protopărinților Adam și Eva, Mircea Cărtărescu ne probozește rușinea și ne azvârle nu în focurile Gheenei, ci în găurile și limbile unor scene de futelniță cu așternuturile învălmășite de multe dorite păcate[12]. Tudor crește ca un pezevenghi ordinar, arhonte peste puștimea zăltată a curții boierești, inclusiv peste Ionel Ghica din viitor, bei în insula Samos și salvator lui Theodoros de la ștreang, dar un Tudor oarecare cărora îngerii nu se feresc să li se arate. Își face până și-un un frate de cruce, Kassa, grecul pe care îl va trăda mai târziu[13], provocându-i intenționat moartea, și fiul unei adevărate vânzătoare de kosso. Alt frate de cruce, regăsit mai târziu în ,,simoria”[14] sa din Arhipelag, este lunaticul sud-african Joshua Norton, născut în Anglia, creștin de stirpe evreiască, care ajunge în 1859, în culmea grandorii deprinse în aventurile sale sângeroase pe mările și oceanele pământului, să se proclame, din bogatul San Francisco, împăratul Statelor Unite ale Americii. ,,Căci veacul al XIX-lea era unul al progresului mecanic nemărginit, împletit hidos cu brutalitatea și silniciile războiului colonial”.[15] Reversul imperialismului rasei albe superioare este, în schimb, haiducia, samavolnicia și tirania romantice, prezente la tot pasul în Theodoros.[16] Împărații impostori Norton și Tewodros, care a domnit, într-adevăr, treisprezece ani în Etiopia, au adăstat împlinirea profeției și ea a venit deoarece nu există decât părere și semne pe lumea asta. Suntem vechi și iraționali, ne spune glasul mistagogului povestitor: ,,Adevărul nu este-n lume, el vine de sus și de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc. Poate fi mai mult adevăr în năluci, vise și nebunie, în basne și născociri, decât în dragostele și bătăliile lumii celei aievea”.[17] Adăpat din belșug pe moșie cu Povestea lui Archirie filosoful și-a nepotului său Anadan, Alixăndria, Istoriia lui Skindeiru și cu Povestea lui Sindipa înțeleptul, Tudor, mândru nevoie mare și pus pe fapte așijderea, ajunge să se creadă Alexandru cel Mare, dar și Napoleon Bonaporte (Napulion Bunăparte), iar destinul îi va împlini voia în Etiopia, unde își aflase loc Biserica Tewahido, ,,fiindcă însuși numele tewahido însemna ,,unire”, ce voia să spună că în făptura Domnului firea omenească și dumnezeiască, amestecându-se, dădeau naștere la o altă fire, pe care doar Hristos o avusese, credință pe care sfânta biserică ortodoxă, la Conciliul de la Calcedon, o dăduse anatemă”.[18] Invenția livrescă este eficace, însă posibilitatea ca un fecior de slugă din Ghergani să ajungă împăratul Etiopiei ține de regimul luxuriant al fabulației și licenței artistice[19]. Împins de soartă, care-i dă vânt în pupă, Theodoros ajunge în Etiopia în 1840. Peisajul politic este dominat de lideri militari crunți, dar din ce în ce mai ineficace în tehnica și arta bătăliei moderne[20].

De departe secțiunea centrală, Theodoros, se apropie cel mai mult de spiritul aventurier din Levantul. Precum într-un quest game tipic, simoria condusă de Theodoros, trăind într-o devălmășie totală (jumătate din pradă și toate femeile sunt la comun, deși se poate spune la fel de corect că bărbații sunt împărțiți echitabil de femei), comite jafuri și crime abominabile nu atât pentru a se bucura de averi, cât pentru a pune mâna pe literele care alcătuiesc numele Savaoth, Domnul oștirilor. ,,Tot astfel primiseși semnul în Skyros, prin goeleta micuță de rom adusă de Joshua Norton, însemnată cu slova S, prima din sfântul nume SAVAOTH”[21]. Nu e vorba aici numai de scenariul unui joc video de succes, ci de unul dublat de misticism înnourat, Theodoros nefiind doar un bandit, ci și conducătorul unei oștiri de ortaci supravegheați din ceruri. Barcazul principal se numește Aletheia, spre deliciul cititorilor heideggerologi, iar altul Pséma, adică înșelăciune. Tovarășii de crime sunt tatuați cu horbote albăstrii pe toate părțile trupului, dar nu pentru că ar fi pușcăriași și femei de stradă, deși așa ar merita încondeiați, ci de pe urma înzestrării lor de artiști liberi, hipioți creștini[22]. ,,Kassandra era cea care-și scrisese cu ac și funingine pe țâțe, încă de când era o copilă, pe cei doi tâlhari, Dimas și Gestas, răstigniți de-a stânga și de-a dreapta lui Iisus, iar între cele două scrijelituri purta crucifixul de măslin, pe care nu-l lepăda nici când se-mbăia, nici când dormea, nici când gemea, desfăcută, sub unul dintre palicarii ce-și împărțeau frățește muierile la vreme de noapte și liubov”.[23] Incursiunile sacre în abstract, murdar de profane în concret din Arhipelag sunt întrepătrunse proleptic de viața împăratului Solomon, cel mai înțelept și curvar bărbat al timpurilor sale mitice, și de cea a reginei din Sheba, cea venită din Țara de Cuș, care pe vremea aceea se întindea nu numai în Sudan, ci și în Etiopia. Numele reginei din Sheba este Makeda, care, dovadă a marelui ei ighemonicon, înseamnă ,,Nu așa!”. ,,Regina putea să aibă în acea vreme vreo nouăsprezece ani. Înaintea ei domnise pe tronul din Sheba un câine, și înainte de câine, un crocodil. Era un vechi vicleșug ce îngăduia unei lungi dinastii de slujitori scopiți să guverneze fără să fie din os domnesc, în numele animalelor ce întruchipau zei”.[24] Theodoros căuta în piraterie semnele divinității iudaice[25], fie aceasta Savaoth, fie cu numele său ascuns și impronunțabil, Iehova-Iahve, ascuns de evrei pe fundul Chivotului Legii, tot așa cum Makeda străbate deșerturile Africii spre regatul Iudeii, casa poporului lui Israel, pentru a se împărtăși dintr-o sophía mai înaltă decât aceea a zeilor păgâni T’enikara și Fireyama, cea emanată din Templul la care lucraseră șaptezeci de mii de oameni timp de șapte ani[26]. Theodoros este bântuit de ghinionul de a trăi în același veac cu regina Victoria și supușii ei imperialiști. În Arhipelag este hăituit de baronetul Sir Howard Douglas, stăpânul calm și plictisit al administrației centrale a Statelor Unite Septinsulare[27]. Doar căutarea aprinsă a celor șapte litere sacre îi roade ființa lui Theodoros. Povestea de amor aprins[28] dintre Solomon și Makeda este reluată în miezul romanului cu forțe proaspete. Sunt paginile care aduc cel mai mult aminte, prin revărsarea de bogății orientale și depănarea lentă a povestirii, de tetralogia Iosif și frații săi și de giuvaierul Salammbô. Menelik, născut cu numele ales de Bayna-Lehkem, este întâiul rege etiopian care se va trage din spița lui Solomon și reginei din Sheba, Makeda sau Medenek’i, Minunata, cea care va muri consumată de un cancer de sân la douăzeci de ani după ce l-a conceput pe Menelik. Îngurguțarea lui Theodoros, sfătuit de Moshe Telalu, rabinul din București, se leagă de isprava regelui Menelik, care, după ce își vizitează tatăl pe vremea când mama simțise primele dureri anticipatoare ale morții, revine în Etiopia cu Chivotul Legii, furat de la înțeleptul Solomon, dar cu voia Providenței[29]. Ultima literă a quest game-ului, H, se găsește dosită undeva în vreo lavră etiopiană, iar Chivotul Legii îl așteaptă, desigur, pe Theodoros. ,,Prin el aveai să ajungi tu, fiul ișlicarului, la puterea lui Dumnezeu, ce se numește mare”.[30] Nu altfel decât în Solenoid și Orbitor, cheia de boltă a prozei cărtăresciene constă dintr-un exercițiu gratuit de misticitate, pe care unii cititor își pot rezerva dreptul de a-l desconsidera ca facil și postiș. Nici numerologia nu răvășește simțurile prin profunzime: Theodoros petrece șapte ani în Arhipelag, recuperează cele șapte litere (s, a, v, a, o, t, h) din șapte insule (ultima e ostrovul Kalymnos) și trimite șapte epistole Sofianei, mamei sale călugărite la bătrânețe. Sunt trucuri literare infantile, în spatele cărora nu se găsește nimic altceva (extazul este rezultat din cuvinte, superioare ca formă înțelesurilor îngropate în ele) decât satisfacția de a juca un renghi cititorului neatent și de a da fiori de automulțumire pe șira spinării celor care au vocația de colecționari de mărunțișuri.

Ajuns în Etiopia, Tewodros, ,,îmbrăcat în cămașa de zale Haubergeon”, îl înfrânge pe Dejazmatch Wube și oștirea sa de șaizeci și cinci de mii de ostași. Cuceririle lui Tewodros aduc aminte de năvălirile turcești, respinse de bravii moldo-vlahi din filmele istorice ale regizorului naționalist Sergiu Nicolaescu, cu deosebirea că steagurile cărtăresciene sunt boite de goange mărețe, ,,păianjeni, scolopendre și scorpioni imperiali”[31]. Învins la Dabarqi, Tewodros biruiește la Gur Amba, Gondor și Ayshal, așezări care sună himeric și plăcut la ureche, s-o recunoaștem. Nu a ajuns încă împărat, dar poartă titlul de prinț de Kwara, deși lumea îl știe de shifta, adică bandit, și de limbric, după slujba ingrată a mamei sale ipotetice. Abia la 8 februarie 1855 devine de facto împăratul Alexandru al Etiopiei, ,,călare pe Defari, armăsarul negru, frizian”[32], după ce-l capturează pe Ras Ali, mahomedan clandestin[33], devenit supusul sau încarcerat, a cărui fiică, Tewabech Ali, iubăreață și gentilă ca o porumbiță, veșnic amânând orgasmul[34], îi devine soție. Tewodros avusese sprijinul militar al Imperiului Britanic[35] și preia frâiele puterii de la nevolnicul Yohannis III. Împăratul se dovedește a fi un torționar medieval tipic, un tiran de Lumea a Treia[36], dar naratorul ne asigură că așa stau toate scrise în stele, inclusiv pe tărâmul roșu și cu lanuri de sorg al Abisiniei. Tewodros îi smulge napoleonian coroana de aur[37] din mână arhiepiscopului Abune Sellama al Doilea al Bisericii Copte din Egipt, dușman al arhiepiscopului Sehak din Ierusalim al Bisericii Armene. Marele preot este aidoma puterilor lumești obișnuite, fanatic cu ereticii, laș și interesat cu stăpânirea, mândru cu cei de același cin și uneltitor cu potrivnicii săi, dar și aceasta face parte din cele scrise în cerurile înflorate africane[38]. Albastru-mpărat cel sinistru al Etiopiei va ucide pruncii, copii și bătrânii din Cordofan, vinovați pentru că au făcut-o pierdută pe o posibilă regină ibovnică, blonda daneză cu ochii albaștrii ca Ioana Nicolaie, purtând ghirlanda de nume Benedikte-Akilah-Tidenekialish-Mariam. Pentru crimele sale infame și absurde, în care sacrifică degeaba sânge omenesc (sau poate zeilor le e sete de ofrande omenești, cine știe?), regina Victoria își va retrage sprijinul oricum fățarnic de până atunci, ceea ce nu-l va reține pe împăratul etiopian de la a-și asigura linia dinastică, căsătorindu-se cu o urmașă rece și distantă, plina de ură, a reginei din Sheba, Tiruwork Wube, fiica celui învins de el în luptă, Dejazmatch Wube. Tewodros încearcă să confiște averile mănăstirești din Eiotpia aidoma românului Vodă Cuza, spre oroarea Bisericii și înstrăinarea dregătorilor ei. O ultimă pățanie înaintea sinuciderii binemeritate depășește orice așteptare, culminând într-un basm din O mie una de nopți: în anul 1866, Tewodros, hiena cu ochi ticăloși de fiara imaginară, catoblepas, urcă în ceruri pe un covor persan gigantic, purtat de păsări antrenate din timp, unde vrea s-o răpească zburătorului pe Stamatina, anima sa din Ghergani, dar aceasta își dăduse deja duhul, adăpostită ca o prințesă adormită sub o raclă transparentă.

Finalul romanului este apoteotic în sensul cel mai denotativ al cuvântului. Tewodros descoperă Chivotul Legii în biserica Biete Ghiorgis din ținutul Lalibela. Chivotul Legii are puteri supranaturale, emană lumină, depășește energetic legile mecanicii clasice și poate vorbi prin telepatie. Aproape previzibil, extazul cărtărescian include o întâlnire cu vocea lui Dumnezeu care citește prima pagină din romanul Theodoros. Parcă pentru a inventa un sfârșit, asistăm la Judecata de Apoi, pe care Mircea Cărtărescu o hotărăște cu degetul lui de lumină în ziua de 4 februarie, AD 2041. Omenirea are vârsta de treizeci de ani. Miliarde și miliarde de bărbați dezgoliți și de femei despuiate s-au adunat la Apocalipsă: ,,…muierilor le dădură țâțe și născătoare, iar bărbaților rușinea dintre pulpe, acum grozav sculată ca a spânzuraților”.[39] Cu ocazia această aflam că naratorul de până acum al romanului este unul dintre arhanghelii și serafimii lui Dumnezeu. Asemenea lui Faust, demonii și îngerii se bat, dar ca în Lord of the Rings, pentru sufletul lui Tewodros și acesta este peremptoriu salvat în eternitate. Numai Dumnezeu citește potolit din cartea Theodoros, cea care ,,dacă va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pământ”.[40] Nu suntem nici cu un milimetru departe de o autoadulație absolută, cea pe care oamenii de rând, umili și nebăgați în seamă de măririle lumii, o pot împunge cu arătătorul în cuvinte ca fală, semeție, îngâmfare sau trufie, fie acestea și scriitoricești, inofensive.

De n-ar fi pentru limba muiată în cărți vechi și noi, pe care Mircea Cărtărescu o întrebuințează nestingherit, meșterind din ea o nestemată, atunci Theodoros rămâne un roman istoric fantasy, nițel horror pe alocuri, care ar putea fi considerat și mitologic pentru un cititor necreștin, din care reies câteva din maniile prozatorului Cărtărescu dintotdeauna: scriitorul-demiurg căruia i se cuvin imnuri și osanale, lumea creată exclusiv din arta scrisului, cea materială neființând în sine decât ca pretext (dar sigur nu ca pre-text), femeia ca obiect sexual sacru, vasul concepțiunii, așteptând fecundarea autorului ceresc, cel care se creează pe sine din sine, din sine, din sine, precum șarpele care-și înghite coada la infinit, ouroboros din cuvinte.

Note:

[1] Mircea Cărtărescu, Melancolia, Editura Humanitas, București, 2021, pp. 54-55: ,,Curând, lumina amurgului se-ntuneca până la culoarea vișinei putrede, apoi a sângelui închegat, a păcurii și-n cele din urmă a beznei ce le-nghite pe toate. Bâjbâind prin noaptea fără margini, copilul nimerea din nou în patul mamei sale, unde, la fel ca ea altădată, se-nfășura-n cearșafuri și adormea, coborând iarăși, lin, cele patru trepte ale somnului până ce ajungea iarăși pe lespedea de sidef, cea mai afundă, unde se putea în fine lungi și visa”.

[2] Ibidem, p. 61.

[3] Ibidem, pp. 132-133: ,,Câtă fericire trăiseră-n fiecare noapte, strânși unu-ntr-altul în vizuina lor de sub pământ, unde era dragoste și căldură, pe când afară zăpada și noaptea ucideau orice vietate! Trup lângă trup, obraz lângă obraz, părul lui încâlcit cu părul mai închis la culoare, degetele lui apucându-le pe-ale ei și mișcându-le caraghios, râsetele lor împreună, cuvintele ei întrerupându-le pe ale lui ca niște delicate clinchete de clopoțel. Chiar dac-ar fi fost sfârtecat în bucăți, nu putea lăsa acum iepurița. Chiar dacă i s-ar fi smuls inima din piept”.

[4] Ibidem, p. 126.

[5] Ibidem, p. 261.

[6] Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, București, 2016, Note, comentarii, glosar și postfață de Cosmin Ciotloș, nota de final 31, p. 342.

[7] Glonțul ucigaș este descris sub forma unei cosmogonii în miniatură, dar cosmosul este unul predefinit, autotelic. Ibidem, p. 348, dar și p. 350: ,,Lumea lor se ivise dintr-o armă aducătoare de moarte și se-ndrepta către o ființă gigantică și de neconceput, pe care la sfârșitul istoriei avea s-o întâlnească, înșurubându-i-se-n carne”.

[8] Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas, București, 2022, p. 28: ,,Dar barbarul se-ncăpățânase s-o insulte pe Majestatea Sa și să răpească libertatea unor supuși ai diferitelor monarhii europene, care, din neînsemnați misionari ca toți cei ce împânzeau coloniile, evanghelizând popoare ce-i confundau apoi pe Iisus și pe apostoli cu idolii locali, deveniseră, umflați peste măsură de insulta regală, faruri ale civilizației și victime ale despotismului, ce trebuiau neapărat salvate din ghearele negusului”.

[9] Ibidem, p. 47.

[10] Ibidem, p. 62.

[11] De altfel, slavă cerului, creștinismul este la cote înalte de respectabilitate și pe deplin salvat, Ibidem, p. 59: ,,…căci Gherganii erau un ținut creștinesc în care curvia între slugi nu era cu nici un chip îngăduită. Hotărâră să-i cunune în mare grabă pe cei doi nepricopsiți, fiindcă se mai vedeau câteodată și prunci născuți la șapte luni, și nimeni nu avea să știe că rodul pântecului Sofianei fusese plămădit înainte de sfânta taină a cununiei”.  

[12] Țara Românească uimește prin caracterul deșucheat al locuitorilor săi, crima și superstiția legându-se prin firele groase ale ipocriziei, departe de orice lefterie. Tâlharul la drumul mare Iancu Jianu este o lună agă în București și alta tartor și proclet, boierul Tachi Ghica, pașoptistul Petrache Poenaru, o zeitate tutelară a scrisului deoarece a inventat stiloul, fiindu-i tovarăși de zbenguieli sexuale și ingurgitări prelungi de afion, Ibidem, p. 160: ,,Petrecuse iarna lui 1822 la conacul căminarului Tachi Ghica de la Ghergani, pe-atunci tânăr și el, aflat în prieteșug cu Jianu, unde vreo două luni, în urletele lupilor ce ajungeau până sub ferestrele conacului, preacurviseră împrejur, făcuseră kefuri și recitaseră-n gura mare din poeți greci și latini, ținându-se cu mâinile de burtă de râs la câte-un vers deocheat din Catullus: ,,Paedicabo ego vos et irrumabo”…. Sodomia și suptul sunt neprețuite desfătări de evghenie la Ghergani.  

[13] Nu înainte de a-i fura identitatea. Relația dintre Theodoros și Hailu este cea dintre un incub și un sucub, Ibidem, p. 209: ,,Hailu se dusese la culcare sătul și mulțumit, mai ales că negustorul avea să-i încredințeze a doua zi cufărul plin de mahmudele de aur și scule prețioase de care-i vorbiseși la Debre Tabor. Nici n-a simțit, prin somnul adânc, mâinile viguroase ce-l sugrumau, și nimeni n-a fost martor aruncării trupului său fără de cap în mare, hrană peștilor și caracatițelor din adâncuri, pe când capul însângerat îi fu aruncat la picioarele pașei din Ilkona, ce plăti pe loc și fără crâcnire prețul de o mie de icosari”. Tudor fusese bandit pretins zavergiu în Valahia, deși meseria lui adevărată era de ciubucciu în casele lui Tachi Ghica din Ulița Beilicului.

[14] Simoria protagonistului Theodoros amintește de cea a lui Manoil din Levantul. Sisoe, pictorul de subțire, cu care se drăgostește în fel și chip, dar pe ascuns, boieroaica Marița, și tătarul Ghiuner, fost ocnaș în salina din Turda, unde sculptase din sare Cina cea de taină, sunt brațele arhontelui și strategului autoproclamat din Arhipelag. Baraba Adormitul și Străbunul lui John (străbunicul biblic al starului John Lennon), Suleyman Chinezul sunt personaje de basm globalist și multicultural, dar, în afara năravului de a bea, a viola și a ucide, nu ascund puteri miraculoase. Episodic apar și personaje cu nume de scenă postmodernă precum Beiul Parmenide, Soril Mikolai, Ioan din Patmos și Leandros Corițaki. Kassandra, Zephyra (amintind prin aprindere și evlavie de videoclipul pop Like a Prayer al cântăreței americane Madonna) sunt parte din amazoanele erotice ale grupului. Creștinismul lui Mircea Cărtărescu este impregnat de o voluptate erotomană solară, sacralizând verbal sexualitatea obișnuită, Ibidem, pp. 488-489: ,,Iar pe cruce era răstignită Zephyra, goală și-nmiresmată, cu formele ei desăvârșite, scrisă de sus până jos cu zugrăveli albastre, plutind străvezii la un deget de țițele, șoldurile și pântecul ei, ca o cămeșă brodată de borangic, înfățișând fluturi gingași, lujeri și frunze, ferigi, și puf rotund de păpădie. (…) Pe această nouă cruce e fiece muritor răstignit de la naștere, născut prin taină, din apă și duh. Iar voi trei stăteați prosternați înaintea ei, în căință și rugăciune, sărutându-i tălpile străpunse de piroane și unghiile vopsite roșu de la picioare”.   

[15] Ibidem, p. 79.

[16] Mircea Cărtărescu cultivă violența și descripțiile crude de trupuri însângerate, de organe stropșite, de limfă, bale și sânge prelingându-se pretutindeni ca o mărturie în plus de poezie, damnare și vitalitate. Nu întâmplător, piratul din Arhipelag și tâlharul din împrejurimile târgurilor valahe sau ale orașului București sunt eroizați ca unși ai Domnului, deși planurile misterioase ale divinității cad ușor în gnosticism. Pentru imaginea haiduciei, prezentă și în Theodoros ca topos romantic, a se vede articolul lui Bogdan-Vlad Vătavu, ,,Asemenea hoți înfrățiți cu poporul”: inventarea haiducului în cultura românească modernă, Transilvania, no. 11-12 (2022):117-128. https://doi.org/10.51391/trva.2022.11-12.16.

[17] Ibidem, p. 89.

[18] Ibidem, p. 154.

[19] La fel de fantasmagorică, ca de SF horror, este bătălia dintre cioclii și groparii imunizați, conduși de Pasvantoglu, și ciumații Bucureștiului, ocârmuiți de Sparanghel Nebunul și Chir Mărgărit, reînviați magic grație proniei cerești, confruntare amintind întrucâtva de scena de debut a filmului Gangs of New York (2002, regizor Martin Scorsese), cea care avut loc ,,pe maidanul Dulapului, cum avea să-i rămână numele, purtată miercurea, văleat 1833, luna lui Cărindar, ziua 9”, Ibidem, p. 308.

[20] Încăierarea de la Debra Tabor din februarie 1842 este una de pomină: conducătorii militari Ras Ali și Dejazmatch Wube pierd pe rând bătălia, după ce din prima încercare ambele armate dau greș din pricina lașității. Dejazamatch Wube culege laurii victoriei pentru a fi numaidecât înconjurat de oștirile generalului Ras Ali, care află de victoria sa în timp ce se ascundea într-o mânăstire. Puterea, deși clătinându-se din toți țâțânii, se păstrează într-un echilibru instabil, Ibidem, p. 204: ,,Stăpânitorul Etiopiei, în hârțoagele cancelariilor, rămâne neputinciosul Yohannis III, pe când Ras Ali cârmuia cu adevărat, iar Wube era iarăși vasalul său credincios. Nimic nu se schimbase, sfânta Etiopie rămânea întocmai ca înainte de marea înfruntare. Întreaga bătălie, cea mai prostească din istorie, rămăsese astfel în afara timpului, ca un ostrov însingurat în curgerea veacurilor”. Mircea Cărtărescu s-a inspirat în istoriile sale abisiniene dintr-o sursă prezentată la finalul romanului, pe care o stilizează literar: http://www.city-data.com/forum/africa/2308932-mad-dog-king-abyssini... (accesat la data de 24.12.2022)

[21] Ibidem, p. 214.

[22] Ibidem, p. 281: ,,Căci pirații și muierile lor aveau mare frică de Dumnezeu, și nu era unul ca să nu se vază, la adânci bătrâneți, vreun smerit călugăr sau călugăriță, ispășindu-și păcatele prin post și rugăciune într-un schit de pe un stei ieșit din apă. Și mare le era nădejdea, deși preacurveau, furau și spintecau, fiindcă popa le citea la slujbă că era mai mare bucurie în ceruri pentru fiecare păcătos ce se pocăiește decât pentru drepții ce-aveau să moștenească Împărăția”. Deși corect din punct de vedere al dogmei creștine, naratorul din Theodoros nu face nicăieri aluzie la chinurile lăuntrice de care se presupune că ar fi suferit vreodată căiții și falnicii săi vultani.

[23] Ibidem, p. 227.

[24] Ibidem, p. 235.

[25] Soarta lui Theodoros este condusă de trei patimi grele, trufia de împărat al lumii, de egal al lui Dumnezeu, de la care vrea să smulgă mântuirea prin cunoașterea misterelor mozaice, și cea de prim-amorez fericit. Cea de stăpânitor sălbatic al Etiopiei se va apropia cel mai mult de idealurile sale împlinite. Fericirea în dragoste este imposibilă pentru că pasiunea sa, Stamatina, fata lui Vodă Dimitrie Ghica, autoexilată alături de surorile ispititoare, Zamfira și Smaranda, și de mama ei, Diamanda, pe insula Chios (obârșia băuturii mastică), locuind într-un vechi palat venețian, dispărută dintre vii, dar încă nu moartă, la 24 de ani, trăiește cu un zburător uriaș și hipersexual, un diavol turcoaz cu ditamai șpanga înrobitoare. Theodoros cel voyeurist are la îndemână inelul lui Polichenelle și îi poate urmări pe cei doi împreunându-se. Mircea Cărtărescu recuperează în cheie ironică poemul Luceafărul, răsucindu-l în sens invers: Cătălin (Tudor) este cel nefericit și rece, Cătălina (Stamatina) și zburătorul (Luceafărul) iubindu-se până la sfârșitul vieții ei pământene.  

[26] Ibidem, p. 298: ,,Așa că, opriți în fața porților grele, Solomon, ca un călăuz sârguincios, îi povesti Makedei câte ceva din povestea singurului popor de pe pământ care se-nchina la ce cunoștea, pe când toate celelalte se-nchinau la ce nu cunoșteau”.

[27] Ibidem, p. 333: ,,Așa se face că lordul Douglas află despre tulburările din Antikythera abia la o săptămână după ce mica insulă din federația sa fusese atacată, jefuită și revendicată ca teritoriu independent de pirații lui Theodoros, unul dintre capii cei mai căutați de navele englezești, atât în Arhipelag, cât și în Marea Ionică. (…) Theodoros era un barbar dintr-un ținut friguros de la nordul Dunării, care reușise în scurtă vreme, la o vârstă fragedă, căci nu avea mai mult de douăzeci și unu de ani, să întoarcă pe dos mările elene, vârând groază-n localnici și câștigându-și o mare faimă”. Ibidem, p. 335: ,,Căci Antikythera, chiar dacă era doar o insuliță aproape pustie, făcea parte din Statele Unite ale Insulelor Ionice, aflate sub protectorat britanic. Scelerata îndrăzneală a piraților lui Theodoros putea fi socotită o insultă la adresa Reginei ce tocmai se-ncoronase în acea zi binecuvântată lui Dumnezeu, și la adresa întregului Regat Unit al Marii Britanii, cea mai mare putere marină a vremii. Această insulă trebuia pedepsită, firește, cu toată asprimea”. Transpus pe planul realității geopolitice, așa cum Imperiul Britanic a fost zeița Nemesis a ambițiosului Theodoros, tot spațiul cultural de limba engleză opune rezistență întâmpinării en fanfare a operei scriitorului Mircea Cărtărescu, cuceritorul spațiilor literare limitrofe, dar fără un succes semnificativ la publicul din centru. Poate că prin romanul Theodoros, valahul va rupe pecețile pieței de carte anglo-saxone.

[28] Solomon și Makeda se vor iubi o singură noapte, după trei luni de așteptare fierbinte. În Theodoros, femeile se lasă ușor încălecate și îngrecate, în timp ce bărbații dogoresc de erecții incontrolabile. În ciuda sexualității răscoapte și explozive, de soioasă mahala bucureșteană, Mircea Cărtărescu are grijă să scurgă câțiva stropi de epitete hieratice peste niște animalice penetrări, domolindu-le duritatea prin absorbția unui sentimentalism căznit, Ibidem, p. 371: ,,Lui Solomon i se păru o dumnezee păgână, poate însăși Astarteea cea atât de hulită, cu mii de brațe și mii de țâțe și mii de buze și o limbă ce-i umbla pretutindeni regelui pe trup, și cu cele mai pătimașe gemete și uguieli ce-i deșteptau din nou bărbăția după fiecare înmuiere, căci până în zori se vărsă de cinci ori la rând în crăpătura ei muierească, iar ea însoți gemetele lui de țipete ce se auziseră desigur în tot palatul, căci nici o fereală nu mai era de trebuință de vreme ce nu se mai aflau în lume decât ei doi, în miezul trandafirului lor de patimă, coapse, țâțe, mădulare sculate și boașe și guri ce se căutau la nesfârșit în bezna groasă, desăvârșită”.

[29] Drumul din Iudeea în Etiopia se petrece în cinci zile fără o noapte. Chivotul Legii, baterie iradiantă, solenoid antic, face ca drumul să fie scurt ca o levitație.

[30] Ibidem, p. 392.

[31] Ibidem, p. 416.

[32] Ibidem, p. 421.

[33] Ibidem, p. 425.

[34] Ibidem, p. 424. Tewabech Ali amintește de o altă posibilă iubită din Arhipelag, frumoasa lesbiană Nura, libaneza cu ochi luminoși, pe care Theodoros se ferește s-o siluiască, cum mai avea obiceiul.

[35] Ibidem, p. 422. Sergenții Douglas și Pott, ,,bețivi cum nu se mai văzuseră-n Mama Africa până atunci”, îl ajută la manevrele militare și pregătirea trupelor pe câmpul de luptă etiopian.

[36] Ibidem, p. 429: ,,L-ai răstignit apoi pe nefericitul Wondyerad, gol cum l-a făcut maică-sa, cu fața la cruce și cu limbricii morți atârnându-i dintre fese, pe un dâmb de lut roșu, unde-a rămas, trup tot mai împuțit și mai putred, apoi doar un schelet murdar, în cele din urmă o grămăjoară de oase la rădăcina crucii, cât timp a ținut stăpânirea ta în Kwara”.

[37] Ibidem, p. 510: ,,Te-ai ridicat apoi în picioare și, ridicând brațele către bolta din care te privea Pantocratorul, ai scos un răcnet prelung, ca de leu al deșertului, căci erai acum Moa Ambassa ze imnegede Yehuda, leul leilor și împăratul împăraților în sfânta țară a Etiopiei”.

[38] La fel ca bizara mențiune a copilului kirghiz Yajub și a isprăvilor americanului Elisha Otis, inventatorul ascensorului în anul 1857. Întâmplările nu se leagă nici măcar într-o coincidență fericită, dar se pipăie narativ ca un tabernacol din care se scurg efluvii de mister. În schimb vorbele lordului Palmerston către regina Victoria sună ca o condamnare maioresciană a înapoierii, de care imperialiștii pot, totuși, profita cu folos pentru ei înșiși prin simpla exploatare capitalistă a resurselor minerale, p. 528, Ibidem, pp. 523-524: ,,Orice prințișor local, orice despot bătrân, orice șef de clan și de trib nu așteaptă să aibă drumuri, poduri și căi ferate, nici uzine, nici armate regulate, nici școli, spitale și academii în amărâta lor țărișoară unde se moare de malarie, de viermi și de foame, ci la prima victorie contra rivalilor la fel de zdrențăroși ca și ei, gata! Își pun șezutul pe un tron de bambus, își înfig pe creștet coroana de lemn aurit și iată-i împărați, să nu le-o ții înainte! Mă mir că nu se aleargă și pe căluți de lemn, asemenea copiilor mici…” Opinia contrară, de Cezar carpato-danubian, este afirmată orgolios de Theodoros într-o scrisoare către Sofiana la pagina 546.

[39] Ibidem, p. 613. Construcțiile în abis apar mai des în această ultimă parte. Naratorul e vădit încântat că a mai încheiat un roman și se răsfață escherian cu noi ca un dumnezeu de litere, un idol cu solzi de vocabule, Ibidem, p. 617: ,,Căci nici măcar noi, Atotștiutorii, n-avem să cunoaștem niciodată dacă noi te-am visat pe tine sau tu ne-ai visat pe noi, ca două mâini ce se zugrăvesc de-a pururi una pe alta”.

[40] Ibidem, p. 624.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Theofanie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023