„Daca m-as lua in serios ca scriitor, m-as imbolnavi de ficat“. Interviu cu Livius CIOCARLIE

[altmariusliterar]

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | 

http://www.observatorcultural.ro/Daca-m-as-lua-in-serios-ca-scriito...*articleID_13463-articles_details.html

Cine crede ca ultima carte scrisa de Livius Ciocarlie, Batrinete si moarte in mileniul trei (Editura Humanitas, 2005), este un „manual de intrebuintare“ a batrinetii se pacaleste amarnic. Desi titlul pare pretentios, cartea n-are nimic care sa tina de revelatie, de adevaruri ultime. Mesajul final, scris de Livius Ciocarlie, este: „Sa fim neseriosi! Sa nu dramatizam! Ne-am nascut fiindca asa s-a intimplat, murim fiindca asta-i situatia“. Livius Ciocarlie a predat, peste 30 de ani, la Universitatea de Vest de la Timisoara. A dobindit statutul de „distins carturar“ de care astazi ii este sila. A plecat din Timisoara si traieste la Bucuresti dintr-un motiv extrem de banal, pe care il veti citi in interviu. Batrinete si moarte in mileniul trei nu e o carte-revelatie. Intr-o lume de „masti“, Livius Ciocarlie s-a dezbarat de toate obligatiile academice si de staif intelectual si marturiseste ca nu este un mare scriitor. Sinceritatea lui pare neverosimila.


De ce v-ati mutat de la Timisoara?
Dintr-un motiv foarte simplu. Avem o fata care traieste la Bucuresti. Noi, acolo, stateam tot timpul cu gindul la ea, ne gindeam ca o sa ne fie tot mai greu sa venim la Bucuresti, si atunci am venit de-a binelea. 

Ati cumparat o casa la Bucuresti?
Am vindut acolo si am cumparat aici.

Si mai tineti legatura cu Universitatea din Timisoara?
Nu. Doar cu persoane din Timisoara. Mai am la Universitatea din Timisoara vreo doua doctorate, dar, altfel, prea putin.

Nu regretati cariera universitara de acolo?
Nu, nu, nu. De la sapte ani am stiut ca nu sint bun de nici un serviciu, iar de scoala cu atit mai putin. Nu mi-a placut scoala nici ca elev, nici ca profesor. Eu mi-am luat pensia in prima zi in care s-a putut, la virsta minima.

Chiar asa, nu v-a placut sa fiti profesor?
Nu. E o meserie de actor. Eu fac multa actorie in ce scriu, dar in viata de toate zilele nu-mi place. 

La Timisoara, cit timp ati fost profesor?
Peste 30 de ani. Din 1963. 

Nu va placea sa fiti profesor. Care va era atunci refugiul?
Refugiul era clar: scrisul. Cind am fost la Bordeaux, mi-am dat seamna ca un profesor de acolo, tot timpul anului, lucreaza pentru studenti. Si daca are ceva de scris, scrie vara. Eu mi-am inceput totdeauna ziua, la ora 5.00, cu lucruri care ma interesau pe mine. Dupa aceea, incercam sa fiu constiincios. Nu mi-am batut joc de scoala. Dar n-am pus scoala pe primul plan. 

De cit timp va treziti la ora 5.00?
De foarte multa vreme. 


- Am fost obsedat de rusine

Cind erati la Timisoara si predati franceza, simteati presiunea timpului, a sistemului, a regimului?
Da. Si asta se vede cel mai bine din urmatorul fapt. Acum, in ultimii ani, a trebuit sa-mi recitesc cartile. Si am ajuns la o concluzie care nu mi-a facut placere. 

Ce concluzie?
Se putea si fara ele. Recitindu-mi cartile, am vazut cit de posomorit eram. Am fost obsedat de rusine. Imi era o rusine ca traiam asa cum traiam. Stateam la invatamint politic, nu scoteam nici o vorba, si totusi imi ziceam: Cum e posibil sa nu-i spunem omului din fata noastra: lasa-ne, dom’le, cu prostiile astea. Am trait o viata de umilinta, fara motive foarte grave.

Va simteati obsedat de rusine chiar si cind taceati?
Da. Nu sint un adept al salvarii prin cultura. Ne falim cu ideea ca noi ne-am salvat prin cultura. Ca prin cultura, am putut sa rezistam. Dar prin asta nu ne-am cistigat niste merite. Ele nu exista. Tacerea era vinovata. Eu vedeam prin alte tari ca oamenii lupta si noi taceam. In perioada Dej, daca nu taceai, o pateai. Dar perioada Ceausescu, cu toate aspectele ei grotesti si greu de suportat, nu era nici pe departe atit de periculoasa. Ca sa traim comod noi ne-am autoconvins ca sintem „mincati de vii“. Si s-a vazut la revolutie ca Ceausescu n-a fost in stare sa omoare mii si mii de oameni.


- Pentru mine, plimbarea e ca si prietenia

Cum e acum in Bucuresti, pentru dvs.?
Am o vorba: eu ma simt foarte bine in Bucuresti pentru ca stau tot timpul acasa. Eu am mai trait in Bucuresti, in studentie. Atunci ma adaptasem foarte bine. Acum, sint in stare sa vad ce frumos e in Bucuresti, dar e prea tirziu ca sa mai am contact sufletesc. Cel mai mult imi lipseste faptul ca aici nu ma pot plimba. In Bucuresti sint case mult mai frumoase decit la Timisoara, dar o strada intreaga pe care sa umblu cu placere nu prea vad. E adevarat ca sensibilitatea mea este formata pe un tipar de Europa Centrala si aici ma simt putin strain. Dar nu sufar. M-am adaptat suficient. Iar faptul ca sint atit de retras tine de firea mea, nu de Bucuresti.

Nu aveti nici o strada preferata in Bucuresti?
Pentru mine plimbarea e ca si prietenia. Este ceva care te umple. Cind ma gindesc la un prieten, sint bucuros ca el exista. Eu sint in stare sa admir, sa ma bucur cind cineva face un lucru bun. Nu sint invidios. Asa ca plimbarea, pentru mine, inseamna sa ma bucur ca umblu pe unde umblu. Nu ma iau dupa cardiolog, care imi spune plimba-te, si eu ma plimb si zic e minunat. Nu, asta nu-i plimbare, e exercitiu fizic. 

Dar prin lumea culturala va plimbati?
Eu nu ma simt om de cultura, nu ma simt participant. Eu fac o deosebire intre creatie si cultura. Creatia este ceva inainte de asezarea valorilor. Cultura e facuta din valori constituite. In lumea valorilor constituite, nu ma simt prea bine. Pe mine ma atrage, intr-o expozitie, procesul care a dus de la nimic la acel tablou. Nu ma atrag gesturile mondene de la expozitii si prefer sa plec acasa. 

Cum v-ati simtit intr-un Tirg de carte, Bookarest, poate prea plin, acolo unde s-a lansat cartea dvs.?
Vorba lui Petre Roman: ca dracu. Eu sint zapacit, a trebuit sa semnez carti pentru persoane pe care le stiam de undeva si nu le recunosteam. 

De cind ati inceput sa scrieti Batrinete si moarte in mileniul trei?
A incalecat doi ani: 2003 si 2004. 

Care a fost povestea manuscrisului?
Sa nu se creada ca am divortat de Polirom, care s-a purtat excelent cu mine. Cind Gabriel Liiceanu mi-a propus sa-mi publice niste carti din trecut, ceea ce nu i-ar fi trecut nimanui prin cap, incepind cu mine, i-am dat lui cartea aceasta. 

Si vor fi si reeditari din opera dvs.?
Daca nu s-a razgindit Gabriel Liiceanu... Eu i-am spus de la inceput: cu cartile mele se pierd bani. Iar el mi-a raspuns sa-l las pe el sa judece cum vrea sa-si piarda banii. 

V-am mai auzit cu aceasta vorba: ca se pierd bani cu volumele scrise de dvs. Nu este totusi un alint?
Un alint? Intrebati-l pe domnul Lupescu. M-as mira sa fie un alint. 

De ce batrinetea si moartea sint teme pentru dvs.? Cind am scris despre tirg, m-am referit la cartea dvs. ca la una de o stranie minunatie. 
Alte teme, pentru mine, nu mai sint. Inainte de aceasta carte, anumite obligatii ma faceau sa particip la unele intimplari publice. Aveam preocupari mai diverse. Si asta s-a vazut si in cartile mele. Eu sint un tip lipsit de imaginatie si nu scriu decit despre ce traiesc. Acum, fiind atit de retras, batrinetea si moartea sint lucrurile care ma intereseaza. 


- Nu mai simt nevoia sa scriu, mai bine stau degeaba

N-ati fost tentat sa reveniti la niste cursuri din tinerete, la niste studii despre scriitori francezi, la monografii?
Nu mai am nici un fel de tragere de inima pentru asa ceva. De altfel, eu nu mai scriu de un an. Ca si fumatorii, pot sa spun si eu ca m-am lasat de scris. 

Ce nu mai scrieti?
Nu mai scriu nimic. Revad niste lucruri si atit.

Aceasta carte, Batrinete si moarte in mileniul trei, e ultima?
Da.

Nu va mai fi nimic dupa ea?
Mai sint niste carti neaparute. Am o colectie de eseuri care au aparut fie in reviste, fie n-au aparut deloc. Mie mi se pare ca ar merita sa apara. Mai am un jurnal din anii uriti – nu stiu daca sa-l public – din 1980-1985. Unui singur prieten i-am dat sa-l citeasca si mi-a zis ca sint cam rau. Totul e real in acel jurnal. Nu stiu daca eram rau. Am sa-l recitesc.

De ce nu mai scrieti?
Ca sa-mi motivez titlul. Nu mai simt nevoia sa scriu. Va raspund mai serios. A fost o nenorocire pentru mine, ca a trebuit sa-mi recitesc cartile. Am avut un sentiment de insignifianta, am observat ca repet unele lucruri. Mai bine stau degeaba. Acestea au fost intotdeauna cele doua tendinte ale mele: sa scriu sau sa stau degeaba. A invins tendinta cea mai profunda, adica statul degeaba. Dar exista o ipocrizie a inconstientului si mi-am gasit niste ocupatii cu lucrurile mai vechi. Inseamna ca am o nevoie de a avea ceva intre mine si sfirsitul care ma asteapta.

Cartea aceasta, ultima, Batrinete si moarte in mileniul trei, o considerati un testament, un manifest, un ultim cuvint?
Nu se poate folosi nici un cuvint mare in legatura cu ce fac eu. E un foc imprastiat, o imprastiere, asta mi se pare ca este. N-are nici o semnificatie deosebita. De altfel, sa nu credeti ca sint excesiv de modest. Mie imi plac cartile care au ele de spus ceva fara ca autorul sa fi avut ceva de spus. Cind autorul are ceva de spus, devin reticent. 

De ce va considerati un batrin palavragiu?
Daca scrii fara sa ai sentimentul ca ai ceva de spus, asta se numeste palavrageala. Nu exista nici o afirmatie care sa ma priveasca si care sa fie valabila in orice moment. Eu nu am decit adevaruri de moment. In momentul asta spun ceva si n-am nici cea mai mica jena ca peste cinci minute am sa cred altceva. Nu trebuie luat nimic ca fiind o autocaracterizare. Cineva va constata niste repetitii si din acelea vor iesi niste accente. Dar, in capul meu, orice afirmatie este una de moment. Eu traiesc de la un moment la altul. Neavind metafizica, neavind ceva care sa uneasca totul, eu traiesc momente. Rezulta aceasta imprastiere pe care mi-o asum ca atare. Ma simt foarte liber, dar este o libertate dificila, pentru ca e libertatea unui fulg care nu se asaza niciodata pentru ca nu are destula greutate. Greutatea asta ar fi o metafizica, o credinta, ceva care ar fi permanent in tine. 

Din generatia dvs. ati cunoscut oameni care sa aiba metafizica? Ati cunoscut oameni in carne si oase cu metafizica?
Sa largim putin cuvintul metafizica. Citesc acum Jurnalul II al lui Mircea Cartarescu. El are o religie a scrisului, cum avea si Proust. La Proust nu cred ca apare cuvintul Dumnezeu. Dar asta nu inseamna ca Proust nu avea o metafizica. Scrisul era ceva de deasupra, credea in scris ca intr-o valoare absoluta. La Cartarescu este la fel. Pentru mine, a avea metafizica inseamna ceva care sa te traverseze pe tot parcursul si care sa dea o unitate vietii tale. Eu n-am privit scrisul ca un profesionist. Eu tot spun ca sint diletant. Va spun fraza cea mai de luat in seama din cartea Batrinete si moarte in mileniul trei: „este foarte greu sa fii crezut cind esti sincer“. Eu sint totdeauna sincer, mint numai prin omisiune, cind spun ceva, chiar asa este, pentru ca sint incapabil sa produc din imaginatie. Poate ca scrisul meu ar putea sa para o metafizica. Eu m-am trezit zeci de ani la ora 5.00, ca sa scriu. Dar nu ma consider un profesionist si n-am metafizica.

In carte va luati o anumita distanta fata de postura la care ati ajuns. Nu va considerati un distins carturar!
Formula aceasta – distins carturar – ma scoate din sarite.

De ce nu acceptati aceasta realitate? Sinteti un om care a scris, care citeste, care a predat la Universitate cursuri de literatura franceza. De ce n-ati fi un distins carturar?

Distins nu-mi place sa fiu. E o masca. Stiu ca nu se poate trai decit cu masti. Daca apar asa, e o masca. N-am cum sa evit mastile, dar nu le iubesc. 

Cei mai multi dintre noi avem o masca?
Avem multe masti. Ne adaptam la imprejurari. Si avem mai multe feluri de a fi. Acelea sint masti. Cuvintul „masti“ nu trebuie luat peiorativ. Altfel nu se poate: acesta este modul de relationare cu ceilalti, prin masti. Daca ai fi natural, atunci i-ai spune celuilalt tot felul de magarii care iti trec prin cap si pe care nu le-ar suporta. Si am incepe sa ne batem. 

Iertati-ma, va vine sa spuneti si magarii celor pe care ii intilniti?
Cind ma gindesc la prietenii cei mai apropiati, la oamenii pe care ii iubesc, sint momente cind imi vine un gind rau. De ce sa-l spun? Eu cred in moment. In momentul acela am gindit asa, n-are rost sa spun. Asta inseamna sa fii civilizat. Daca spun gindul rau, celalalt va replica. Si atunci imi iau o masca, a celui care nu vrea sa gindeasca rau despre celalalt. 

N-ar fi bine sa le spuneti in fata, unor prieteni apropiati, ce ginditi, chiar daca e un repros? Nu asa progreseaza o prietenie?
Nu e bine. Jignesti pe om. Omul nu se poate schimba prin sfaturi, prin adevaruri pe care le afla. Daca se poate schimba e numai dintr-o miscare interioara. N-are rost sa lovesti. Viata e destul de grea, se sufera atit de mult, n-are rost sa jignesti. 

Revenind, va deranjeaza sa fiti considerat distins. De ce nu va convine caracterizarea de carturar?
N-am cum sa fiu carturar, desi am citit o imensitate de carti. Eu am o memorie asa de proasta, daca m-ati intreba de propriile mele carti, nu stiu ce contin. Exista fericiti, care cu toate ca au memoria extraordinara, cum e Serban Foarta, sint proaspeti. Cuvintul carturar cam asta vrea sa spuna. Un tip care are atitea carti in cap incit e un fel de biblioteca vie. Sint unii care rezista: oricit de mare ar fi cultura lor, ramin vii. Dar eu n-am cum sa fiu carturar, cit timp uit tot ce am citit.


- N-am metafizica nici la modul propriu 

Asta e un alt alint al dvs. 
Asta mi se spune mereu. Eu sint de acord ca ma alint sub un aspect: viata n-a fost rea cu mine. Am fost un privilegiat, nu m-a lovit prea tare, am trait pe un soi de puf. In rest, eu nu ma cert cu criticii, respect parerea oricui, nici nu prea o tin minte. Nu stiu daca e un alint ce spun acum. Alint ar fi sa cred ca sint altfel. In general, despre mine se spune ca-mi pun prea multa cenusa in cap. Eu asa gindesc.

Ziceti ca sinteti un privilegiat. 
N-am primit mari lovituri. 

In familie ati avut intotdeauna un echilibru?
Am fost ferit, n-am patit nimic rau. Ma uit la mine ca la un profitor al vietii. Reiese si din carte: cuvintul fundamental, pentru mine, este suferinta. Asta ma intereseaza mult mai mult decit valorile, decit cultura, cind vad cit sufera un om. Suferinta imi da si un sentiment de vinovatie, pentru ca eu n-am suferit mult.

Ce rol are sotia dvs., T., in evitarea suferintei?
Nu stiu daca as fi putut sa ma descurc fara ea. Eu sint complet aiurit, incapabil sa ma conduc. N-as putea sa traiesc fara ea. Meritul ei foarte mare este ca se poarta cu mine ca o mama fara sa fie materna. Are grija de toate lucrurile pe care n-as fi in stare sa le rezolv singur, dar nu sint „copilul mamei“. 

De citi ani sinteti cu T.?
De 46 de ani. De la terminarea facultatii. Nici nu-mi inchipui ca as putea trai fara ea. Si pentru ea ar fi probabil greu sa traiasca fara mine.

In carte spuneti: daca unul dispare, ce va face celalalt?
Apar niste probleme grave. Si mai am o obsesie: Alzheimer. Am avut in apropierea mea doi oameni care au suferit de Alzheimer.

Spuneti la un moment dat: frica de moarte sau frica de Alzheimer?
La mine nu e frica de moarte, pentru ca eu, de felul meu, sint cam superficial. Am o anumita frivolitate si asta ma apara de lucrurile grave. Nu-mi este teama de moarte. Ce ma apara de frica nu este curajul, ci neseriozitatea. Nu ma iau in serios. Imi este insa teama de Alzheimer. 

Ce inseamna sa nu va luati in serios?
Prefer sa nu fiu un scriitor foarte bun. Vad la toti scriitorii foarte buni cit de mare este nevroza lor, locul lor in canon. Ma gindesc ca ar putea sa ma framinte treaba asta, daca sint mai bun decit celalalt. Dar pentru mine o asemenea problema nu exista si sint fericit. Asta imi da libertate. 

Neseriozitatea e si o cale de salvare?
E o cale sadica de salvare. Aici e alintul, numai ca e un alint venit din inconstient. Nu poti sa-ti propui asta, sa fii neserios. Dar cred ca am si o fire hedonista, care fuge de greutati. Daca m-as lua in serios ca scriitor ar insemna sa ma imbolnavesc de ficat. Intotdeauna ma gindesc ca daca un roman va lua Premiul Nobel, imediat se vor imbolnavi o suta de romani, care sint scriitori toti. Cel putin o suta. Eu n-am sa ma imbolnavesc. 

Va mai pun o intrebare, pornind tot de la aceasta carte. De ce va marturisiti necredinta asa de ferm, asa de direct?
E o problema grava, importanta. Mi se pare ca religia aduna cea mai multa gindire, cea mai mare creativitate. Si, ca atare, sa constati ca atita lume are in credinta un suport si pentru tine nu poate sa fie, asta chiar nu ma lasa indiferent. Ma framinta necredinta mea.

N-ati simtit niciodata nevoia sa ingenuncheati, sa spuneti o rugaciune, sa va marturisiti unui preot?
Am avut un singur moment, dar care era probabil influentat de ambianta. Acum citiva ani am fost la Roma, am intrat in Santa Maria Maggiore, era muzica in biserica, eram cu gindul la cei patru oameni atit de apropiati, la sotia mea, la fiicele mele, la nepotelul meu. Atunci atit de tare as fi vrut sa ma pot ruga pentru ei incit aproape as spune ca m-am rugat. Desi nu stiu cui m-am rugat... N-am metafizica nici la modul propriu. Dar, privind in jur, pot spune ca am un raport natural cu mine. Nu mi se pare ca ar trebui sa ascund ceva, sa apar mai grozav decit sint, ma iau asa cum sint.


- In Crima si pedeapsa finalul este ratat 

La inmormintari va duceti?
Da, am fost la prieteni foarte buni. 

Simtiti ca e ultimul drum?
E o suferinta, cu atit mai pura, cu cit n-am o speranta in altceva. Stiu ca l-am pierdut pe omul acela definitiv. Si ca el a pierdut tot ce putea pierde. Sa dea Dumnezeu, daca pot sa-mi permit sa spun asa, sa nu fie adevarat. Si el sa nu fi pierdut tot ceea ce cred eu ca a pierdut. Bine ar fi. Eu nu sint in stare sa vad dincolo, nu e o chestie ideologica, nu e rezultatul unei meditatii, este o incapacitate sa cred in Dumnezeu. Eu citesc cu mare interes cartile sfinte. Imi este foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeul Vechiului Testament poate fi iubit. El poate fi temut, dar de ce iubit, asta nu prea inteleg. 

Cum va priviti sfirsitul?
Desi am scris cartea asta, nu-l prea privesc. Nu sint destul de serios ca sa-l am in fata. Nu cred ca voi fi dintre cei care, in ultima clipa, se vor converti, ceea ce mi s-ar parea foarte umilitor. Credinta de ultima clipa e o forma de manifestare a fricii. Eu nu sint credincios, dar iau foarte in serios verbul a crede. Eu sint convins ca majoritatea oamenilor cred ca cred. Eu incerc sa fiu sincer cu mine, sa ma inteleg bine, sa nu-mi inchipui ceea ce nu sint. Multi oameni respecta niste ritualuri, imita niste gesturi. Nu prea cred ca atit de multi romani au fost niste credinciosi de catacombe, nu ieseau la suprafata, nu-i vedea nimeni. Deodata, dupa ’90, in mod curios, a explodat credinta. Am o rezerva fata de acest fapt. In acelasi timp, am intuitia spiritualitatii si n-as vrea sa jignesc oameni la care tin, oameni pe care ii admir. Dar eu vreau sa fiu sincer cu mine insumi.

Spuneti ca nu credeti in umilinta sfirsitului.
M-ar umili foarte mult. Tot atit de mult cit m-ar umili aceasta masca a fricii care ar fi revelatia. De aceea, in carte, cind comentez Crima si pedeapsa, spun ca, dupa parerea mea, finalul e ratat, pentru ca acea brusca revelatie pe care o are Raskolnikov, fara sa aiba si mila fata de victimele lui, pe mine nu ma incalzeste.

Ce vreti sa ramina in urma dvs.?
Sincer, nu m-am gindit la ideea ca ar ramine ceva dupa mine. As vrea sa ramina citeva persoane, care sa traiasca cit mai mult si cit mai bine. Sper sa aiba noroc. Sa nu aiba mari suferinte.


- Cartarescu sufera ca un ciine

Si ce ati vrea sa se spuna in postumitate despre dvs.?
N-as vrea sa se spuna nimic. Nu ma preocupa nici ce se spune acum despre mine. 
Nu urmariti cronicile la cartile dvs.?
Le sint recunoscator celor care scriu despre mine. Sint recunoscator ca mi-au dat atentie. Dar ma simt cumva vinovat fata de ei. Inseamna ca au citit cartea, au scris despre ea. Ar fi cuviincios din partea mea sa fiu mai interesat de ce spun ei. Eu am avut si cronici foarte proaste si cronici foarte bune. Trei zile sint incintat sau suparat, si dupa aceea uit, dispare complet din mintea mea acea cronica. Nu se acumuleaza lucrurile acestea. Eu dau cea mai mare importanta libertatii de spirit. Si toate lucrurile acestea, toate cronicile, sint de natura sa o constringa. Daca depinzi de parerea altuia, buna sau rea, scade libertatea. Eu vad in jurul meu cit de mult sufera scriitorii la o cronica buna sau rea. Iata, vorbiram de Cartarescu. Slava Domnului ca este laudat, si pe buna dreptate! Dar Cartarescu sufera, vad ca sufera pentru ca nu este intotdeauna laudat indeajuns. Disproportia este enorma, ai zice ca nu este cazul sa se mai preocupe. Si totusi, Cartarescu sufera ca un ciine. Daca as fi poate mai mare scriitor, n-as mai fi atit de indiferent cu ce se scrie despre mine. Tine de conditia marelui scriitor sa dea importanta dimensiunii sale. Proust s-a umilit ingrozitor in fata unor oameni de care, vai de capul lor!, depindea sa fie publicat. Daca m-as transforma in mare scriitor, poate ca n-as mai fi atit de nepasator si as incepe sa sufar pentru fiecare rind scris despre mine.


„Nu sint un autor pe care sa-l citesc cu placere“

Spuneti ca Batrinete si moarte in mileniul trei este ultima carte pe care ati scris-o. Nu veti tinji dupa scris?
Nu exclud posibilitatea sa ma reapuc. Dar m-as mira teribil. Cred sincer si integral ca n-am sa mai scriu. 

De ce?
N-am fost incintat dupa ce mi-am recitit cartile. Nu sint un autor pe care sa-l citesc cu placere. Altfel de carti imi plac. Nu cele scrise de Livius Ciocarlie. 

Cindva, acum citiva ani, aveati o dezamagire fata de ce se intimpla in politica romaneasca. Mai sinteti dezamagit?
Sint dezamagit. Alternanta politica, in Romania, este intre oameni competenti, dar care nu vor sa faca ce trebuie facut, si unii care sint incompetenti in ceea ce ar trebui sa faca si ar vrea sa faca. 

Cum e echipa Basescu-Tariceanu?
Vor sa faca, dar echipa lor e plina de oameni incompetenti. Mai au dreptul la timp inainte de a fi judecati, dar acum cam asa arata. Pe de alta parte, Basescu e o fiara politica, e un norocos cum rar s-a vazut, s-ar putea ca Basescu sa reuseasca minuni, e un om care cistiga toate partidele dinainte pierdute. Are o energie de om politic, face gafe, dar ele nu se contabilizeaza. Daca nu vom intra in Europa in 2007, cine va profita? Basescu, care a vorbit de Axa cu Washington si Londra. Dar cauza principala a ratarilor politice este alternanta gresita. In celelalte tari s-a pornit de la guverne reformiste, care au cazut, pentru ca au nemultumit foarte multa lume. Noi am avut guverne antireformiste si schimbarea s-a facut pe un teren pe care e greu sa cladesti. Regimul Iliescu avea competenta activistilor, competenta celor care faceau numai ce le era profitabil lor, iar ceilalti, cel putin in regimul Constantinescu, au dovedit o neputinta de a face ce astepta lumea de la ei. Si mie mi-e teama ca aceasta situatie se va repeta. Mai am convingerea ca oamenii de cultura nu au nici o putere sa influenteze lucrurile. 

Nimeni nu influenteaza spre bine?
Nu, lucrurile nu sint influentate nici macar de oamenii mediatici. Ai zice ca Dinescu, Liiceanu, Plesu pot sa faca sa mearga lucrurile spre bine pentru ca ii vezi, crezi in ei. Ei sint un spectacol agreabil, dar nu pot sa schimbe nimic fundamental. Asta-i tristetea mea. 

Nu sint luati in seama?
Devenirea noastra din anii acestia nu-i ia in seama. De aici o oarecare posibilitate cu Basescu. Probabil ca e nevoie de un om mai frust, care nu l-a citit pe Cartarescu pina in campania electorala. Poate ca Basescu se potriveste mai bine cu ce asteapta romanii.