Apoftegma 27 despre avva Antonie este una dintre istorisirile des citate din Pateric, pentru că pune o problemă nu foarte des abordată: aceea a raportului dintre cuvânt, imagine şi prezenţă. Iată istorisirea: "Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte".
Putem descompune mesajul acestei povestiri în câteva elemente. Primul lucru despre care dă mărturie apoftegma este că viaţa duhovnicească are în centrul ei sfatul şi povaţa. Luptele pe tărâmul spiritului nu sunt nişte aventuri solitare, aşa cum ar putea părea. Călugării, deşi trăiesc izolaţi în pustie, află totuşi răgaz să-i caute pe bătrânii îmbunătăţiţi pentru a le cere cuvânt. În felul acesta s-a născut Patericul egiptean, din răspunsuri la întrebări şi necesităţi practice.
Frecvenţa acestor întâlniri varia foarte mult. Cei despre care ni se vorbeşte în apoftegma citată mergeau la avva Antonie o dată pe an, ceea ce nu înseamnă că nu erau sfătuiţi de alţi călugări mai apropiaţi. Întâlnirile cu scop duhovnicesc nu aveau neapărat un protocol al lor. Fiecare întreba, pentru mântuirea sufletului, despre gândurile care îl măcinau. Oricum, acesta este scenariul tipic. Neobişnuit în istorisirea pe care am relatat-o este că unul dintre vizitatori, deşi îl caută regulat pe Sfântul Antonie, niciodată nu întreabă nimic. Până şi sfântul se arată contrariat de o asemenea atitudine şi decide să îl provoace pe acel părinte tăcut. Din răspunsul acestuia: "destul îmi este numai să te văd, părinte", putem înţelege două lucruri. Înţelegem în primul rând că viaţa duhovnicească amprentează omul întreg. Trăirea în duh nu are efecte doar lăuntrice, ci sfinţenia învăluie şi transfigurează omul întreg. Sfinţenia avvei nu era vizibilă doar la nivelul discursului sau al sfaturilor practice, ci iradia din simpla lui prezenţă, devenit astfel o formă constantă, deşi tăcută, de propovăduire.
Pe de altă parte, această istorisire despre monahul tăcut care vine la avva Antonie ne ajută să restaurăm relaţia adecvată dintre cuvânt şi imagine. Fără înţelegerea acestei relaţii am putea fi tentaţi să credem că transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu se face exclusiv prin cuvânt. O asemenea concepţie virează inevitabil propovăduirea către lozincărie, limbaj de lemn şi celelalte metehne ale unui discurs gol. Riscul acesta îl evită doar cei care îl mărturisesc pe Dumnezeu nu doar vorbind, ci şi fiind. Fiind în primul rând împlinirea făgăduinţelor evanghelice.
Nu trebuie pierdut din vedere reversul medaliei. Dacă cei care vorbesc despre Dumnezeu sunt datori să îşi însuşească Evanghelia până acolo încât aceasta să devină vizibilă pe chipul lor, cei care primesc Cuvântul (şi fiecare dintre noi se găseşte simultan în postura de primitor şi propovăduitor al Cuvântului) nu trebuie să aibă pretenţia de la celălalt să fie sfânt. Exigenţa se îndreaptă mereu către sine, în vreme ce ceilalţi stau în umbra poruncii "nu judecaţi pentru ca să nu fiţi judecaţi".
Şi totuşi, în mod paradoxal, trebuie căutaţi pentru sfat cei în faţa cărora putem spune: "destul îmi este numai să te văd, părinte".
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius