Dania regelui Ludovic I pentru Dragoș, fiul lui Gyula (1360)
Ludovic (este vorba de Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei, 1342–1382), din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmației, Croa ției, Ramei, Serbiei, Galiției Lodomeriei, Cumaniei și Bulgariei, principe de Salerno și domn al ținutului Muntelui Sant'Angelo, tuturor credincioșilor întru Hristos, celor de acum ca și celor viitori, care vor lua cunoștință de cele de față, mântuire întru mântuitorul tuturor.
Înălțimea regească obișnuiește să ridice pe o treaptă mai înaltă pe supușii săi, pentru ca, prin aceasta, coroana și tronul regesc să se înalțe și numărul credincioșilor să sporească.
Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că înălțimea noastră, aducându-și aminte de feluritele fapte de credință și de preastrălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoș, fiul lui Gyula, credinciosul nostru român din Maramureș, slujbe pe care știm că le-a făcut și le-a adus maiestății noastre, potrivit cu cerințele stării și putinței lui, în cele mai multe treburi și războaie ale noastre, încredințate și date în seama lui, și mai cu osebire în reașezarea țării noastre, a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă și cu neobosită strădanie pe calea statornicei credințe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulți români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate; voind noi pentru sus-pomenitele lui vrednice slujbe să-l răsplătim cu un dar regesc, pentru ca și ceilalți, văzând aceasta, să fie îndemnați mai cu ușurință la împlinirea faptelor datoratei credințe și să învețe să slujească cu și mai multă râvnă sub un principe slăvit, am dat, am dăruit și am hărăzit sus-zisului Dragoș, și, prin el, lui Gyula și Lad, fiii săi, și oricăror moștenitori și urmași ai lor, în temeiul unei noi danii a noastre, ca un fel de răsplată cuvenită slujbelor sale, niște sate românești ale noastre numite Zalatina, Breb, Kopacsfalva, Desești, Hărnicești și Sat-Șugatag, aflătoare în Maramureș, cu toate roadele lor, cu veniturile noastre din quinquagesimă (cincizecimea, darea din oi datorată de români regelui), cu dările, îndatoririle și cu toate celelalte folosințe, ca să le stăpânească, să le țină și să le aibă pe veci și nestrămutat, ba chiar le dăm și le hărăzim prin ocrotirea privilegiului nostru de față, fără vătămarea drepturilor altora. Și mai poruncim și hotărâm cu regească putere ca zisul Dragoș și fiii săi și moștenitorii lor să se bucure și să se folosească pe veci, dimpreună cu numitele lor sate, de întreaga acea însușire de nobil, de care se știe că se folosesc și ceilalți nobili adevărați, dintâi și firești ai regatului nostru, care luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea totuși ca acel Dragoș și fiii săi și moștenitorii lor să fie ținuți a ne păstra de-a pururi nouă și urmașilor noștri, cu nestrămutată supunere, închinarea unei curate credințe.
(DRH, D, p. 77–78)
Dania regelui Ludovic I pentru Balc — constatarea pierderii Moldovei de către regatul Ungariei (1366)
[…] Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că, întorcându-ne căutătura privirii noastre spre viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureșean, iubitul și credinciosul nostru, și rechemând în amintirea înălțimii noastre nemăsuratele lui slujbe, prin care aceasta s-a făcut plăcut maiestății noastre, în tot timpul de când s-a alăturat maiestății noaste, cu o dragoste atât de fierbinte, încât părăsindu-și și lăsându-și în urmă părinții săi scumpi și foarte multe rude ca și toată averea lui, a venit din țara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei în sânul iubirii noastre, aducându-ne slujbele ce a văzut el cu înnăscuta sa iscusință că sunt spre folosul sporirii cinstei și puterii noastre. Iar noi, aducându-ne aminte de acestea și de alte preastrălucite vrednicii ale slujbelor sale, pe care am știut că acesta le-a împlinit cu grijă și iscusință în chipul de mai sus, cu râvna celor mai mari stăruințe, oriunde și mai cu osebire în zisa noastră țară moldovenească, nu fără vărsarea sângelui său însuși și îndurarea de răni cumplite și cu moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui, și pe care șslujbeț știm că le împlinește și acum și credem cu tărie că le va împlini și în viitor, și socotind din parte-ne că se cuvine să se dea răsplăți vrednice celui vrednic, și răsplăți mari celor mari, și ca o răsplată însemnată să întremeze și să învioreze trudnicile osteneli, ca un semn al iubirii noastre osebite și ca o dovadă de dragoste, cu buna învoire și încuviințare a prealuminatei principese, doamna Elisabeta, regina Ungariei, mama noastră preaiubită, și după îndelungată sfătuire cu prelații și baronii regatului nostru am dat, am dăruit și am hărăzit pomenitului voievod Balc și, prin el, lui Drag, Dragomir și Ștefan, frații lui buni și tuturor moștenitorilor lor și urmașilor lor, ca să le stăpânească să le țină și să le aibă, pe veci și nestrămutat, în aceleași adevărate și veci hotare, în care au fost ținute și stăpânite până acum, fără vătămarea drepturilor altora, moșia numită Cuhea, ce se află în țara noastră a Maramureșului, [...] trecută în mâinile noastre regești de la voievodul Bogdan și fii săi, necredincioși învederați ai noștri, pentru blestema ta lor vină de necredință, din aceea că acel Bogdan și fii săi, fulgerați de diavol, dușmanul neamului omenesc — care, rănindu-le greu inima cu săgețile sale înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate — plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră țară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestății noastre; drept care noi, pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora, care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit și despuiat cu totul, ca pe niște nevrednici, pe acel Bogdan și fiii săi sus-ziși de sus-numitele moșii.
(DRH, D, p. 82–83)
Nota Bene: Diferența dintre cele două diplome pune clar în evidență pierderea Moldovei de către coroana maghiară. Dacă în prima diplomă Dragoș a „reașezat țara noastră, a Moldovei“ și a „întors […] pe calea statornicei credințe […] către coroana regească pe mulți români răzvrătiți“, în a doua diplomă, Balc fuge din Moldova, își pierde avutul, rudele, prietenii și se refugiază în Ungaria. În plus, „necredinciosul“ Bogdan și fiii săi „uneltesc să o păstreze Moldova spre paguba maiestății noastre“ ceea ce demonstrează că în octombrie 1366 regalitatea maghiară nu mai stăpânea Moldova.
Sursa: Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, București, Corint, 2001, p. 84-85
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius