Ceea ce numim - nu tocmai exact - "cultura şi civilizaţia arabă", este de fapt, în cea mai mare parte, creaţia unor popoare ne-arabe, dar de religie islamică; popoare care au făcut parte din marele imperiu de odinioară al arabilor, care au folosit şi folosesc - în operele lor filosofice, ştiinţifice şi literare - limba arabă. Adepţii religiei islamice sunt azi în număr de aproximativ un miliard, - dintre care doar cam un sfert folosesc limba araba, mulţi dintre ei având şi tradiţii şi obiceiuri comune; dar dintre aceştia din urmă adevăraţi "arabi", deci descendenţi îndepărtaţi ai cuceritorilor porniţi din Peninsula Arabia în secolul al VII -lea şi stabiliţi apoi în ţările cucerite, sunt azi într-un număr mult, mult mai mic. Succesele fulgerătoare ale expediţiilor militare ale musulmanilor (determinate de temperamentul lor, puternic impulsionat de îndemnurile religioase formulate în Coran) au făcut ca in mai puţin de un secol imperiul arab să se întindă din India şi graniţele Chinei până la ţărmurile Atlanticului, incluzând şi Asia Mica, Nordul Africii şi toată Peninsula Iberica. În anul 711 un general berber trece strâmtoarea Gibraltar cu o armata de 7000 de berberi şi numai 700 de arabi, cucerind, în mai puţin de zece ani, întreaga peninsula. În cele şapte secole de dominaţie (şi apoi de recucerire progresivă a Peninsulei de către spanioli) musulmanii au creat aici o inestimabil de valoroasă cultură islamică - convenţional dar impropriu numită "arabă", creată fiind şi de fii ai altor popoare, având însă aceeaşi religie şi vorbind aceeaşi limbă arabă.
Aportul islamic la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul Spaniei şi al Siciliei. În primul rând, ocupaţia arabă a introdus în agricultură un sistem de irigaţie perfecţionat aici ca în nici o alta ţară din lume la acea dată. Arabii au introdus în Spania şi Sicilia - de unde acestea se vor răspândi în restul Europei - metode şi specii necunoscute în agricultură, pomicultură şi horticultură, ca: orezul, cânepa, bumbacul, dudul alb, bananierul, curmalul, gutuiul, portocalul, lămâiul, caisul, piersicul, rodiul, moşmonul, pepenele galben, strugurii-ursului. De asemenea, manufactura mătasei, a bumbacului, a lânei, a hârtiei, introduse de arabi în Spania şi Sicilia (şi, prin acestea, în Europa), au dus la o puternică dezvoltare şi a comerţului.
Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări (Spania şi Sicilia) aflate sub ocupaţia islamică era infinit superioară celei din restul Europei. Califul al-Hakam II (961-976), de exemplu, fondează 27 de şcoli publice în capitala sa Cordoba; îşi ataşează la curte numeroşi erudiţi, filosofi şi scriitori; trimite agenţi să îi achiziţioneze manuscrise până în îndepărtata Bukhara, pentru biblioteca sa ce numără peste 100.000 de opere, pe care un personal specializat le cercetase şi le catalogase. La Universitatea din Cordoba - oraş care în secolul al X-lea ajunsese cel mai strălucit centru al vieţii intelectuale din întreaga lume a timpului - predau profesori şi studiau tineri veniţi şi din Siria, Iran sau Egipt, precum şi din Occident, din Italia până în Anglia.
Cucerită şi ocupată timp de aproape două secole de arabi (între 902-1091), Sicilia a continuat să rămână şi sub dominaţia normandă ca o punte de legătură între civilizaţia Islamului şi cea a Europei. La curtea lor din Palermo regii normanzi şi-au atras erudiţi, medici, poeţi musulmani; în timp ce constructorii arabi au clădit diferite edificii splendide în stil arab, mult admirate şi azi. Iar împăratul Germaniei şi rege al Siciliei, Frederic II de Hohenstaufen (care prefera să rezideze la Palermo), era un bun cunoscător al limbii, religiei şi ştiinţei arabe, întreţinând legături strânse cu Siria şi Egiptul, invitând la curtea sa erudiţi, poeţi şi filosofi musulmani din Orientul Apropiat, adoptând el însuşi cultura şi obiceiurile arabe.
Contribuţia ştiinţei arabe - activitate de o amploare şi de o importanţă "fără egal în istoria lumii" (G. Sarton) - la dezvoltarea ştiinţei europene, a fost enormă. Personalităţi dintre cele mai ilustre ale culturii occidentale veneau să se instruiască şi să se perfecţioneze în centrele de cultura arabă din Spania. Arabii au fost marii transmiţători şi, în multe cazuri, chiar salvatori ai ştiinţei greceşti, pe care au şi continuat-o şi dezvoltat-o timp de cinci secole. În oraşul Toledo, grupul aşa numiţilor "traducători toledani" (din Spania, - dar mulţi erau veniţi aici şi din alte ţări) au făcut cunoscut pentru prima data Occidentului scrierile lui Euclide, Ptolemeu, Hipocrate, Galenos, Avicenna, traducându-le din arabă în limba latină. Unui singur astfel de traducător din arabă (Gherardo da Cremona, secolul XII) i se datorează versiunile în latină a peste 87 de tratate de medicina şi astronomie, fizică şi mecanică, astrologie şi alchimie, matematică şi filosofie. Lucrări fundamentale ale ştiinţei şi filosofiei greceşti (precum şi opere originale arabe) au fost traduse din arabă în latină şi la curtea regilor normanzi sau suevi din Sicilia.
În Peninsula Iberică, cooperarea dintre creştini, musulmani şi evrei s-a realizat într-un regim de exemplară şi benefică toleranţă. (Dar şi regii creştini din perioada Reconquistei s-au înconjurat de savanţi musulmani şi evrei). Începând din secolul al XII-lea, ştiinţa noua a Occidentului va fi indisolubil legată de contribuţia arabilor. Semnificativ este, de pildă, cazul lui Raimundus Lullus (m.1315), erudit impregnat de cultura arabă, unul din marile spirite enciclopedice ale Evului Mediu, autor al unui mare număr de opere de teologie, medicină, filosofie, matematică, fizică, alchimie. Fondator al unui colegiu pentru studiul limbii arabe, Lullus şi-a scris câteva opere mai întâi în această limbă.
De primordială importanţă a fost aportul arabilor şi în filosofie. Fără a ţine seama de influenţa arabilor, filosofia scolastica medievala este, în mare parte, de neconceput. Siger de Brabant a fost adept al filosofului arab Averroes; Roger Bacon 1-a preferat pe Avicenna, celalalt mare filosof arab; în timp ce Toma din Aquino a combinat elemente împrumutate din filosofia amândurora. Arabii au atras atenţia asupra lui Aristotel, pe care occidentalii 1-au receptat în lumina interpretărilor date de Avicenna şi Averroes.
Legăturile în domeniul artistic ale europenilor cu lumea arabo-islamica au început încă din secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau şi obiecte de arta, şi odată cu construcţia primelor monumente de arhitectură arabă din Spania. Cu ocazia cruciadelor, occidentalii au cunoscut mai de aproape arta arabă. În Peninsula Iberică, creştinii refugiaţi din zonele ocupate de musulmani ("mozarabii") au difuzat - la fel ca musulmanii rămaşi în regiunile recucerite de creştini (şi numiţi "mudejares") - stilul arhitecturii şi tehnicile artistice arabe în toată Spania. (Dar asemenea influenţe arabe se regăsesc până şi în arhitectura unor biserici din nordul Franţei, sau chiar din Anglia).
Arhitectura Evului Mediu din Occident a fost sensibil influenţată (mai ales în Sicilia şi Spania) de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane: ferestre duble, arce de diferite genuri, creneluri, cupole, arcade sau bolte poligonale şi segmentare, suprafeţe traforate, decoraţie policromă cu ceramică emailată. Arcul în formă de potcoavă (apărut mai întâi în 709, în moscheia omayazilor din Damasc) a fost mult folosit de arabi, pentru posibilităţile sale atât structurale cât şi decorative. De asemenea, arcul trilobat, cel dantelat (polilobulat), cel ascuţit, arcul orb, acesta din urma frecvent în arhitectura arabo-musulmană şi stilul mudejar, transmiţându-se până şi în arhitectura unor catedrale engleze (din Durham de pilda, sau din Norwich). Din arhitectura arabă provine şi arcul obtuz, cunoscut în Anglia sub numele de "arc Tudor".
În domeniul literaturii, arabii au fost mediatorii procesului de transmitere în lumea europeană a unui vast material de legende, povestiri şi fabule, originare din India şi Persia. Dante însuşi s-a servit în schema Divinei Comedii (şi chiar în multe detalii) de izvoare arabe. Verosimilă este şi influenţa arabo-islamica asupra trubadurilor, - atât sub raportul tematicii, cât şi în crearea celor dintâi forme strofice şi rimate ale poeziei ţărilor romanice, mai ales provensale. După regiunea Provence, a doua arie de transmisie a influenţei arabe a constituit-o regatul normand din Sicilia. Primul moment important al literaturii italiene, "Şcoala siciliană" de la curtea lui Frederic II, cultiva poezia în limba "vulgară", adică în italiană, inspirându-se şi din poeţi arabi. Primul monument literar al Spaniei, Romancero-ul, păstrează vie amintirea prezenţei musulmanilor în Spania: ciclul "romanţelor maure" din această celebră culegere are, foarte probabil, la bază un original arab: atmosfera, motivele, reacţiile sentimentale, spiritul, stilul, evoca puternic lumea arabo-islamică.
În sfârşit, semnificativ pentru vastitatea ariei şi pentru varietatea domeniilor în care s-a exercitat influenţa arabo-musulmană în Europa, este şi reflectarea acestor influenţe în fondul lexical al diferitelor ştiinţe; cuvinte ca: zenit, nadir, azimut, algebra, algoritm, cifră, zero, alchimie, alcaloizi, alcool, borax, elixir, talc, şi mulţi asemenea termeni, provin din limba arabă. De asemenea, foarte multe cuvinte de aceeaşi origine arabă au rămas definitiv în vocabularul vieţii cotidiene (mai ales în ţările romanice), ca: alcov, almanah, amiral, anilina, arsenal, asasin, aval, azur, baldachin, bazar, cablu, cafea, cală, calibru, a călăfătui, camfor, caporal, carafă, caravană, catran, caviar, chintal, coton, damasc, fanfară, fes, hazard, iasomie, intarsia, lapislazuli, lămâie, lăută, mască, magazin, materasă, meschin, mosc, muselină, papagal, persiane, razie, sarazin, sirop, sofa, şah, şal, şerbet, tafta, talisman, tambur, tarif, turban, turcoază, zahăr, zar etc.
prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA
|
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius