Cronica Ideilor: Cauda pavonis de Sorin Lavric

[altmariuspress]

Cronica Ideilor:
Cauda pavonis de Sorin Lavric

http://www.romlit.ro/cauda_pavonis Cînd lectura devine o rutină a cărei monotonie sufocă spiritul, remediul în faţa sa- ţietăţii stă în meditaţia asupra actului în sine: te întrebi ce e lectura şi ce anume îţi oferă ea, şi tot încercînd să te lămureşti sfîrşeşti prin a căpăta o dispoziţ ie care te scoate din matca plictisului livresc.  Reţeta a fost verificată deseori: cînd lectura e fadă, e îndeajuns să treci la filosofia din spatele ei, ca marasmul buchiselii să dispară. Cu o înclinaţie vădită spre textele exotice, de-a dreptul rare, ale scolasticii medievale, Valeriu Gherghel e un împătimit livresc la care postura de cititor i-a insuflat o serie de întrebări înrudite: cît din lectura unui volum e interpretare lui? Există un criteriu prin care să decidem care interpretare e mai bună? Există o singură interpretarea adevărată a unui text literar? Volumul Breviarul sceptic e o colecţie de eseuri gravitînd în jurul acestor întrebări.  Probabil că, dincolo de interesul teoretic al problemei, imboldul de a o cerceta i-a venit lui Valeriu Gherghel dintr-o exasperare cantitativă: disproporţia dintre numărul capodoperelor şi oceanul de exegeză din jurul lor. Interpreţii – filosofi sau critici – scriu inadmisibil de mult, dînd naştere unei babilonii documentare, în care ţi-e tot mai greu să te descurci. Tocmai de aceea principala exigenţă pe care autorul o pune în faţa exegeţilor e simplitatea. „În această lucrare mă va interesa, în primul rînd, aplicarea principiului simplităţii în interpretarea textelor. În hermeneutică, adepţii risipei şi excesului sînt legiune. Voi dovedi această tragedie. Dimpotrivă: adepţii simplităţii sînt rari.“ (p. 11) Cu alte cuvinte, de comentatori grafomani, care înconjoară o operă cu o iederă exegetică luxuriantă, nu ducem lipsă, în schimb numărul interpreţilor concişi sînt rarităţi istorice.  Ce surprinde la Gherghel e felul în care înţelege simplitatea, ca pe o concizie în expresie care se ţine aproape de obiect, fără a depăşi litera originalului: „A fi simplu în interpretare înseamnă mai multe lucruri deodată: a nu fi excesiv şi risipitor […], a respecta limita şi măsura, a accepta faptul incomod că poţi explica numai ce poţi explica […], a primi ininteligibilul aşa cum e: ininteligibil pur şi simplu, a te mărgini doar la ceea ce spune un text şi a evita să pui întrebări pe care textul nu le susţine în nici un fel, a rezolva o problemă doar cu datele ei şi a nu construi ipoteze suplimentare.“ (p. 13)  Spre a-şi sprijini imperativul simplităţii, Gherghel invocă şase maxime culese din trecut: 1) îndemnul grecesc ananke stenai, „undeva trebuie să te opreşti”, înaintarea sau regresul la infinit în cursul explicaţiilor fiind inutile; 2) regula lui Horaţiu: est modus in rebus, sunt certi denique fines (există o măsură şi o limită în toate cele); 3) regula lui Ockam: frustra fit per plura quod potest fieri per pauciora („e o zădărnicie să explici prin mai multe temeiuri ce poţi explica prin mai puţine”); 4) regula rabelaisiană soubhaitez donc mediocrité!, „să ne dorim mediocritatea!” unde mediocritatea are sensul de moderaţie şi umilinţă; 5) enunţul kafkian Das Unfassbare unfassbar ist (ceea ce e de neînţeles e de neînţeles); 6) principiul economiei la Wittgenstein: Wovon man nicht sprechen kann darüber man muss schweigen (despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă).  Ce e bizar la Valeriu Gherghel e că pledoaria pentru simplitate e însoţită de o neîncredere statornică în putinţa ca un cititor să intuiască intenţia cu care autorul şi-a scris textul. Ce a avut un scriitor în minte în clipa creaţiei rămîne un mister care echivalează pentru noi cu un vot de blam împotriva oricărei încercări de a-l interpreta „corect“. Din acest motiv, ideea unei singure interpretări adevărate e o iluzie, unde mai pui că un autor, în măsura în care chiar ştie ce vrea să spună, nu face decît să interpreteze la rîndul lui, caz în care suprapunerea planurilor e inevitabilă: nu ştim cîtă interpretare se ascunde în originalul însuşi, şi atunci cel mai bine e să ne oprim. Şi fiindcă nu avem un criteriu de depistare a adevărului dintr-o interpretare, trebuie să ne mulţumim cu exigenţa simplităţii. Între două sau mai multe comentarii la acelaşi text, cel mai concis are cîştig de cauză. Asta nu înseamnă că un comentariu e cu atît mai valid cu cît e mai lapidar, dar în genere criticul care a înţeles ceva se poate exprima scurt şi limpede, modul prolix de argumentare fiind semnul unei gîndiri confuze. Dar chiar şi aşa, ce anume stă în miezul unui text rămîne „lucru în sine“, cu neputinţă de atins prin comentarii, de aceea pînă şi cele mai ingenioase interpretări nu sînt oblice pe spiritul textului, căci nu vin în atingere cu el. Orice text e un pretext pentru etalarea unei fantezii explicative care adesea îi depăşeşte litera. Prin urmare, modul cel mai onest de a citi un text e cel literal, cînd nu cauţi altceva decît ce stă scris în el. În schimb, lectura alegorică e perfidă, căci aluneci în comparaţii fără acoperire, cum şi cea simbolică are aceeaşi meteahnă, fiindcă face corespondenţe fără sprijin în text. Altfel spus, cel mai bun comentariu la un poem e să-l citeşti de la un cap la altul fără să adaugi de la tine nimic. Interpretarea alterează un text, mutilîndu-i intenţia auctorială.  Gherghel e un sceptic pe care mefienţa faţă de interpretare nu i-a alungat pasiunea livrescă, dovadă pleiada de scriitori ale căror texte le comentează aici, de la William Blake la Origen, de la Hemingway la Scottus Eriugena, de la Bonaventura şi Hugo de Saint-Victor la Roman Ingarden şi Cervantes. Sub unghiul afinităţilor teoretice, sînt trei teoreticieni la care Valeriu Gherghel face trimiteri repetate: Erich Auerbach (Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală), Ernst Robert Curtius (Literatura europeană şi Evul Mediu Latin) şi Umberto Eco (Opera deschisă şi Limitele interpretării), consideraţi drept pontifii doctrinei privitoare la interpretare.  Nu lipsesc exemplele de exces exegetic, scolastica medievală fiind terenul predilect, de unde Gherghel îşi alege cazuistica abuzurilor explicative. De exemplu, o întrebare cu care teologii şi-au schingiuit minţile a fost: „Dumnezeu, fiind omniscient, ştie tot. Poate oare să ştie mai mult decît ştie?“ Şi a doua: „cîţi îngeri pot dansa pe vîrful unui ac?“ Asupra celei din urmă Bonaventura, Toma d’Aquino şi Duns Scotus s-au aplecat cu zel speculativ, găsind următoarea soluţie: un înger e o făptură spirituală, deci nu este un res extensa. El nu are întindere, mărime sau extensiune, căci o făptură angelică nu ocupă un spaţiu propriu-zis, ci doar un loc minim, care mai curînd e o poziţie decît un loc. Concluzia? „Pe vârful unui ac pot dansa toţi îngerii din univers: şi serafimii, şi heruvimii, şi arhanghelii, şi tronurile. Mai precis: atît îngerii buni, cît şi cei căzuţi.” (p. 186)  Sub sugestia unei lecturi din Roman Ingarden, Valeriu Gherghel atribuie lecturii două virtuţi gemene: completarea şi interpretarea. Cînd un cititor parcurge un text, pune de la sine detalii pe care textul nu le precizează (culoarea ochilor unui personaj sau îmbrăcămintea), şi totodată atribuie semnificaţii unor gesturi pe care autorul omite a le lămuri. Primul act, al completării, dă cadrul şi datele naraţiunii, al doilea, al interpretării, dă sensurile. Potrivit lui Gherghel e o greşeală a topi cele două virtuţi într-una singură. Chiar dacă un cititor a umplut cu detalii cadrul unei poveşti nu înseamnă că încă a înţeles-o. El mai are nevoie de semnificaţii psihologice sau morale, care nu vin pe calea completării. „Completarea e o operaţie ontologică sau,mai curînd epistemică; interpretarea una semantică. Fireşte, în măsura în care completările diferă, interpretările nu coincid. Completarea lacunelor e o condiţie necesară a interpretării, dar rămîne de regulă în afara ei.“ (p. 175)  În tratatul Periphyseon, Scottus Eriugena afirmă că interpretarea Bibliei e un proces infinit, semnificaţiile Scripturii fiind nenumărate, precum culorile din coada păunului (cauda pavonis). Metafora e sugestivă, dar incorectă, numărul culorilor din coada păunului fiind limitat. Şi totuşi, figura de stil stă în picioare. Cînd coada păunului e strînsă, nu bănuieşti explozia de culori care va urma în clipa desfoierii ei, moment în care erupţia cromatică e atît de bogată că sugerează foarte bine bogăţia de nuante pe care litera evanghelică, în aparenţă de o ariditate atică, le poate dezvălui la cercetare.  În concluzie, un volum de eseistică erudită şi de rafinament calofil, menit cititorilor cu apetit speculativ.