André Gide şi portarul lui: un dialog social

[altmariuspress]

Eseu:
André Gide şi portarul lui: un dialog social 

de Andrei Vieru

http://www.romlit.ro/andr_gide_i_portarul_lui_un_dialog_social „Cunoaşterea nu-i fortifică decât pe cei puternici“, scrie Gide. Cu alte cuvinte, cel slab, dacă vrea să devină într-o bună zi puternic, nu are nimic de aşteptat din partea cunoaşterii. Iar dacă cel slab nu are nimic de aşteptat de la ştiinţă – sau de la cei puternici (dacă ghicesc gândul ascuns al lui Gide) – la ce bun să-i pui în mână alte arme? Doar ca să-i distragi atenţia de la cea mai periculoasă, cea cu adevărat eficientă?  Gide a simţit – şi e marele lui merit – că un spor de cunoaştere nu conduce neapărat la un spor de putere. Pornind însă de la această fulgurantă constatare, el ajunge la o judecată sumară în care intră pe furiş un argument circular: cel timorat, lasă Gide să se înţeleagă, ar trebui să-şi accepte slăbiciunea, în fapt să devină chiar şi mai slab. Mai mult, ar trebui să abandoneze orice iniţiativă, deoarece este condamnat pe viaţă la propria-i condiţie. Oricum, vizibil e că un scriitor care refuză să voteze pentru că şi portarul are drept de vot, preferă să-i includă în raza de aplicabilitate a raţionamentelor sale doar pe alţii – sau în orice caz pe cei mai slabi decât el.  Aşadar, normal e ca cel slab să se descurajeze şi să devină şi mai slab tocmai pentru că e deja slab... Iar dacă înlocuim în fraza precedentă slab prin puternic şi spunem a se fortifica şi încuraja în loc de a deveni mai slab şi a se descuraja, vom obţine raţionamentul – cercul vicios – pe care cel puternic îl proclamă în numele egalilor săi. Prin acest gen de raţionamente ajungi să descoperi că puterea e caracteristică celor puternici, că slăbiciunea e tipică celor slabi, că inteligenţa îi defineşte pe cei inteligenţi şi că geniul e apanajul geniilor... – truisme ce constituie paradigma, esenţa însăşi a gândirii conservatoare.  Dacă reacţionarului îi plac cu deosebire tautologiile e pentru că, refuzând principiul devenirii, el preferă formele de inferenţă în care acest principiu lipseşte. Când gândeşti în linia tautologiilor păstrezi premisele ca să le reproduci apoi sub formă de concluzii; gândind în linia tautologiilor te conservi, te păstrezi intact şi pe tine însuţi: un truism are adesea un efect odihnitor sau este el însuşi rezultatul unei sieste.  Se spune adesea că importante sunt nu atât ipotezele, şi cu atât mai puţin verdictele pe care le poate emite un individ (remarca aplicându-i-se atât lui Gide, cât şi portarului său), ci cauzele profunde care îl determină să încline mai curând spre anumite dogme decât spre altele. Pentru ca fraza lui Gide să-şi dezvăluie până la capăt semnificaţia, e suficient să meditezi o clipă la impulsul din care provine setea de cunoaştere: la baza curiozităţii noastre stă voinţa de putere.  E uşor, atunci, să te convingi că verdictul cu pricina vine dintr-o viziune militantă asupra lumii: verdictul lui Gide exprimă idealul consolidării şi accentuării stării preexistente, ideal în numele căruia poţi lupta cu entuziasm pentru ca cel informat să aibă, printre altele, liber acces la informaţie, puternicul – la putere şi, ca să fim consecvenţi, bogatul – la fonduri.  Cunoaşterea îi fortifică oare numai pe cei puternici? Da, crede Gide, fiindcă ea riscă să-l fragilizeze şi mai mult pe cel vulnerabil, ba chiar să-l strivească sau, în cel mai bun caz, să rămână fără efect. Oricum ar fi, Gide se îndoieşte că cel slab şi-ar folosi cunoştinţele aşa cum i-ar şade bine: banii sunt utili doar în mâinile bogătaşilor – singurii capabili să se bucure de ei şi să-i facă să se bucure şi pe restul muritorilor de rând. Banii, averile nu riscă oare să corupă sufletul neprihănit al săracului? Sufletul bogatului e ferit de asemenea capcane: în privinţa «coruperii» pe el nu-l mai paşte nicio primejdie...  Trăim într-o lume de cerşetori. Chiar şi un miliardar, e suficient să vrea mai mult decât are, şi iată-l cerşind. La fel, un potentat care visează la prerogativele pe care încă nu le are crede că trebuie să fii deja puternic pentru a merita să deţii şi mai multe puteri: „dacă un slab de minte sau de înger pune din întâmplare mâna pe putere, riscăm să avem un candidat în plus la patul de spital sau la cămaşa de forţă“. Puterea îţi dă doar iluzia forţei – chiar atunci când rămâi la fel de neputincios şi de vulnerabil pe cât fuseseşi dintotdeauna. Or, ceea ce contează pentru echilibrul nostru nu e atât ştiinţa sau forţa de care dispunem; ceea ce contează e mai ales conştiinţa slăbiciunilor şi a ignoranţei noastre.  Din momentul în care cel informat, cel puternic şi cel înstărit îşi subestimează partea de ignoranţă, infirmitate sau sărăcie, din clipa în care ei şi le simt fără să şi le conştientizeze, devin răi, veninoşi, necruţători. Neputinţele pe care le observ la semenii mei, dar care nu sunt şi ale mele, nu mă fac neapărat insensibil la nenorocirile lor. În schimb, mă anesteziază total infirmităţile de care fără să ştiu sufăr şi eu. Ca şi când – lucru ciudat! – nu m-aş mai teme de ele. Iar dacă nu mă mai tem, atunci devin, cum s-ar spune, un nesimţit.  Răutatea şi agresivitatea nu merg totdeauna mână în mână cu puterea. Mamiferele înzestrate din punct de vedere fizic, dacă ar mai fi fost şi agresive pe deasupra, de multă vreme ar fi dispărut de pe faţa pământului: s-ar fi sfâşiat între ele cât ai zice peşte. Agresivi sunt doar cei slabi – cei care, asemenea şobolanilor şi oamenilor, nu reuşesc să se ucidă unii pe alţii cu una cu două. Natura, care nu e încă la curent cu progresele ştiinţei şi tehnicii, continuă să mizeze pe randamentul lor scăzut în materie de masacre; ea crede că slăbiciunea lor fizică nu ameninţă speciile.  După părerea mea, cunoaşterea îl întăreşte sau îl slăbeşte pe «atlet» în aceeaşi măsură în care poate să-l înarmeze sau să-l descurajeze pe «slăbănog». Că individul e puternic sau slab, viguros ori vulnerabil, lucrul nu are, la drept vorbind, prea mare importanţă. Un plus de cunoaştere nu ne zdruncină, şi nici nu ne fortifică, decât în măsura în care tulbură sau restabileşte – la un nivel mai înalt – echilibrul nostru lăuntric dintre cunoaştere şi ignoranţă. Nimeni nu e, în mod absolut, nici total ignorant, nici tobă de carte.  Dar în fond ce înseamnă „să fii informat“? Am remarcat deseori că, printr-un soi de entuziasm trecător (care-mi aduce aminte de avântul începătorului şi de elanul parvenitului) multe principii minunate pe care tocmai mi le-am însuşit şi care constituie acum averea mea, nu-mi schimbă firea decât pe moment. În curând, după ce mă voi fi obişnuit cu ele, noile mele principii – oricât de minunate – vor rămâne fără nicio urmare. Eu ignor aproape tot ce ştiu: nu prea mă încurc cu chestii dintr-astea.  Adevărul este că, dincolo de un anumit punct, cunoaşterea diminuează pe oricine. Cu cât înaintezi pe calea cunoaşterii, cu atât îţi risipeşti resursele credinţei. Or, tocmai de ele atârnă de fapt puterile noastre. La urma urmei, atunci când postulezi că celui puternic îi este dat să devină, orice s-ar întâmpla, şi mai puternic nu faci altceva decât să-i atribui forţei un statut metafizic.  E, fără îndoială, de preferat să vorbeşti despre orientare, de vreme ce nu poţi să dai cu adevărat un sens cuvântului voinţă. Căci forţa noastră nu creşte decât pe măsura rezistenţelor lăuntrice pe care le-am învins. Însă ceea ce numim de obicei voinţă nu ne este în această privinţă de niciun ajutor. De obicei, nu se spune despre un individ că ar fi dotat cu o voinţă puternică decât din clipa în care a avut câştig de cauză în faţa propriilor contradicţii, de va fi fost vreodată pus la încercare de ele. Aşa încât, ce să faci cu propria-ţi „voinţă“? Cel puternic, dacă vrea să rămână puternic, are tot interesul să-şi facă mâna. Este el oare în stare să rezolve conflictele interioare de care suferă semenul lui? Cel slab, prin simpla sa prezenţă, îl poate ajuta. Iar cel puternic îi va rămâne îndatorat: în general, nu eşti recunoscător celor care ţi-au făcut un serviciu, ci mai degrabă celor pe care i-ai ajutat tu.  (Versiunea în limba franceză a acestui eseu a apărut în volumul Le gai Ecclésiaste, Seuil, Paris, 2007)