Cu toții am învățat la școală de Stejarul din Borzești, de Teiul lui Mihai Eminescu sau de plopii fără soț în jurul cărora s-au scris legende. Astăzi ne vom aminti de câţiva arbori cu parfum de legendă, de la noi şi de prin lume.
Poate cel mai cunoscut copac al românilor este Teiul lui Eminescu. Acest tei argintiu – Tilia tomentosa Moench – are o vârstă calculată de specialişti de circa 500 de ani, deci, la vremea când ieşenii îi puteau vedea la umbra lui pe Mihai Eminescu împreună cu Veronica Micle sau Ion Creangă, copacul era deja bătrân. În timpul când Gheorghe Asachi desena planurile realizării parcului Copou, a remarcat teiul foarte frumos, care a fost introdus în parc, deşi nu se încadra în axa lui centrală, fiindcă aspectul copacului nu lăsa pe nimeni indiferent. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, parcul Copou a fost folosit ca lagăr de detenţie pentru românii care ulterior au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Pentru a nu fi tăiat teiul, intelectualii făceau de strajă copacului secular.
De-a lungul vremii s-au făcut mai multe tratamente copacului, iar în urma unuia dintre ele s-a petrecut un fel de minune: în 1950 teiul a fost grav afectat de o grindină, când vântul i-a rupt săgeata principală a coronamentului, brațul din partea nordică, precum și ramurile din celelalte brațe. În 1953 serviciile de spații verzi ale Primăriei Iașiului au segmentat ramurile de schelet, cu brațe lungi de 3-4 metri, au curățat scorbura care se formase de la bifurcarea trunchiului și l-au dezinfectat cu soluție de piatră vânătă și de formalină. S-a turnat apoi o plombă din nisip cu var și foarte puțin ciment, legând trunchiul cu cercuri metalice și sprijinind toate brațele pe console. În 1990, prof. dr. Mandache Leocov, director al Grădinii Botanice din Iași și responsabil la acel moment de arborii monumente din partea Academiei Române, a văzut că teiul dădea „semne vizibile de moarte" şi a fost desfăcută plomba, constatându-se că practic teiul s-a salvat singur, deşi pe dinăuntru era mort: două rădăcini aditive au crescut pe lângă plombă până în pământ. Teiul lui Eminescu este bine sănătos şi astăzi, fiind vizitat de turişti şi de îndrăgostiţi în fiecare zi, iar specialiştii cred că pentru următorii 50-100 de ani nu vor fi probleme.
Mai există 15 plopi legendari
Plopii fără soţ încă există. Nu toţi, dar mare parte din plopii care l-au inspirat pe Eminescu să scrie poezia 'Pe lângă plopii fără soţ", publicată în 1883, mai pot fi văzuţi pe șoseaua Bucium din Iaşi. La vremea când Mihai Eminescu se plimba pe lângă plopii albi, dealul Bucium era din plin împădurit. În zonă avea casa de vară şi soţul Veronicăi Micle, Ştefan Micle, rector al Universităţii din Iaşi, iar poetul făcea adesea plimbări prin zonă, la Hanul „Trei Sarmale", împreună cu prietenul său Ion Creangă. În anul 1973, cei 29 de plopi au fost ridicaţi la rang de monument al naturii. Ceauşescu a avut acolo o casă de oaspeţi, motiv pentru care s-au efectuat lucrări şi asupra albiei pârâului Vămăşoaia, lucrări care au dus la modificarea nivelului pânzei apei freatice, plopii fiind afectaţi. Unii dintre ei au fost loviţi de trăsnet de-a lungul vremii, alţii au fost tăiaţi fiindcă se uscaseră. În prezent mai pot fi văzuţi 15 plopi, lângă ei fiind şi un bust al lui Eminescu, iar pe o placă sunt gravate primele versuri din cunoscuta poezie: 'Pe lângă plopii fără soț/Adesea am trecut/Mă cunoșteau vecinii toți/Tu nu m-ai cunoscut".
La întâlnirea dintre legendă şi istorie se află copacul domnitorului Ştefan – Stejarul din Borzeşti. În apropiere de Oneşti, la Borzeşti, între 1493 şi 1494, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a construit o biserică elegantă, zveltă, sobră. Şi acum intră legenda în joc, punctul de pornire fiind un text al nuvelistului Nicolae Gane (1838-1916), publicat în „Convorbiri literare" din ianuarie 1882 – „Stejarul din Borzeşti". Adevărul istoric nu se cunoaşte, aşa că rămân doar variante legendare cu prietenul din copilărie al lui Ştefan, care, pe când se jucau împreună, a murit spânzurat din greşeală sau omorât de tătarii care tocmai năvăleau. Istoricii nu ştiu cu precizie nici dacă Ştefan cel Mare a copilărit la Borzeşti, aşa cum spune tradiţia, dar este posibil, căci de multe ori „poveştile" transmise din gură în gură, vreme de generaţii, conţin adevăruri importante.
Lumea întreagă este plină de arbori-monument
Unul dintre ei, cu o poveste deosebit de romantică, este Arborele din Ténéré, sau Arborele Vieţii. Acest salcâm era singurul copac pe o distanţă de 400 de kilometri din deşertul Sahara, în nord-estul Nigerului. Caravanele îl aveau ca punct de reper, iar viaţa acestuia a fost curmată brusc de civilizaţie, în forma unui camion, condus se pare de un şofer beat. În anul 1973 un camion scăpat de sub control a intrat în singurul copac de pe sute de kilometri pătraţi, distrugându-l. Pe locul copacului a fost ridicat un monument, iar rămăşiţele copacului au ajuns la muzeul din capitala Nigerului.
În apropierea oraşului australian Derby există un copac-închisoare. Un arbore din specia Adansonia Gregorii (Boab) ar fi jucat rolul de închisoare provizorie, în anul 1890, „găzduind" peste noapte în uriaşa lui scorbură nişte prizonieri care erau transportaţi la Derby.
Cel mai mare copac al lumii poartă nume de general american – Generalul Sherman fiind un sequoia bătrân de circa 2500 de ani. Uriaşul naturii face parte din Parcul Naţional Sequoia din California, în vestul munţilor Sierra Nevada. Copacul era o bună stare de sănătate, specialiştii considerând că mai poate trăi încă nişte... mii de ani.
Un alt stejar legendar, de această dată pentru englezi, este Stejarul Oak, din pădurea Sherwood – „reşedinţa" lui Robin Hood. Desigur, se crede că însuşi celebrul arcaş s-ar fi ascuns între crengile copacului de 23 de tone şi 52 de metri înălţime.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius