Convenția de la Geneva (1864)

[altmariusistoric]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La Wikisursă există texte originale legate de Prima Convenție de la Geneva

Prima Convenţie de la Geneva, 1864

Prima Convenție de la Geneva pentru Ameliorarea Situației Răniților din Armatele de pe Câmpul de Luptă este unul dintre cele patru tratate care constituie Convențiile de la Geneva. El definește „bazele pe care se sprijină restul legislației internaționale pentru protecția victimelor conflictelor armate”.^[1] A fost adoptată în 1864, dar a fost actualizată semnificativ în 1906, 1929 și 1949. Este strâns legată de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care a activat în sensul adoptării Convenției și a fost delegat ca organism de punere în aplicare al acesteia.

Istoric

Prima Convenție de la Geneva a fost adoptată într-o perioadă critică în istoria politică și militară europeană. De la înfrângerea lui Napoleon în bătălia de la Waterloo din 1815 și ieșirea la rampă a nepotului său în campania din Italia din 1859, în Europa de Vest domnise pacea.^[2] Totuși, odată cu Războiul Crimeei, Europa a fost zguduită de un nou conflict violent, și deși aceasta se întâmpla „într-o regiune depărtată și neaccesibilă” pentru majoritatea europenilor occidentali, Italia de nord era „atât de accesibilă din toate părțile Europei de Vest încât ea s-a umplut imediat de observatori curioși”; deși vărsarea de sânge nu a fost deosebit de mare față de alte războaie, pentru cei care i-au fost martori, ea a fost ceva șocant și neobișnuit.^[2]

Mișcarea pentru adoptarea unui set de legi internaționale care să guverneze tratamentul și îngrijirea răniților și prizonierilor de război a demarat după ce activistulHenri Dunant a fost martor la bătălia de la Solferino din 1859, între tabăra franco-piemonteză și cea austriacă în Italia de Nord.^[3] Suferința celor circa 40.000 de soldați răniți lăsați pe câmpul de luptă din cauza lipsei de infrastructură, de personal și de convenții care să permită acordarea de ajutor medical a fost cea care l-a împins pe Dunant să acționeze. La întoarcerea la Geneva, Dunant a publicat relatarea sa sub titlul Un Souvenir de Solferino și s-a folosit de calitatea sa de membru al Societății de Binefacere din Geneva, a cerut convocarea unei conferințe internaționale și a contribuit la înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii în 1863.^[4]

Comitetului Internațional al Crucii Roșii, deși admitea că este „în primul rând datoria și responsabilitatea unei țări să vegheze sănătatea propriului popor”, știa și că, mai ales în vreme de război, va exista totdeauna „o nevoie ca agenții de voluntari să suplimenteze… agențiile oficiale însărcinate cu aceste responsabilități în fiecare țară.”^[5] Pentru a se asigura că această misiune este acceptată pe scară largă, se impunea ca mai multe reguli să guverneze activitățile sale și pe cele ale beligeranților implicați.

La 22 august 1864, mai multe state europene și-au trimis delegați la Geneva, Elveția și au semnat Prima Convenție de la Geneva:

Semnarea Primei Convenţii de la Geneva de către o parte a puterilor europene în 1864

1. Baden (astăzi parte din Germania)
2. Belgia
3. Danemarca
4. Franța
5. Hessa (astăzi parte din Germania)
6. Italia
7. Țările de Jos
8. Portugalia
9. Prusia (astăzi parte din Germania)
10. Spania
11. Elveția
12. Württemberg (astăzi parte din Germania)

Norvegia și Suedia au semnat și ele în decembrie.

Acesta a fost primul și cel mai elementar tratat și și-a „tras puterea de constrângere din consimțământul implicit al statelor care l-au acceptat și l-au pus în aplicare la efectuarea de operațiuni militare.”^[2] Acest prim efort permitea doar:

1. imunitate față de capturare și față de distrugerea clădirilor destinate tratamentului soldaților răniți și bolnavi,
2. primirea și tratamentul cu imparțialitate al tuturor combatanților,
3. protecția civililor care îi ajută pe răniți, și
4. recunoașterea simbolului Crucii Roșii ca mijloc de identificare a persoanelor și echipamentelor acoperite de acest acord.^[6]

Deși au fost niște reforme reduse, tratatul a avut succes în aplicarea lor.

Din cauza ambiguităților din articolele inițiale și din cauza dezvoltării rapide a tehnicii de război, articolele inițiale a trebuit să fie revizuite și extinse, foarte mult prin a Doua Convenție de la Geneva din 1906 și prin Convenția de la Haga din 1899 prin care articolele și-au extins aplicarea și asupra războiului maritim.^[7] A fostreactualizată în 1929 cu unele modificări minore. Dar, așa cum observa Jean S. Pictet, directorul Comitetului Internațional al Crucii Roșii în 1951, „legea mereu rămâne în urma generozității; întârzie în a se conforma realităților vieții și nevoilor omenirii”, astfel că este de datoria Crucii Roșii „să asiste la lărgirea ariei de acoperire a legii, pe prezumția că… legea își va păstra valoarea”, în principal prin revizuirea și completarea acestor principii de bază ale Primei Convenții de la Geneva.^[1]

Note

1. ^ ^a b Pictet, Jean S. (1951), „The New Geneva Conventions for the Protection of War Victims”, The American Journal of International Law 45 (3): 462–475
2. ^ ^a b c Davis, George B. (1907), „The Geneva Convention of 1906 [Convențiile de la Geneva din 1906]”, The American Journal of International Law 1 (2): 400+
3. ^ Baxter, Richard (1977), „Human Rights in War [Drepturile Omului în război]”, Bulletin of the American Academy of Arts and Sciences 31 (2): 5
4. ^ Sperry, C.S. (1906), „The Revision of the Geneva Convention, 1906”, Proceedings of the American Political Science Association 3: 33
5. ^ Anderson, Chandler P. (1920), „The International Red Cross Organization”, The American Journal of International Law 14 (1): 210
6. ^ Encyclopedia Britannica, s.v. "Geneva Conventions", http://search.eb.com/ (accesat la 10 martie 2009).
7. ^ Encyclopedia Britannica, "Geneva Conventions".

[altmariusistoric]

First Geneva Convention (1864)

For works with similar titles, see First Geneva Convention.

First Geneva Convention  (1864) 

Second Geneva Convention→

The First Geneva Convention, for the Amelioration of the Condition of the Wounded in Armies in the Field, is one of four treaties of the Geneva Conventions. It defines "the basis on which rest the rules of international law for the protection of the victims of armed conflicts." It was first adopted in 1864, but was significantly updated in 1906, 1929, and 1949.— Excerpted from First Geneva Convention on Wikipedia, the free encyclopedia.

Article 1. Ambulances and military hospitals shall be recognized as neutral, and as such, protected and respected by the belligerents as long as they accommodate wounded and sick. Neutrality shall end if the said ambulances or hospitals should be held by a military force.

Art. 2. Hospital and ambulance personnel, including the quarter-master's staff, the medical, administrative and transport services, and the chaplains, shall have the benefit of the same neutrality when on duty, and while there remain any wounded to be brought in or assisted.

Art. 3. The persons designated in the preceding Article may, even after enemy occupation, continue to discharge their functions in the hospital or ambulance with which they serve, or may withdraw to rejoin the units to which they belong. When in these circumstances they cease from their functions, such persons shall be delivered to the enemy outposts by the occupying forces.

Art. 4. The material of military hospitals being subject to the laws of war, the persons attached to such hospitals may take with them, on withdrawing, only the articles which are their own personal property. Ambulances, on the contrary, under similar circumstances, shall retain their equipment.

Art. 5. Inhabitants of the country who bring help to the wounded shall be respected and shall remain free. Generals of the belligerent Powers shall make it their duty to notify the inhabitants of the appeal made to their humanity, and of the neutrality which humane conduct will confer. The presence of any wounded combatant receiving shelter and care in a house shall ensure its protection. An inhabitant who has given shelter to the wounded shall be exempted from billeting and from a portion of such war contributions as may be levied.

Art. 6. Wounded or sick combatants, to whatever nation they may belong, shall be collected and cared for. Commanders-in-Chief may hand over immediately to the enemy outposts enemy combatants wounded during an engagement, when circumstances allow and subject to the agreement of both parties. Those who, after their recovery, are recognized as being unfit for further service, shall be repatriated. The others may likewise be sent back, on condition that they shall not again, for the duration of hostilities, take up arms. Evacuation parties, and the personnel conducting them, shall be considered as being absolutely neutral.

Art. 7. A distinctive and uniform flag shall be adopted for hospitals, ambulances and evacuation parties. It should in all circumstances be accompanied by the national flag. An armlet may also be worn by personnel enjoying neutrality but its issue shall be left to the military authorities. Both flag and armlet shall bear a red cross on a white ground.

Art. 8. The implementing of the present Convention shall be arranged by the Commanders-in-Chief of the belligerent armies following the instructions of their respective Governments and in accordance with the general principles set forth in this Convention.

Art. 9. The High Contracting Parties have agreed to communicate the present Convention with an invitation to accede thereto to Governments unable to appoint Plenipotentiaries to the International Conference at Geneva. The Protocol has accordingly been left open.

Art. 10. The present Convention shall be ratified and the ratifications exchanged at Berne, within the next four months, or sooner if possible.

In faith whereof, the respective Plenipotentiaries have signed the Convention and thereto affixed their seals.

Done at Geneva, this twenty-second day of August, in the year one thousand eight hundred and sixty-four.

(Here follow signatures)