Constantin Ţoiu - 2

[altmariusliterar]

  de Alex. Ştefănescu

http://www.romlit.ro/constantin_oiu_ii Erotism difuz  Atmosfera din romanul Barbarius, 1999, este aceea din nuvela Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann. Un bărbat în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, Cezar Zdrăfculescu, se pregăteşte să moară, calm, senin, făcând o excursie la Sinaia şi vizitând-o pe o cunoscută a sa, Agripina Boboc, o femeie trecută şi ea de mult de prima tinereţe. Bărbatul nu suferă de nici o boală gravă, nu este ameninţat de nimeni şi nici nu se gândeşte la sinucidere. Totuşi, el simte că urmează să se despartă în scurt timp de viaţă şi vrea ca totul să se desfăşoare lin şi ceremonios, eventual să şi sărbătorească evenimentul.  în tinereţe, Cezar Zdrăfculescu şi-a făcut instrucţia militară la "Flotila de bombardiere 1" de la Braşov şi la un moment dat a fost detaşat la o bază tehnică a aviaţiei, din Bucureşti. Apoi, în plin stalinism, a fost procuror şi şi-a demonstrat cu exces de zel devotamentul faţă de regimul comunist, pentru a-şi "spăla" dosarul de cadre. în anii '60 s-a expatriat, stabilindu-se în Italia, iar după revoluţie s-a întors în România.  Aici, vede locuri pe care nu le-a mai văzut de multă vreme şi retrăieşte momente din viaţa lui păstrate în amintire. Procesul de rememorare dezvoltă diverse interferenţe, de genul celor care apar în propagarea undelor radio. Fostul procuror se confundă uneori pe sine cu pretorul roman Philippus Barbarius, de existenţa căruia a aflat din cărţile de istorie, pe vremea când se afla la Roma. Totodată, faptele şi opiniile lui Cezar Zdrăfculescu sunt comentate mereu, în surdină, de un alter-ego al lui, Rânzei, o conştiinţă lucidă şi sarcastică, gata să cenzureze orice interpretare romantică a trecutului.  în plus, acţiunile şi comentariile personajului principal se reflectă în conştiinţele altor personaje, de exemplu în aceea a Zamfiriţei Micescu, care mai este şi medic psihiatru (şi prin care se introduce în roman o perspectivă ştiinţifică, distrugătoare de iluzii). Dispunând de mai multe unghiuri de înregistrare-inventare a realităţii, Constantin Ţoiu se află în situaţia unui experimentat regizor de emisie de televiziune, instalat în faţa mai multor monitoare: el comandă schimbarea perspectivei narative exact atunci când trebuie, ceea ce înseamnă exact atunci când cititorul începe să se plictisească.  A trecut vremea când trecerea inoportună de la un plan la altul făcea lectura cărţilor lui Constantin Ţoiu greoaie.  Romanul este plin de un erotism difuz şi inanalizabil, ca erotismul din şampanie. Indiferent dacă descrie icre de Manciuria sau ceaiuri afrodisiace, munţi cu vârfurile ascunse în nori sau case de toleranţă, prozatorul trezeşte în cititor nostalgia beatitudinii amoroase. Parafrazându-l pe Titu Maiorescu, despre romanul său s-ar putea spune că este un vis liber al senzualităţii.  în mod surprinzător, în episoadele licenţioase, desprinse parcă din Boccaccio, sexualitatea este la fel de elegant reprezentată ca în cele de o desăvârşită decenţă. îşi spune cuvântul aici simţul artistic al prozatorului, care nu lasă nimic netransfigurat.  O capodoperă a genului este istoria dezvirginării tânărului Cezar Zdrăfculescu de către o angajată a bordelului Femina, Elisaveta. încântată de mărimea a ceea ce descoperă în pantalo-nii clientului, Elisaveta îşi face datoria cu zel şi, entuziasmată, le cheamă şi pe celelalte prostituate să vadă ce n-au mai văzut. Apoi, când obiectul admiraţiei ei, rănit din cauza suprasolicitării, începe să sângereze, ea îl pansează cu drag, făcându-i o husă din tifon. Atmosfera idilică şi desuetă din bordel, comicul de situaţie, ca şi frumuseţea metafizică a peisajului văzut pe fereastră (ninge la nesfârşit, cu fulgi mari, îngropând faptele oamenilor sub troiene de puritate de provenienţă celestă) conferă farmec episodului.  Romanul conţine nu numai erotism, ci şi dragoste. Dintre poveştile de dragoste introduse ca nişte fire de argint în ţesătura lui, cea mai tulburătoare este aceea trăită de fostul procuror la bătrâneţe. Fascinat de Zamfiriţa, care este o femeie matură, dar nu şi-a epuizat încă resursele de feminitate, Cezar redescoperă fugitiv iubirea, ca pe un bis al existenţei, ca pe o ultimă tresărire a conştiinţei lui de bărbat.  De fapt, tot ceea ce povesteşte Constantin Ţoiu în roman devine captivant. Chiar şi întâmplările din viaţa de fiecare zi, de pe stradă se transformă într-un spectacol.  însă adevăratul spectacol îl constituie, pentru cunoscători, istorisirea însăşi.  Recital publicistic  În publicistica lui Constantin Ţoiu este valorificată, în şi mai mare libertate, această artă de povestitor-causeur. Eliberat de obligaţia respectării planului unei mari construcţii epice, scriitorul poate trece fără explicaţii de la un subiect la altul, ca şi cum ar răsfoi capricios o culegere de impresii, amintiri şi reflecţii.  Publicate întâi în presa literară şi reluate apoi în volume ca Destinul cuvintelor, 1971, Pretexte, 1973, şi Alte pretexte, 1977, articolele lui Constantin Ţoiu aduc aminte de recitalurile publicistice ale lui G. Călinescu şi Geo Bogza, cu următoarea deosebire: în timp ce la G. Călinescu primează jocul de idei, iar la Geo Bogza - lirismul, la Constantin Ţoiu importantă este povestea. Chiar şi comentarea poveştii are în articolele sale o dezvoltare visător-voluptuoasă, de poveste.  La începutul fiecărui articol, scriitorul evocă o întâmplare trăită de el, menţionează o carte sau doar o ştire de ziar, aduce în discuţie o problemă aflată la ordinea zilei şi, astfel, îl atrage pe cititor într-o relaţie de familiaritate (respectuoasă). Apoi, ceea ce părea o însemnare de jurnal devine - printr-o amplificare tacticoasă, digresivă - proză eseistică.  Distanţa dintre pretext şi text este adeseori surprinzător de mare. într-o tabletă cu titlul Jurăminte niciodată călcate, punctul de plecare îl constituie stridenţa culorilor din expoziţia unor pictori americani de origine indiană organizată la Bucureşti. Această "naivitate" artistică - explică scriitorul - aparţine unui "neam liber şi mândru, singurul din secolul XX, care, bucurându-se de avantajele civilizaţiei moderne, nu vrea să uite nici un detaliu al trecutului său eroic". Şi reconstituirea psihologiei indienilor americani culminează cu o presupunere emoţionantă:  "Probabil că mai sunt şi azi indieni care, în somnul lor epic de piei roşii, aruncă lasoul peste gâtul locomotivei intruse, s-o oprească din drumul ei neînţeles prin preeria incultă, gest formidabil de candid, de copilăresc şi plin de forţă, de forţa lui don Quijote."  Pars pro toto... Nu este vorba aici doar de indieni, ci de însăşi ideea de autenticitate etnică în confruntarea cu tehnica impersonală; prin exemplul său exotic, Constantin Ţoiu vorbeşte şi despre năzuinţa poporului român de a-şi păstra individualitatea împotriva tendinţei generale de standardizare a vieţii ("Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier"...).  Scriitorul susţine tradiţia, înţelegând însă prin tradiţie o "cuminţenie a pământului" şi nu reiterarea mecanică a unor practici din trecut. Constantin Ţoiu este un umanist de modă veche, nedescurajat de perspectiva de "a vorbi într-un pustiu". Urmărind filmul Un taxi pentru Tobruk, el remarcă o replică pe care ulterior o repetă obsedant: "în război oamenii trebuiesc omorâţi înainte de a-i cunoaşte." Această afirmaţie cinică îl determină să reflecteze asupra deosebirii dintre primul şi cel de-al doilea război mondial, asupra "progresului" realizat în numai două decenii în această "activitate":  "în primul război, om cu om se vedea la faţă peste noroiul tranşeelor. Până şi aviatorii se ridicau în carlingă să se vadă mai bine, iar când vreunuia i se bloca mitraliera, celălalt dădea din mână, văd că ai o defecţiune, plec, nu mai trag nici eu, mă duc..."; "în comparaţie cu primul război, cel din urmă parcă fuse mai crud. Mecanizare nebună, distanţă lungă la trageri, om cu om nu se mai vedea la chip şi se ucidea mai mult efectivul."  Subiectele aparente ale articolelor lui Constantin Ţoiu au eterogenitatea rubricilor de "fapte diverse" din ziarele de mare tiraj. Scriitorul ia în discuţie lansarea navelor cosmice, aventurile navigatorilor solitari, arhitectura modernă, prezenţa curioasă a unui elan în pădurile Neamţului, moda grefelor în medicina de ultimă oră, semnificaţia zilei de 1 aprilie ş.a.m.d. însă adevăratul său subiect rămâne, de fiecare dată, condiţia umană. Când scrie despre furnici sau maimuţe, despre cai sau peşti, el se referă - fabulistic - tot la moravurile oamenilor.  Ion Creangă pe înţelesul maturilor  Articolele publicate iniţial la rubrica Prepeleac din România literară şi reproduse apoi în volumul cu acelaşi titlu din 1991 au o unitate tematică, referindu-se toate, fără excepţie, la opera lui Ion Creangă. De fapt, Constantin Ţoiu repovesteşte ceea ce a povestit Ion Creangă. De ce o face? în primul rând din plăcere. Şi în al doilea rând ca să îl explice pe Ion Creangă maturilor.  În vremea noastră, sunt la modă cărţi de genul Homer pe înţelesul copiilor, Shakespeare pe înţelesul copiilor etc. Neputându-se obişnui cu ideea că mari opere literare rămân inaccesibile cititorilor încă neformaţi, lipsiţi de cultură filologică şi filosofică, diverşi autori "traduc" operele respective într-un limbaj simplu şi universal, într-un fel de esperanto al literaturii. în felul acesta se pierde foarte mult din valoarea textului original, dar nu se pierde totul. Şi, uneori, se creează chiar o nouă valoare, ale cărei caracteristici ar merita o discuţie aparte (s-ar putea scrie cândva o estetică a repovestirii).  Constantin Ţoiu procedează exact invers: rescrie opera lui Ion Creangă - considerat un autor pentru copii - pe înţelesul maturilor. Descifrează aluziile subtile şi adeseori perverse din naraţiuni, evidenţiază echivocul unor texte aparent univoce, descoperă atingerile pe care le fac scrierile cu alură folclorică ale unui autor din secolul nouăsprezece cu lumea secolului douăzeci. Repovestirea sa este de fapt o exegeză, realizată de un critic amator şi un prozator rafinat.  Ideea că opera lui Ion Creangă nu este naivă şi că îl poate delecta pe un cititor cultivat nu este nouă. Ca şi în alte cazuri, G. Călinescu este cel care a dat tonul, susţinând, în Istoria literaturii de la origini până în prezent, că "plăcerea stârnită de audiţia scrierilor lui Creangă e de un rafinament erudit", ca şi plăcerea pe care o provoacă lectura versurilor lui Anton Pann. "Anton Pann ori Creangă - explică G. Călinescu -, amândoi humorişti de tip rabelaisian, fac cu greu figură de erudiţi pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul livresc trebuie să fie neapărat un humanist. Erudiţia însă nu are limite şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei nişte mari erudiţi, în materie de ştiinţă şi literatură populară." De altfel, încă de la descoperirea lui Creangă de către Eminescu şi aducerea lui în faţa "boierilor" din cenaclul Junimea a existat intuiţia caracterului ne-pueril al poveştilor şi povestirilor scrise de el.  Constantin Ţoiu este însă primul care foloseşte sistematic această cheie de lectură. în plus, autorul Galeriei cu viţă sălbatică proiectează asupra operei lui Ion Creangă o experienţă istorică specifică celei de-a doua jumătăţi a secolului douăzeci. "Teribila fată a împăratului Roş este o intelectuală plină de temperament şi de imaginaţie, cu apucături de "teroristă", deşi are un fond bun" - o asemenea frază nu putea fi scrisă în secolulul nouăsprezece şi nici în prima jumătate a secolului douăzeci.  Constantin Ţoiu parcurge scrierile lui Ion Creangă în starea de spirit a unui degustător de vinuri vechi. Ni-l putem imagina stând seara într-un fotoliu, la lumina unui lampadar cu abajur de mătase şi întorcând încet foaie după foaie dintr-o ediţie bibliofilă. în această atmosferă textele îşi dezvăluie frumuseţi discrete, pe care alţi cititori, mai grăbiţi şi mai superficiali, nu le-au observat.  Exegetul relatează şi comentează alternativ, ceea ce nu înseamnă că trece mecanic de la un procedeu la altul. El combină ingenios procedeele, făcând o sinteză între arta de prozator şi aceea de critic literar. "Capitolul" despre Stan Păţitul începe cu o recapitulare a datelor problemei:  "Un tânăr harnic şi cumsecade, orfan de mic, îşi croieşte muncind un drum în viaţă şi în cele din urmă se aşează într-un sat bogat. Pe la treizeci de ani făcuse o avere frumuşică. Numai că era singur-singurel şi de la o vreme îl bate gândul să se însoare. Atâtea auzise însă că pătimiseră alţii de pe urma femeilor, că tot amâna "această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţi"."  Această relatare nudă are o funcţie critică, evidenţiind elementaritatea poveştii lui Ion Creangă. Constantin Ţoiu vrea să arate că o situaţie banală, cu o evoluţie aparent previzibilă, poate fi folosită de un prozator inventiv ca premisă pentru cele mai năstruşnice întâmplări. Trecând apoi la momentul epic care, asemenea unui macaz, deviază întreaga acţiune în direcţia fabulosului, exegetul renunţă la istorisire şi face consideraţii critice:  "Un roman, dacă e roman, fie şi de idei, depinde, cum ştim, de amănunte, de amănuntul concret, acel resort trecut cu vederea, însă determinant, ce se întinde şi se destinde brusc făcând intriga să propăşească, ades cu surprize, ca viaţa. Detaliul acestui roman de formare a unui ins, nepăţit încă, sau lipsit de experienţă, e o bucată de mămăligă "îmbrânzită" pe care eroul, ducându-se într-o iarnă la pădure după lemne, o lasă pe trunchiul retezat al unui copac, să fie pomană cui s-o nimeri." După cum se vede, teoria despre rolul amănuntului determinant relansează istorisirea lui Constantin Ţoiu, echivalând, prin dinamism narativ, cu un element epic.  Plină de pitoresc şi atrăgătoare prin jocul de aluzii este repovestirea întâmplărilor cu moş Nichifor Coţcariul. Constantin Ţoiu nu decodifică povestirea lui Ion Creangă - ar fi fost o greşeală, o prozaică transformare a subînţelesurilor în înţelesuri -, ci îi inventariază situaţiile cu conotaţii erotice. La echivocul originar se adaugă un nou echivoc, realizat de glosator, care intră şi el într-un raport de complicitate cu cititorul:  "Malca se urcă-n haraba să doarmă. Harabagiul pretinde că fumul atrage (iar!) lupii. Nora lui Ştrul, înspăimântată, se dă iute jos şi "vine pe iarbă lângă moş Nichifor". Şi dorm. Sau  n-adorm." Această abilă utilizare a stilului aluziv pentru glosarea unei capodopere reconfirmă bunul gust al lui Constantin Ţoiu.  Să reţinem, în sfârşit, modul cum o portretizează Constantin Ţoiu pe fata moşneagului, "cenuşăreasa noastră", din Fata moşneagului şi fata babei:  "Fata moşului nu are nume. Nici nu e de trebuinţă. Ea este Marea anonimă. Esenţa, modelul fetelor noastre, frumoase, harnice şi modeste pe care le vedem zilnic... Casieriţe, chelneriţe, şoferiţe, doctoriţe, vătmăniţe, judecătoriţe, ingineriţe, ofiţeriţe, strungăriţe..."  Observăm cu câtă plăcere sufixează comentatorul numele unor profesii masculine. Asemenea regelui mitic care transformă tot ce atinge în aur, Constantin Ţoiu transformă - în această frază - tot ce atinge în femei. Şi chiar dacă aceste femei au o existenţă pur lingvistică, darul pe care el şi l-a descoperit îl bucură vizibil. Totodată, invocarea unor profesii care nu apăruseră, încă, pe vremea lui Ion Creangă scoate într-un mod simpatic lumea poveştilor din atemporalitatea lor.  Alte subiecte  Însemnările (scrise iniţial tot pentru rubrica Prepeleac din România literară) reproduse în volumul Caftane şi cafteli, 1994, se referă la scrierile cronicăreşti ale lui Ion Neculce şi la Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu. Autorul repovesteşte pentru cititorii de azi întâmplările reale povestite de Ion Neculce şi întâmplările fictive povestite de Ion Budai Deleanu. Scopul său este să evidenţieze continuitatea moravurilor româneşti (şi româno-ţigăneşti) pe meleagurile scumpei noastre patrii.  Ceea ce face aici Constantin Ţoiu este un fel de operă de traducător. în afară de faptul că explică pentru cititorii de azi semnificaţia unor cuvinte vechi, explică şi semnificaţia unor manifestări umane din alte secole prin analogie cu situaţii din vremea noastră. îl prezintă, de exemplu, pe boierul Ilie Ţifescu, care aduce la cunoştinţa lui Cantemir-Vodă urzirea unui complot împotriva lui, ca pe un informator. Sau descifrează în reacţia de aprobare a ţiganilor la "discursul", de un grosolan spirit practic, rostit la un moment dat de Burda, materialismul maselor inculte manipulate de politicieni.  Analogiile sunt uneori doar sugerate, cu fineţe şi cu un umor conţinut. Iată, de pildă, cum este introdus în scenă vorbitorul menţionat:  "Are cuvântul Mircera. Se pregăteşte Burda."  Similitudinile dintre lumea de altădată şi cea de azi nu apar ca descoperiri rare şi preţioase, ci ies la lumină în serie, ceea ce dovedeşte că autorul a inventat un mod de lectură. Un mod de lectură care activează texte din muzeul literaturii şi relativizează, în acelaşi timp, importanţa a ceea ce trăim consternaţi în prezent.  "Prepeleacurile" din volumele următoare - Morsus diaboli, 1998, Răvaşe din Kamceatka, 2000 - se caracterizează printr-o mai mare libertate în alegerea subiectelor. Sunt cărţi caleidoscopice care suscită aproape mereu interesul cititorului. Ele creează o impresie de estetism steril şi devin plictisitoare doar în acele momente când se simte că pe autor nu-l interesează, de fapt, soarta semenilor săi de ieri şi de azi şi că, evocând dramele lor, nu face decât să-şi procure voluptăţi de spectator.