Constantin Ţoiu -1

[altmariusliterar]

de Alex. Ştefănescu

http://www.romlit.ro/constantin_oiu Constantin Ţoiu s-a născut la 19 iulie 1923 la Urziceni, ca fiu al comerciantului Toma Ţoiu şi al soţiei acestuia Eugenia Ţoiu (înainte de căsătorie, Joans). Locul naşterii şi copilăriei - o aşezare vag citadinizată, pierdută în întinderea câmpiei - contribuie (nu atât de evident însă ca în cazul lui Ştefan Bănulescu) la formarea sa.  După terminarea şcolii primare în oraşul natal, urmează liceul ("Meşota") la Braşov, unde are prilejul să descopere un nou stil de viaţă, specific oraşelor transilvănene cu tradiţie. Face armata la şcoala de aviaţie militară din Buzău, în plin război, 1941-1942, dar nu ajunge pe front. între 1942-1946 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Are profesori iluştri ca Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Mircea Vulcănescu, Mircea Florian.  Debutul său în viaţă coincide - în mod nefericit - cu instaurarea comunismului în România. Tot ceea ce a învăţat în deplină libertate devine inaplicabil în noile condiţii. Lucrează la diverse edituri (Editura PMR, în perioada 1948-1949, Editura de Stat, între 1950-1952, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, din 1952 până în 1956) şi observă modul grotesc în care se simulează în instituţiile comuniste actul culturii. (Această experienţă va fi valorificată, cu artă, cu o detaşare dobândită prin trecerea timpului, în romanul Galeria cu viţă sălbatică, din 1976.) Ca să-şi folosească totuşi competenţa de filolog, "stilizează" (este un cuvânt la modă în epocă) zeci de traduceri din scriitori străini. în felul acesta face şi exerciţii stilistice, care îi vor rafina propriul scris.  Debutează cu o povestire în Gazeta literară, în 1958. Prima sa carte, romanul Moartea în pădure, 1965, este în mare măsură "realist-socialistă", dar şi ştearsă, inexpresivă, astfel încât trece (din fericire) neobservată. Nici volumul de nuvele Duminica muţilor, din 1967, nu atrage atenţia. în schimb, romanul Galeria cu viţă sălbatică, publicat la 53 de ani, în plină maturitate, încântă pe aproape toată lumea şi schimbă destinul autorului, care devine peste noapte un prozator de prim-plan.  în anii de dezgheţ ideologic, Constantin Ţoiu lucrează la reviste culturale importante - Secolul 20, Gazeta literară, Luceafărul, România literară - şi la Televiziune. După Galeria cu viţă sălbatică publică şi alte romane, care sunt examinate cu toată seriozitatea de critica literară şi au succes de public. în mod inoportun, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, acceptă să conducă Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, ceea ce îi va aduce după 1989 diverse critici.  Biografia sa este însă, în mod esenţial, aceea a unui scriitor îndrăgostit mai mult decât de orice altceva de scris.  în prezent, la cei aproape 80 de ani ai săi, Constantin Ţoiu reuşeşte, încă, să-i seducă pe cititori, cu arta lui narativă. însemnările epico-eseistice pe care le publică în fiecare săptămână în revista România literară, la rubrica Prepeleac, veche şi ea de peste douăzeci de ani, îi delectează pe iubitorii de literatură bună (şi demodată).  ROMANE. Moartea în pădure, cronica unei zile, Buc., EPL, 1965 " Galeria cu viţă sălbatică, cuv. în. de Valeriu Râpeanu, postfaţă a autorului, Buc., Em., 1976 (ed. a II-a, 1984) " însoţitorul, Buc., Em., 1981 (ed. a II-a, 1989) " Obligado, Buc., Em., 1984 " Căderea în lume, Buc., CR, 1988 (ed. a II-a, cuv. în. de Nicolae Manolescu, Buc., Min., col. "BPT", 1994; cupr. şi o notă bio-bibl.) "Barbarius, Buc., All, 1999.  PROZĂ SCURTĂ. Duminica muţilor, Buc., EPL, 1967.  ESEURI. Destinul cuvintelor, Buc., CR, 1971 " Pretexte, Buc., Alb., 1973 " Alte pretexte, Buc., Em., 1977 " Prepeleac, Buc., CR, 1991 " Caftane şi cafteli, Buc., CR, 1994 (Prepeleac II şi III) " Morsus diaboli, Buc., CR, 1998 (Prepeleac IV) " Răvaşe din Kamceatka, Buc., Ed. Allfa, 2000 (Prepeleac V).  *  Constantin Ţoiu a stilizat traduceri din Ilya Ehrenburg, O'Henry, Louis Aragon, I. Valentinov, Georges Sadoul, F. Vigdorova, Jorge Amado, Danuta Bienkowska, A. Gracev, Karel Capek, Jan Drda, Maxim Gorki, Sahib Djamal, John Braine, W. Reymont şi alţii.  Romanul său, Galeria cu viţă sălbatică, a fost tradus în engl., fr., germ., pol., magh. Un ecou remarcabil a avut versiunea franceză: L'Exclu, Paris, Editions Nagel, 1980.  Existenţă ritualizată  Proza lui Constantin Ţoiu seamănă cu un fagure de miere, fiecare "hexagon" al epicii fiind încărcat până la refuz de semnificaţii. Este vorba de o proză grea, care nu poate fi citită la fel de repede ca un roman "de acţiune". De fapt, abia în momentul recitirii se ajunge la o comunicare bine sincronizată între lector şi text.  Scrise după vârsta de 50 de ani, voluptuos, ritualic, romanele lui Constantin Ţoiu, începând cu Galeria cu viţă sălbatică, au adus o undă de rafinament în literatura noastră postbelică, pauperizată forţat de esteţii regimului comunist. Prozatorul s-a remarcat şi printr-o publicistică elaborată tacticos şi cu plăcere, flagrant diferită de aceea din ziarele epocii. Vasile Alecsandri (prozatorul şi autorul de scrisori), Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale fac parte din ascendenţa literară a lui Constantin Ţoiu, iar Ştefan Bănulescu, Radu Petrescu, George Bălăiţă - dintre cei cu care el s-a aflat în emulaţie directă.  Ceea ce-l distinge pe Constantin Ţoiu chiar şi printre contemporanii cu care seamănă este un stil boieresc în practicarea literaturii. Un stil care nu înseamnă numai estetism, rafinament, artă a digresiunii, ci şi o ţinută de la care prozatorul nu abdică niciodată, o incompatibilitate cu spiritul plebeian.  Constantin Ţoiu este un Giuseppe Tomasi din Lampedusa român. într-o izolare politicoasă, aristocratică, el a reflectat ani la rând asupra existenţei şi i-a sesizat - sau i-a atribuit - o frumuseţe crepusculară.  în Galeria cu viţă sălbatică totul pare scăldat într-o lumină roşiatică, de amurg, deşi lumea evocată nu este aceea din Scrinul negru. Un regret fără mar-gini, nu pentru un stil de viaţă anume, ci pentru "spuma zilelor" străbate discret, ca un vaier îndepărtat şi melodios, romanul. Amintirile personajului principal, redactorul de editor Chiril Merişor (în care îl recunoaştem, vag, pe tânărul Constantin Ţoiu) par să fie vechi de o sută de ani, deşi au drept cadru cronologic iarna anilor 1957-1958. Aceste amintiri, derulate cu o duioşie solemnă, cu un umor comprehensiv, specific umaniştilor de şcoală veche, oferă imaginea unei vieţi trăite cu pasiune şi abandonate în cele din urmă cu infinită nostalgie. Chiril Merişor încetează să mai trăiască nu dezgustat de existenţă, ci desprinzându-se parcă dintr-un vis frumos. O face tocmai pentru că preţuieşte nemăsurat de mult existenţa şi nu se mai simte în stare să asiste zi de zi la falsificarea ei.  Forţele represive ale regimului comunist, reprezentate aluziv, printr-un joc de umbre chinezeşti, întreţin teama şi sentimentul vinovăţiei în rândul intelectualilor. Chiril Merişor are un caiet de însemnări intime pe care, distrat, îl uită într-o cabină dintr-un magazin de confecţii. Din acel moment nefast el începe să trăiască terorizat de gândul că jurnalul îi va fi interpretat răuvoitor de oameni cărora n-ar putea niciodată să le câştige bunăvoinţa pentru că n-ar găsi un limbaj comun cu al lor. Această temere care îl urmăreşte permanent şi sub imperiul căreia se petrec toate actele vieţii lui - infinite deliberări interioare, consultări cu prietenii, rătăciri somnambulice pe străzi etc. - se dovedeşte, treptat, întemeiată. în întunericul care îl înconjoară s-a ţesut pe neobservate o imensă pânză de păianjen, pe care Chiril Merişor nu are nici energia, nici abilitatea şi în cele din urmă nici dorinţa s-o rupă. "Galeria" - un fel de cor antic constituit din vocile prietenilor săi - stabilise de altfel de multă vreme că îngânduratul redactor de editură este fascinat, până la o paralizie a voinţei, de ideea autodistrugerii (traducere în limbaj psihologic, pentru adormirea vigilenţei cenzurii, a tragediei celui care preferă să moară decât să trăiască în stil comunist).  în acest roman sumbru, acompaniat parcă de o muzică funerară, poate fi identificat un cult al vieţii. Fiecare acţiune omenească este ritualizată (şi în felul acesta sărbătorită). Deşi trăieşte într-un timp care "nu mai are răbdare cu oamenii", Chiril Merişor ţine ca tot ceea ce întreprinde sau întreprind alţii în legătură cu el să aibă desfăşurarea unui ceremonial. Convorbirile lui la ceas de taină cu bătrânul anticar Hary Brummer seamănă cu nişte şedinţe de iniţiere într-o şedinţă ocultă. Comentarea de către obişnuiţii "galeriei" a întâmplărilor prin care trece Chiril Merişor ca un tragic erou picaresc respectă şi ea un protocol savant. Nopţile de dragoste, trăite cu sentimentul că nu se va mai face niciodată dimineaţă, au o desfăşurare coregrafică, graţioasă şi înfricoşătoare în acelaşi timp, prin revelarea unor abisuri sufleteşti.  Chiar şi furtunoasa şedinţă de excludere din partid a Retei Muşon este - din punctul de vedere al lui Chiril Merişor - un spectacol regizat cu rafinament (fie el şi un rafinament inchizitorial). Acea joie de vivre care apare şi la alţi "exegeţi" ai balcanismului - Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu sau Ştefan Bănulescu - capătă la Constantin Ţoiu o tentă de plăcută preţiozitate, asemenea desenelor heraldice. Document şi literatură  Romanul Galeria cu viţă sălbatică poate fi citit şi altfel: ca un roman despre "obsedantul deceniu". Perioada delimitată aproximativ de anii 1948-1959 a început să-i preocupe intens pe prozatorii noştri după 1965 (când Nicolae Ceauşescu a criticat explicit "abuzurile" din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), s-a transformat într-o temă sine qua non în deceniul opt, iar după 1980 a căzut în desuetudine, eclipsată de provocările noii realităţi politice din România.  S-ar putea scrie un studiu despre mărirea şi decăderea acestei teme. Cert este că la un moment dat, şi anume exact atunci când şi-a publicat Constantin Ţoiu romanul Galeria cu viţă sălbatică, scrierea unui roman despre "obsedantul deceniu" ajunsese pentru fiecare scriitor un fel de obligaţie morală. Aproape toţi prozatorii noştri (Marin Preda, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Ion Lăncrănjan ş.a.) o îndepliniseră sau se străduiau s-o îndeplinească. Şi-o asumau, de altfel, chiar şi autori care până atunci nu se ilustraseră în domeniul prozei de inspiraţie socială (Petre Sălcudeanu, Platon Pardău, Florin Mugur, Dinu Săraru, Radu Cosaşu, Dumitru Popescu ş.a.).  Judecată în ansamblu, toată această producţie de texte retrospectiv-justiţiare îşi evidenţiază, ca trăsătură estetică dominantă, o structură narativă nebulos-parabolică, onirică şi uneori fantasmagorică. Amintirile obsedante sunt artistizate forţat, în grabă, din nerăbdarea de a da legitimitate estetică unor acuzaţii la adresa regimului (în condiţiile în care acuzaţii propriu-zise n-ar fi putut fi publicate). Despre romanele "obsedantului deceniu" s-ar putea spune că sunt impure, întrucât amestecă elemente de artistizare ostentativă cu elemente de rechizitoriu.  în acest context, romanul Galeria cu viţă sălbatică este cel mai pur. Alături de romanul lui Marin Preda, Moromeţii II - care se referă la aceeaşi perioadă, dar are în vedere exclusiv viaţa satului -, el reprezintă o performanţă din punct de vedere literar. Constantin Ţoiu l-a elaborat îndelung şi atent, cu o plăcere aproape vicioasă de a povesti, astfel încât a transformat integral documentul în literatură. într-o literatură superartistizată.  Deoarece este foarte probabil că moda de a scrie romane despre "obsedantul deceniu" nu va mai renaşte vreodată, trebuie să ne împăcăm cu ideea că acesta şi nu altul va rămâne pentru generaţiile viitoare romanul anilor 1948-1959. (Spun "să ne împăcăm" fiindcă ne făcuserăm iluzii mult mai mari în legătură cu valorificarea literară a experienţei terifiante din acea perioadă.)  Un maestru al clarobscurului  Romanul Galeria cu viţă sălbatică este astfel scris încât citirea lui seamănă cu răsfoirea unui vechi album de familie. Din fotografiile lucrate în sepia ne privesc personaje sau grupuri de personaje surprinse în atitudini enigmatice pentru noi, pe care însă autorul se grăbeşte să ni le explice, pătruns el însuşi de nostalgie.  îl vedem, de pildă, pe Chiril Merişor, "ucenic benevol" al anticarului Hary Brummer, lucrând împreună cu acesta - "noaptea, în pivniţă, la lumina unui bec chior şi a flăcării sforăitoare ce o scotea lampa de benzină" - la trierea unor cărţi. Ce semnificaţie are această scenă?  Romancierul se opreşte asupra ei şi ne lămureşte tacticos - cu o voluptate a descrierilor plastice şi a eseisticii rafinate - că asistăm la preluarea de către stat a bibliotecii unui profesor universitar şi că anticarul şi redactorul de editură îndeplinesc sarcina - obişnuită în epocă - de a separa cărţile "progresiste" de cele "reacţionare": "era o activitate lipsită de orice criteriu; încă nu fusese pus la punct un serviciu special pentru astfel de treburi."  Purificată de dramatism, scena te face să te gândeşti la o şezătoare literară, dinaintea războiului...  Sau, în alt capitol, îl vedem pe Chiril Merişor făcând dragoste cu o femeie isterizată, Luisa, pe traversele de cale ferată dintr-o gară pustie. Şi din nou misteriosul tablou se înconjoară de un halou de circumstanţieri melancolice şi elevate. Aflăm, înaintând cu lectura, că eroul nostru fusese cu ani în urmă exclus din partid (ceea ce echivala pe atunci cu o scoatere în afara societăţii) pe nedrept, ca victimă tocmai a acestei Luisa, care îl iubea fără şansă şi în consecinţă îl şi ura, că, stăpânită încă de vechea dorinţă, dar şi cuprinsă de remuşcări exaltate, ea l-a târât într-o aventură grotescă, luând împreună cu el trenul din Bucureşti-Nord până la Ploieşti-Vest şi că ezitantul Chiril Merişor, absorbit şi paralizat de interminabile introspecţii, s-a lăsat, ca o păpuşă mare şi inertă, antrenat în "sabatul feroviar".  Infernala împerechere între călău şi victimă devine, în reprezentarea lui Constantin Ţoiu, un subiect de proză, cu mari resurse de expresivitate, dar atât.  Seninătatea cu care autorul transformă coşmarul în literatură este deopotrivă admirabilă şi indecentă. S-ar putea ca, peste o sută de ani, să fie doar admirabilă.  în roman există şi secvenţe de un comic de carnaval - amintind de iadul vesel descris de Mihail Bulgakov în Maestrul şi Margareta -, de exemplu secvenţa balului de la editură la care preşedintele comitetului sindical din instituţie aduce, drept suprem trofeu pentru câştigătorii tombolei, un miel cu fundă roşie şi cu copitele îmbrăcate în staniol, un "miel sindical". în general, însă, atmosfera este întunecată şi somptuoasă, uneori cu o tentă sepulcrală. Constantin Ţoiu se dovedeşte un maestru al clarobscurului, folosind aproape întotdeauna ca fond pentru reprezentarea sa ceaţa sau întunericul. Aşa se şi explică de ce romanul se constituie nu ca o construcţie epică tradiţională, ci ca o succesiune de luminări, procedeul producând în cele din urmă şi o anumită saţietate. Este - pentru a relua comparaţia cu albumul de familie - senzaţia musafirului care, tot ascultând explicaţiile date de gazdă, cu o mină visătoare, în legătură cu fiecare fotografie îşi reprimă cu greu un început de plictiseală.  Fiecare recitire a romanului dezvăluie alte şi alte - vorba lui George Bacovia - "rafinării". Un singur exemplu:  După ce în şedinţa de excludere din partid a colegei lui, Reta Muşon, o tânără de familie bună, Chiril Merişor încearcă fără succes să o apere de acuzaţii absurde (şi nu reuşeşte decât să-şi agraveze propria situaţie), cei doi se apropie sufleteşte şi într-o zi bărbatul o invită la el acasă. Ea îi vizitează cu o înfrigurare prenupţială, dar şi cu o curiozitate de estetă, locuinţa - sediul "burlăciei" lui - şi contemplă, printre altele, îndelung, parcă presimţind ceva, un mic înger de lemn, atârnat la fereastră. Spânzurat, scrie romancierul, şi, la a doua lectură a romanului, când ştim deja că personajul principal sfârşeşte spânzurându-se, înţelegem de ce se exprimă aşa. Numeroase alte preludieri, simetrii, simboluri onomastice contribuie la complicarea savantă a romanului.