CINCINAT PAVELESCU-EPIGRAMIST

[Ionescu Ion]

CINCINAT PAVELESCU- EPIGRAMIST

Moto:
Eu nu știu ce-i cu Cincinat!
E talentat sau e șiret?
Poeții spun că-i magistrat,
Iar magistrații că-i poet!

Destinul lui Cincinat pare o farsă sclipitoare cu un sfârșit amar. Cu o mare celebritate în timpul vieții, astăzi a rămas doar un epigramist uitat prin colbul bibliotecilor. Publică poezii încă din clasa a-V-a, fiind una din celebritățile Liceului Sf. Sava. Ca student în drept se bucură de prietenia câtorva scriitori și profesori, devenind prim-redactor al „Literatorului”. Macedonski îi dedică articole elogioase, e numit „monetă de aur- în mijlocul monetelor calpe ce au curs”, este nici mai mult nici mai puțin „poetul viitorului- poetul strălucit ce a răsărit în mijlocul nepăsării acestei epoci și el va lăsa în literatura noastră urme nemuritoare”. Caragiale, uimit de puterea de improvizație a lui Cincinat, îl publică în suplimentul literar al „Epocii” și-i dă un premiu de 100 de lei.
Este ales membru al Societății Scriitorilor români, apoi vicepreședinte al acelui comitet, alături de Duiliu Zamfirescu, Săulescu, și Minulescu, iar în anul 1923, la propunerea lui Goga, i se decernează premiul național de poezie. Ziarele se întrec să-i publice poezia, vorbește la radio, participă la șezători literare, bucurându-se de o mare faimă.
În anul 1899 intră în magistratură colindând cu serviciul prin Râmnicul Sărat, Sinaia, Slănic, Constanța, Iași, Cluj, Oradea, Chișinău, Buftea, Timișoara, Brașov, București.
Cu doi ani, înainte de a muri, scie un „Lied” în maniera lui Heine, mărturisind constanța artei poetice:
„Îmi place lacrima tăcută
Ce-ngroapă-n ea durerea mută,
Și care-ascunde-ntr-însa taine
Precum un lied de Henric Heine!”
Moare la 30 noiembrie 1934, elogiat de mai toate ziarele vremii.
La 60 de ani este sătbătorit și decorat, elogiat de Octavian Goga, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan și alții.
La moartea lui, Elena Văcărescu îi dedică un articol de amintiri în „La Roumanie Nouvelle”, numindu-l „un poete latin”. Radu D. Rosetti îi elogiază viața și poezia: „Cu Cincinat Pavelescu omenirea pierde pe unul din cei mai talentați epigramiști ai ei”.
El de altfel scrisese niște versuri profetice pentru soarta lui:
”Și-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simpt ce-aș fi putut să fiu
Mă-nduioșez văzând ce sunt”
George Călinescu arată că Cincinat „ a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri în poezia de album”. Nu vom analiza poezia lui deoarece este pusă în umbră de un Minulescu sau Goga. Unele romanțe, magrigaluri sau lieduri au fost puse pe muzică, cântate și fredonate de contemporani.
Epigramele l-au făcut celebru pe Cincinat Pavelescu. Ele sunt adresate mai mult unor nume care astăzi nu ne mai spun nimic. Și totuși unele dintre ele păstrează întreaga vervă a spiritului celui care a fost un talentat improvizator. Lui Dobrogeanu-Gherea îi compusese, interpunându-l pe Hașdeu, un catren acid, deplângând dualitatea vieții sale:
„De Gherea-spirit analitic-
Spunea Hașdeu cam pătimaș:
”Birtașii spun că este critic,
Iar criticii că e birtaș”.
Un proverb rimat îi dedicase lui Caragiale, numindu-l „un mare calomniat”, consolându-l cu infantilitatea criticilor:
” Să nu te miri când bârfitori
Iubesc în nobila ta muncă:
Copiii pietre nu aruncă
Decât în pomii rodotori.”
Cu amicul Periețeanu, „glorie a baroului, epigramist, poet și literat distins” a fost necruțător când acesta a publicat o plachetă cu „Opt portrete” de animale, descrise în tot atâtea sonete:
„Volumu-n fond nu-i tocmai rău:
Tiparul, stilul și hârtia;
Dar nu-ți pricepem modestia
De-a fi omis…portretul tău!”
Chiar și Nicolae Iorga nu scăpase de ironiile sale, atunci când marele istoric începuse a dori și o carieră politică:
„Sorbona-ar vrea ca să-l reție,
Miniștri-n cale se prostern…
Dar Iorga vrea supremație
Nu la Paris, ci în guvern”.
Cele mai spirituale epigrame ale lui Cincinat ni se par astăzi cele în care era el însuși implicat. Aici se vede candoarea inteligenței sale, mereu vii cu nemăsuratul orgoliu de a fi un epigramist prin naștere, incintestabil:
„D-ale voastre epigrame
Cincinat n-are habar.
Aveți aerul că vindeți
Cstraveți la grădinar.”
Pentru Cincinat epigama era limbajul însuși prin care își depășea preopinentul prin idei:
„Amândoi avem o boală
Și-am căzut victima ei:
Eu, chelia naturală,
Tu, chelia de idei!”
Și dacă era cazul și prin talent:
„Găsesc că prea se-ngâmfă el
Cu părul arhiabondent:
Alecsandri era mai chel
Și…parc-avea mai mult talent.”
Cincinat practică în epigrame o ironie fină, civilizată, fiind amabil, în limitele buneicuvințe:
Am suferit, iubite Domn,
Întotdeauna de nesomn.
Dar de când cartea ți-o citesc,
Sunt vindecat și-ți mulțumesc”.
Sau subtil-insinuantă, ca această plimbare cu un ministru:
„De ce la stele-ntotdeauna
Cu-atâta drag mă uit mereu?
Mi-e frică să nu cadă vr-una
Fără decret pe pieptul meu!.”
Fără să ne fi lăsat o operă întinsă, Cincinat ne dezvăluie „un suflet sensibil, uimit de misterul vieții” în fața universului închis din candoarwe juvenilă și tristețe amară, ca în acest antologic „cântec al omului”:
„Mă-ntorc de la un drum enorm
Și dintr-o țară depărrtată,
Pe care harta ne-o arată…
Sunt obosit, aș vrea să dorm.

Sânt ani, sânt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeași întrebare-n minte:
De unde vin, și unde merg?

Și barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele așa curate
Odinioară, sunt pătate
Ca și o masă de hotel.

O conduceam sau mă ducea
În voia vântului tot anul,
Eram sau nu eu căpitanul
Sărmanei bărci ce rătăcea?”
Prin destinul său capricios de poet sentimental obligat de viață să-și ascundă bunătatea funciară și generozitatea sub toga neagră a inflexibilului magistrat, scandându-și tainic sentimentele sfioase în romanțe devenite ale tuturor și în epitalamuri care nu l-au celebrat niciodată pe el, neînțeles și nerealizat în idealurile sale artistice, cincinat Pavelescu rămâne ultimul trubadur în literatură și cel dintâi epigramist al nostru.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU