Chipuri ale încrederii în planul lui Dumnezeu după stareţa Gavriilia1
Persoana stareţei Gavriilia câştigă pe drept, constant şi pilduitor din ce în ce mai multă atenţie în viaţa, în inimile credincioşilor. Şi aceasta, pentru că oamenii găsesc în persoana stareţei Gavriilia ceva familiar, omenesc, nu inaccesibil - o sfinţenie a vieţii cotidiene, apropiată de viaţa, de rutina ce loveşte şi zdrobeşte de multe ori dorinţele.
De asemenea, în chipul stareţei întâlnesc trăirea autentică, viaţa creştină reală, nu o realitate noetică, imaginară, ideală. Iubirea sfinţilor îmbrăţişează omul întreg fără a-l considera uneori sacru, alteori profan, uneori superior, alteori inferior. Cum rugăciunea este o practică sfântă, la fel şi hrana.
S-ar putea insista asupra multor momente din viaţa descumpănitoare a acestei cuvioase stareţe, ce trezesc simţăminte de admiraţie faţă de plinătatea harului şi a harismelor ei. însă ceea ce o distinge - în ochii mei cel puţin -, lucru, desigur, întâlnit în vieţile tuturor sfinţilor, a fost harisma lepădării de grijile lumeşti şi a încrederii absolute în voia lui Dumnezeu.
In urma lecturii celor două cărţi, Asceza iubirii, prima mărturie despre viaţa ei, şi recenta carte a egumenei Filoteia, Stareţa bucuriei, monahia Gavriilia Papaiânni2, la care ne vom referi cu precădere, ne dăm seama că stareţei Gavriilia nu i-a fost teamă să se încredinţeze desăvârşit lui Dumnezeu.
Nu-şi făcea planuri pentru viaţă. Şi asta, nu pentru că renunţase sau nu era preocupată de viaţă, ci pentru că avea un sentiment adânc - care, desigur, e harul Duhului Sfânt -, o încredinţare şi experienţă profunde asupra faptului că în cele din urmă toate sunt după voia lui Dumnezeu, fie că acestea, după cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, sunt din bunăvoinţa, din voia lui Dumnezeu, fie din îngăduinţa Sa - nu le voieşte, dar le îngăduie din raţiunile Sale, de multe ori paradoxale din perspectiva raţiunii omeneşti fie din pricina părăsirii noastre de către Dumnezeu.
Cu toate acestea, stareţa îşi păstra întotdeauna convingerea că nimic din viaţa aceasta nu se poate să nu se afle şi în planul mai adânc şi armonios al lui Dumnezeu în legătură cu fiecare om unic şi cu istoria sa specială în acest univers. Inţelegea şi trăia desăvârşit faptul că Dumnezeu este Persoană, şi nu idee. Trăise în India, într-un mediu religios unde nu exista concepţia că Dumnezeu e Persoană. Experiase raportarea socială şi religioasă la o idee cosmică superioară, dar abstractă, despre Dumnezeu. Totuşi, stareţa, fără să fie influenţată de această atmosferă, rămâne fidelă învăţăturii creştin-ortodoxe, pe care n-o înţelege ca pe o raportare raţionalistă, ci ca pe o trăire a întâlnirii unui Dumnezeu personal, cu Care poate intra în legătură, şi nu doar cu Care se poate pune în acord. Fiindcă, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Sofronie de la Essex, Dumnezeul în Care crede Biserica noastră este Persoană si stabileşte relaţii unice si inconfundabile cu fiecare om irepetabil.
„Să nu ne comparăm niciodată pe noi înşine cu o altă persoană. Şinele nostru, oricât de mic, este mare în faţa Celui veşnic. Dumnezeu instituie cu fiecare existenţă umană o relaţie unică, de la inimă la inimă"3.
Pentru mersul-înainte şi formarea personalităţii noastre duhovniceşti încercarea de repetare a trăirilor sfinţilor la o măsură absolută şi de integrare, într-un mod în care recurgem la repetiţie, e catastrofală. Aceasta nu se poate întâmpla fiindcă, aşa cum spune părintele Sofronie de la Essex, relaţia noastră cu Dumnezeu nu este repetabilă. Este unică.
„Nu se cade să credem că putem repeta experienţa Sfinţilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Serafim de Sarov. In viaţa duhovnicească nu există repetare întocmai, identitate absolută, ci doar analogie în duh, la intensitatea pe care o presupune cuvântul: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui»"4.
Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu Se repetă, ci „îi sunt dragi" varietatea şi diversitatea. Numai diavolul se prezintă în literatura bisericească drept un duh al repetiţiei, plictiselii şi lipsei de evlavie. Nu doar atacă precum un ispititor care înstrăinează conştiinţe, dar şi conduce la plictiseală şi acedie, trândăvie şi distrugerea oricărei unicităţi, deosebiri şi frumuseţi.
Am ales din cuvintele stareţei cinci „trepte", cinci sugestii, care ne îndrumă întru nevoirea şi spre înfăptuirea a ceea ce numim „lecţii de încredere" în pronia lui Dumnezeu: de ce omul se încrede cu greu în evoluţia firească a proniei şi, de asemenea, cum poate în cele din urmă să se educe în această încredinţare, încredere în pronia dumnezeiască.
Pentru prima treaptă, stareţa Gavriilia ne oferă una dintre cele mai minunate şi unice, socotesc, definiţii ale proniei lui Dumnezeu, pe care am citit-o vreodată. Pronia lui Dumnezeu, potrivit stareţei, este „taina zilei de mâine", căreia ar fi minunat să te încredinţezi, fără încercarea de a le controla pe toate, de a le pune în ordine, de a le înţelege cu mintea. In cele din urmă, e foarte frumos şi minunat să te poţi încredinţa „tainei zilei de mâine".
Din păcate, omul nu e în stare să se încredinţeze acestei taine - nici măcar noi, din spaţiul Bisericii, care trăim taina credinţei. Care este angoasa noastră cea mai mare? Care e una dintre cele mai mari surse ale stresului ce provoacă multe nevroze omului contemporan? Faptul că vrea să controleze totul; să cunoască, să determine, să circumscrie. De aceea, până şi în spaţiul Bisericii şi al vieţii duhovniceşti, mulţi oameni evlavioşi îşi doresc să le aibă pe toate rânduite; să aibă răspunsuri gata pentru toate şi pentru toţi, să ştie cum se va desfăşura un subiect şi să aibă răspunsul de dinainte pregătit, fiindcă le e teamă de relaţie vie, adevărată cu Dumnezeu.
De ce ne e teamă de ziua de mâine? Tocmai pentru că n-o putem controla. Ce ne frământă? Faptul că viaţa, în esenţa ei, e în continuă prefacere. Se poate într-o clipă să fii foarte fericit, bucuros cu familia, cu copiii, şi în scurt timp această fericire să fie dată peste cap şi să trăieşti moartea, ispita, un moment tragic - ceea ce ne sperie incredibil. Cum ne comportăm atunci? Incercăm să aflăm căi prin care să controlăm incontrolabilul. Şi am inventat o grămadă de metode. Tot ce are de-a face cu oniromanţia, cartomanţia, ghicitul în cafea, datul în cărţi ce este? O încercare futilă a omului de a controla ziua de mâine, de a-şi controla viitorul.
Acelaşi mecanism de a avea controlul asupra tuturor există şi în spaţiul Bisericii. In ultimele decenii a căpătat şi o formă religioasă, dar rostul e acelaşi atunci când continuu si cu totii caută un părinte duhovnic cu harisma înainte-vederii. De ce caută harisma înainte-vederii? Pentru că doresc să-şi afle viitorul; să-l controleze, să-l ştie.
Si ce e în fond harisma înainte-vederii în spaţiul Bisericii? Nu poate fi nicidecum ceea ce ne pune în faţă un anumit grup de pioşi - posibilitatea prevederii de către cineva a viitorului. Harisma înainte-vederii e harisma profeţiei. Şi cine este profet? Cel care ne tălmăceşte viitorul? Nu! Profetul este cel care fie la nivel obştesc, pentru un întreg popor, fie la nivel personal şi individual - în istoria noastră personală - descoperă un adevăr al lui Dumnezeu uitat. Acesta este profetul. De fiecare dată când Israelul uita adevărata relaţie cu Dumnezeu şi se autodistrugea, profetul trezea conştiinţele poporului astfel încât oamenii să-şi amintească adevărurile uitate ale relaţiei lor cu Dumnezeu; le amintea un adevăr mântuitor cu privire la relaţia lor cu Dumnezeu-Tatăl, îndrumându-i spre pocăinţă şi schimbarea vieţii.
Aceasta este funcţia harismei profetice în Biserică şi în nici un caz previziunea sterilă sau ostentativă a viitorului, care nu conduce la pocăinţă şi la Dumnezeu. Dar, în efortul nostru de a controla viitorul care ne sperie, căutăm duhovnici cu harisma înainte-vederii, uitând de Ioan Scărarul care ne spune „nu căutaţi pe cei cu darul preştiinţei", care să vă zică viitorul.
Ia gândiţi-vă, s-a întors cineva vreodată de la o mănăstire zicând: „astăzi am întâlnit un om smerit!", „azi am întâlnit un om numai zâmbet!", „azi am întâlnit un om al rugăciunii, un om aducător de mângâiere!"? Arareori, ba poate chiar niciodată. Fiindcă în zilele noastre au fost date uitării harismele atât de bogate ale Sfântului Duh, ce alcătuiesc temelia Bisericii. Am dat uitării, ni s-au şters din memorie rugăciunea, postul, mângâierea, bucuria, zâmbetul, primirea de străini, filantropia, cuminţenia şi smerenia, harisma cuvântului, california (vocea frumoasă) şi multe altele, care dimpreună alcătuiau Trupul lui Hristos cel polimorf, roditor şi plin de har. Poate astăzi a venit momentul reîntoarcerii la o teologie şi lucrare uitate ale harismelor în trupul Bisericii.
Mi-amintesc acum - ca să ne descreţim frunţile - că odată am ajuns într-un sat din apropierea lacului Plastiras, unde urma să fiu găzduit. Cum am ajuns în sat şi am dat să cobor din maşină, văd un om alergând spre mine şi căzându-mi la picioare cu capul plecat: „Bravo", zic, „ce oameni evlavioşi sunt aici, în aceste locuri!". Mi-am amintit imagini din povestirile ruseşti ale lui Dostoievski. „Ce spui, măi, omule, există oare asemenea lucruri despre care citim în cărţi? Ia uite că am şi eu parte de asta o dată în viată! Ia uite ce evlavie!". Si cum stătea aplecat şi eu gata să-l binecuvântez - căci mă simţeam ca un stareţ rus (!) în faţa unei scene asemenea celor din stepa Siberiei, s-a întors cu faţa la mine: „Zi-mi trei numere!". „Ce să-ţi zic?!?". „Eu fiecărui părinte care vine aici în sat pentru prima dată, fiindcă joc la Loto, îi cer să-mi spună trei numere!".
I-am spus şi eu, ce să fac!? „Hai să încerc şi eu, poate că am harisma înainte-vederii şi nu ştiu!", mă gândii. In ziua următoare mă văzu şi, fireşte, nu-mi vorbi...! Pierduse! Nu câştigase nimic! Intâmplări ca aceasta şi ca altele arată tocmai ceea ce am susţinut anterior.
Pr. Haralambos Papadopoulos
Fragment din cartea "ÎNCREDEREA", Editura Sophia
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius