14

REMUȘCAREA – ÎNCEPUTUL POCĂINȚEI

Remușcarea e ceva normal, sau trebuie s-o potolim, s-o îndepărtăm, ca și cum ar fi ceva negativ? Generația noastră caută instinctiv garanții, explicații convingătoare care să-i demonsteze că nu există motive de îngrijorare; găsește alinare spirituală, binecuvântări individuale, evitând înfruntarea răului și a capacității noastre de a-l combate. Ce ușor e să credem că e mai bine să nu spunem nimănui nimic, mai ales tinerilor, pentru că altfel ar avea «mustrări de conștiință», ca și cum acestea ar fi din start negative. Nu, remușcarea, conștientizarea amară a răului înfăptuit în viață, sentimentul a ceva ireparabil, pe care nu-l putem schimba este ca o rană ce străpunge în cele din urmă mândria și falsa justificare; este o limpezime ce sfâșie ipocrizia și ne ajută să ne venim în fire. Desigur, trebuie să întâlnească încrederea și milostivirea lui Dumnezeu, care e întotdeauna mai mare decât sufletul nostru și nu încetează să ne iubească. Altfel ajungem fie să ne condamnăm, fie să ne absolvim de păcate.

Dumnezeu ne-a iubit chiar și atunci când noi nu ne-am dat seama de lucrul acesta. Ne iubește și mai mult tocmai atunci când privim în față răul înfăptuit sau când acesta se înfățișează iar și iar nedorit și vrea să ne tulbure, să ne ducă la disperare, în adormire sau lâncezeală, îndepărtându-ne de iertarea și de milostivirea Tatălui.

Petru simte o remușcare profundă pentru lepădarea de Isus. Plânge, dar tocmai în umilire și nesiguranță își amintește de cuvântul plin de îngrijorare al lui Isus, care nu-l lasă pradă întunericului și menționează acel cântat al cocoșului, ce ne răsună și nouă, pentru că ne regăsim pe noi înșine și păcatul nostru. Petru pornește de la păcatul său pentru a-l iubi din nou pe Domnul, de data aceasta cu adevărat, pentru a nu mai fugi de slăbiciune, pentru a înțelege adevărata putere a lui Dumnezeu și a nu mai gândi la fel ca Satana. Petru s-a crezut atotputernic și s-a scandalizat de adevărata atotputernicie a lui Isus, care înfruntă răul pentru a-l înfrânge prin ceea ce avem mai uman și în același timp mai divin: iubirea.

Deschiderea în taina mărturisirii necesită efortul plăcut de a pătrunde în mândria noastră, de a simți amărăciunea, de a ne smeri pentru a fi înălțați. De fapt, întâlnirea cu Domnul ne dăruiește alinarea unei blânde priviri, bucuria că cineva ne ascultă, că are puterea de a ierta, cum a făcut cu slăbănogul sau cu desfrânata din casa lui Simon. E bucuria de a întâlni un cuvânt care ne înțelege dar nu ne răsfață, care ne aparține dar va fi mereu mai presus decât noi, care ne acceptă și totuși ne cere să ne schimbăm, care e personal dar ne deschide spre ceilalți. Să ne apropiem cu bucurie de taina mărturisirii, ca să ne eliberăm de rău, să iubim mai mult, să iubim din nou; să creștem, altfel rămânem cu o conștiință minusculă și retrogradăm, sfârșind prin a deveni complici nebuni ai răului din lumea aceasta.