Cartea sfinta a civilizatiei arabe: Coranul

[Civilizatii]

Coran

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Copertă împodobită cu caligrafie Al-Qur’ān Al-Karīm

Prezentare generală

Cartea sacră a tuturor musulmanilor, Coranul (ar.: القرآن al-Qur'ān, „Citire”, „Recitare”, derivat de la verbul qara’a „a citi”, „a recita cu voce tare”) cuprinde revelaţiile făcute de Dumnezeu (ar.: ألله Allāh), prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad (n. Mecca, cca. 570 – m. Medina, 632), direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din preeternitate cuprins în 'Umm al-Kitāb – „Maica Scripturii” aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată”, după cum se arată chiar într-un verset coranic:

Acesta este un preaslăvit Coran de pe Tabla Păstrată! (Coranul, LXXXV, 21-22).

Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene, ci şi „o inimitabilă simfonie ale cărei sunete îi mişcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului”, cum spunea Marmaduke Pickthall, în prefaţa traducerii sale a Coranului în engleză.

Revelarea Coranului

Articole referitoare la Islam Credinţe Allah · Tawhid · Dumnezeu Mahomed · Alţi profeţi Practici Profesie de credinţă · Rugăciune Post · Caritate · Pelerinaj Texte şi legi Coran · Sunnah · Hadith Fiqh · Sharia · Kalam · Sufism Istorie şi lideri religioşi Cronologia Islamului Ahl al-Bayt · Sahaba Sunnism · Shi'a Rashidun · Shi'a imams Cultură şi societate Studii · Animale · Arta Calendar · Copii Demografie · Bairam Moschee · Filozofie Ştiinţe · Femeie Politică · Dawah Islamul şi alte religii Creştinism · Iudaism Hinduism · Sikhism · Jainism Vezi şi Critici · Islamofobie Glossar de termeni islamici Protal Islam v • d • m

Conform tradiţiei islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună în cea mai pură limbă arabă – aşa cum este considerată araba coranică de către exegeţii musulmani – atât noul mesaj trimis de Dumnezeu omenirii, precum şi ceea ce revelase parţial, din aceeaşi matrice celestă, Umm al-Kitāb (Maica Scripturii), profeţilor anteriori, cu precădere, lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) şi lui Iisus Hristos (Isā al-Masīh) – care, în viziunea coranică, este doar un mare profet:

Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioşii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărţile Sale, în trimişii Săi. “Noi nu facem deosebire între trimişii Săi.” Şi ei au spus: “Ascultăm şi ne supunem! Iertarea Ta, Domnul nostru, căci întru Tine este devenirea!” (Coranul, II, 285).

Coran

Surele meccane şi medineze

Revelaţia coranică se întinde pe o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, 612-632, împărţită de anul 622, anul când profetul Muhammad a părăsit Mecca pentru a se stabili la Yathrīb – Medina (ar.: madīna, cuvânt derivat de la dīn „lege”, „religie, cu sensul de „locul legii”, locul unde a învins religia islamică) – împreună cu adepţii săi, an care marchează, de altfel, începutul erei islamice, în două părţi: cea meccană în care predomină surele scurte cu caracter vizionar şi prevestitor, în proză ritmată şi rimată (ar.: sağ‘), cu afirmarea unicităţii lui Dumnezeu (ar.: tawhīd), cu profeţii asupra Vieţii de Apoi (ar.: al-'Ahira) când oameni vor fi răsplătiţi cu raiul şi pedepsiţi cu iadul, după fapte, şi perioada medineză, cu sure lungi, mai puţin ritmate şi rimate, cu multe îndrumări legislative pentru comunitatea islamică deja formată, cu condamnarea vehementă a politeismului, cu acuzaţii aduse evreilor, şi într-o mai mică măsură, creştinilor, cu privire la falsificarea propriilor lor cărţi sfinte etc.

Forma scrisă a Coranului

Coranul canonizat, aşa cum este cunoscut astăzi, este format din 114 capitole (sure), de lungimi diferite, de la minimum 3 până la maximum 287 de versete (cât are sura Al-baqara „Vaca”), dispuse nu cronologic, ci după lungime, în ordine aproximativ descrescătoare, începând cu cea de-a doua sură. Toate surele, cu excepţia celei de-a IX-a, au în frunte sintagma bi-smi-llāhi-r-rahmāni-r-rahīmi „În numele lui Dumnezeu cel Milos şi Milostiv”.

Textul coranic nu a fost strâns într-o carte în timpul vieţii profetului Muhammad, ci a fost doar memorat de către însoţitorii săi, iar, uneori, anumite versete au fost notate pe foi de palmier, omoplaţi de cămilă, bucăţi de ceramică etc.

Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. Schematic, tradiţiei spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să noteze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele şi care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferenţieze literele izomorfe, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare şi la decuparea textului - scris fără punctuaţie - în propoziţii), diferenţele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic şi totodată subiectul controverselor teologice. În secolul al VIII-lea, mu'taziliţii au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aş'arită (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi, ca atare, increarea lui. Unele mişcări moderne din cadrul islamului se apropie însă de poziţia mu'tazilită.

Incepută în secolul al VII-lea, redactarea Coranului se termină abia în anul 1923, când la iniţiativa regelui Fuad I al Egiptului, Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, tipăreşte exemplarul rămas de la Osman - Vulgata lui Osman - în mii de exemplare pe care le trimite în toată lumea islamică.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.

Coranul şi limba arabă

Prima sură din Coran.

Pentru musulmani, limba arabă ca mijloc de expresie a Coranului, Cuvântul lui Dumnezeu, este perfectă ca şi Coranul însuşi. Când se vorbeşte despre perfecţiunea acestei limbi, se scot în evidenţă elemente prezente în apologiile tuturor limbilor: muzicalitate, logică, bogăţie sinonimică, simbolismul sunetelor, concizie, şi mai ales motivarea ce ar exista în relaţia formă sonoră-conţinut semantic. Perfecţiunea acestei limbi este subliniată permanent în lucrările autorilor musulmani consacrate inimitabilităţii – al-’i‘ğāz (termen tradus şi cu „miracol” sau „minune”) – textului coranic, manifestată atât la nivelul expresiei, cât şi al conţinutului. Factorul declanşator al acestei apologii a limbajului coranic se află chiar în Coran, ca o sfidare aruncată deopotrivă oamenilor şi ginnilor (spiritelor) de a produce ceva asemănător acestui text:

Dacă vă îndoiţi de ceea ce am pogorât asupra robului Nostru, aduceţi-ne o sură care să fie deopotrivă cu aceasta! Chemaţi-vă martorii, alţii decât Dumnezeu, dacă spuneţi adevărul! Dacă nu o faceţi – şi nu o veţi face – temeţi-vă de Focul cel mare care mistuie oameni şi pietre, gata pregătit pentru cei tăgăduitori (Coran, II, 23-24).

Conceptele coranice

Conceptele continuu repetate care cristalizează esenţa mesajului coranic sunt:

• Despre Dumnezeu care este prezentat prin „cele mai frumoase nume” (al-'asma' al-husna) ale sale sau „cele nouăzeci şi nouă de nume”, ce reprezintă chintesenţa credinţei islamice. Aceste calificative repetate la sfârşitul versetului, puse în valoare astfel prin rimă şi prin ritm, ajung să se încrusteze în memorie. Se poate deduce că un spirit impregnat de Coran va fi, în mod firesc, dispus să şi-l reprezinte pe Dumnezeu pornind de la calificativele sale; pentru un musulman lista numelor divine este ca un rezumat al Coranului, ca un memento. Islamul, ca religie teocentrică, are drept crez afirmarea Dumnezeului unic – aşa cum arată mărturia de credinţă „nu există [dumne]zeu în afara lui Dumnezeu!” -, revelat profetului Muhammad. Problema esenţială, pornind de aici, este de a şti cine este acest Dumnezeu, iar răspunsul cel mai la îndemână se află în atributele coranice prin care se dezvăluie oamenilor, cum ar fi: Unul, Supremul(Coranul: XXXIX, 5), Viul (Coranul: II, 256), Stăpânul întregii făpturi (Coranul: I,2), Milostivul (Coranul: I,3), Atotputernicul (Coranul: XXIX, 43), Cel care aude şi cunoaşte totul (Coranul: V,77), Înţeleptul (Coranul: XXXIV, 2), Iertătorul (Coranul: XXXIV, 3), Binefăcătorul (Coranul: XXVII, 41), Iubitorul (Coranul: XI, 91), Creatorul (Coranul: LIX, 25), Înaltul, Marele (Coranul: II ,256), Sfântul (Coranul: X, 69), Gloriosul (Coranul: XXXI, 13) etc. Pe lângă aceste epitete, în Coran există dese definiri ale divinăţii:

Spune: “Unul este Dumnezeu. Dumnezeu!.. Absolutul! El nu naşte şi nu se naşte, şi nimeni nu-I este asemenea” (Coranul, CXII).

Coran

Dumnezeu este lumina cerurilor şi a pământului! Lumina Sa este asemnea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac binecuvântat: măslinul care nu este nici de la Răsărit şi nici de la Asfinţit şi al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzeşte către lumina Sa pe cine voieşte. Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este Atotcunoscător (Coranul, XXIV, 35).

Dumnezeu! Nu este [dumne]zeu afară de El, Viul, Veşnicul! Nici picoteala, nici somnul nu-L prind vreodată! Ale Lui sunt cele din ceruri şi de pe pământ. Cine-ar putea mijloci la El, fără îngăduinţa Sa? El cunoaşte cele dinaintea lor şi cele de după ei, iar ei nu cuprind din ştiinţa Sa decât ceea ce El voieşte. Tronul Său este mai întins decât cerurile şi pământul a căror păzire nu-I este Lui povară, căci El este Înaltul, Marele (Coranul, II, 255).

• Despre calităţile musulmanului credincios care trebuie: să creadă numai în Dumnezeu, Unul (Coranul: II, 41), să nu mintă (Coranul: IX, 20), să nu comită adultere (Coranul: XVII, 33), să nu fure (Coranul: V, 39), să nu ucidă (Coranul: VI, 152), să nu se lăcomească (VIII, 28), să nu fie ipocrit (Coranul: VIII, 59), să fie deşat de zădărniciile lumii (Coranul: XXIII, 3), să facă eforturi pentru a cunoaşte cât mai mult (Coranul: XX, 115), să fie drept (Coranul: IV, 59), să fie binevoitor (Coranul: XVI, 91), să fie neclintit în credinţă (Coranul: III, 201), să nu fie nerecunoscător (Coranul: XXXIX, 67), să-i determine pe cei din jur să facă numai fapte bune (Coranul: XVI, 126), să nu spună ceea ce nu face (Coranul: LXI, 3), să nu fie îngâmfat (Coranul: IV, 37), să fie milos (Coranul: XVII, 30), să fie umil (Coranul: XXV, 64), să vorbească frumos oamenilor (Coranul: II, 84), să-i ierte pe cei ce greşesc faţă de el (Coranul: III, 134), să răspundă răului cu binele (Coranul: XIII, 23), să nu bârfească (Coranul: CIII, 2), să cheltuie o parte din avere pentru cauza lui Dumnezeu (Coranul: II, 262), pentru săraci şi nevoiaşi (Coranul: II, 272), să nu jignească şi să poreclească pe nimeni (Coranul: XLIX, 12), să mănânce numai lucruri curate (Coranul: II, 169), să fie mereu curat (Coranul: II, 223) etc.

• Despre Ziua Judecăţii de Apoi – pentru a induce credincioşilor datoria faţă de Dumnezeu şi de om – când toate faptele, chiar şi cele mai mici decât un grăunte de nisip, vor fi puse la socoteală (Coranul: XCIX, 8-9), accentuând că: tot ceea ce există pe pământ poartă în sine sămânţa pieirii (Coranul: LV, 27), că cerurile şi pământul nu au fost zidite întru zădărnicie (Coranul: XXXVIII, 28), că Dumnezeu, aşa cum a făcut să apară creaţia, tot aşa o va face să şi dispară (Coranul: XXI, 104), că sfârşitul nu poate fi evitat nici în ceruri şi nici pe pământ (Coranul: VII, 188), că Cel ce le-a dat viaţă oamenilor o dată, le-o va da şi a doua oară (Coranul: XVII, 52), că El, Cel ce a avut puterea să creeze cerurile şi pământurile, are şi puterea de a-i readuce pe oameni la viaţă (Coranul: XVII, 100), că învierea este un fapt ce ţine de legea firii (Coranul: XXII, 6), că oamenii, având în vedere că nu pot învinge moartea, să o considere ca o etapă indispensabilă în trecerea lor spre eternitate (Coranul: LVI, 88) etc.

• Despre statuarea comportamentului credincioşilor: faţă de părinţi (Coranul: XVII, 24-25), faţă de rude, vecini, orfani (Coranul: IV, 37), faţă de soţii (Coranul: II, 188), faţă de copii (Coranul: VI, 153), faţă de văduve (Coranul: IV, 20), faţă de duşmani (Coranul: V, 9), faţă de campaniile duse împotriva necredincioşilor (Coranul: XXIV, 61) etc.

Coran din secolul al IX-lea

Coranul şi traducerea sa

Discuţiile asupra traducerii Coranului, în mediile islamice, au început, chiar din timpul vieţii profetului Muhammad, continuând, apoi, secole de-a rândul, fără să se ajungă la o hotărâre definitivă în acest sens. În ceea ce priveşte traducerea substitutivă, cea care ar trebui să înlocuiască textul coranic arab, este total interzisă, pe când traducerea informativă, cea menită doar să comunice sensurile textului coranic, este aprobată de autorităţile islamice, cu anumite condiţii, şi care există în momentul de faţă în mai toate limbile lumii, inclusiv în română.
Din punctul de vedere al dreptului canonic, Coranul constă din nazm - "compoziţie" şi ma'nā - "semnificaţie". Acestea sunt aspectele esenţiale fără de care Coranul nu ar mai putea fi Coran. Adepţii dreptul canonic se concentrează asupra descrierii compoziţiei, şi aceasta nu pentru că nu ar da atenţie semnificaţiei, ba dimpotrivă, ei vor ca semnificaţia să nu fie absolut deloc alterată. Şi cum singura cale prin care se poate realiza acest deziderat constă în păstrarea intactă a compoziţiei, ca atare, în viziunea lor, ideea traducerii substitutive a Coranului nu este acceptabilă, iar cele câteva tentative făcute au fost anihilate. În ceea ce priveşte traducerea informativă, poziţiile sunt împărţite în funcţie de şcolile juridice. Reprezentanţii celor patru mari şcoli juridice sunnite (hanefită, şafeită, malekită, hanbalită) au puncte de vedere diferite şi nu de puţine ori contradictorii - chiar în cadrul aceleiaşi şcoli – asupra traducerii textului coranic pentru musulmanii nearabofoni.
În ceea ce priveşte teologia, care face apel nu numai la datele coranice, ci şi la argumente raţionale, aceasta face o distincţie între al-kalām al-lafzī „cuvântul rostit” ca formă concretă de manifestare a arhetipului său, al-kalām al-nafsī „cuvântul spiritual”, cuvântul-esenţă aflat din preeternitate în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz „Tabla Păstrată”. Prin revelaţia avută de profetul Muhammad, cuvântul-esenţă se materializează în cuvântul rostit care este însăşi expresia arabă a Coranului. Şi numai această formă concretă de manifestare, cu sensurile ei exoterice, poate fi tradusă pentru cei ce nu cunosc araba, ca un prim pas în apropierea lor faţă de acest text.
Într-o tradiţie rămasă de la profetul Muhammad, se spune că versetele coranice conţin nu numai un sens zahir "exoteric", dar şi unul batin "ezoteric" care la rândul său are o multitudine de alte sensuri posibile – minimum şapte şi maximum şaptezeci – aflate într-o perpetuă mişcare precum valurile mării. Sensul exoteric, de suprafaţă, este singurul care poate fi exprimat într-o altă limbă, celelalte sensuri, ascunse, rămând legate de textul original.

Traduceri ale Coranului în limba română

Coranul cunoaşte câteva traduceri – de tip informativ, ca toate celelalte – şi în limba română:

• Coranul, trad. Silvestru Octavian Isopescul, 1912.
• Coranul, trad. Silvestru Octavian Isopescul, Cluj, Editura ETA, 1992.
• Coranul, trad. George Grigore, Editura Kriterion, Bucureşti, 2000.
• Coranul, trad. Silvestru Octavian Isopescul, Cartier, 2001.
• Coranul (ediţie bilingvă română-arabă), trad. George Grigore, Çağrı Yayınları, Istanbul, 2003.
• Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română, Bucureşti, Editura Islam, 2004.
• Coranul, trad. George Grigore, Editura Herald, 2005, 2007.
• Coranul, trad. Silvestru Octavian Isopescul, Cartier, 2005.

Notă bibliografică

Citatele din Coran sunt preluate din Coranul, ediţie bilingvă arabă-română, traducere: George Grigore, Çağrı Yayınları, Istanbul, 2003.
Observaţie: în cazul citatelor din Coran, cifra romană indică sura, iar cea arabă, versetul.

Legături externe

• Coranul in Limba Romana - Scos de Liga Islamica si Culturala din Romania (download pdf) http://forum.halal.ro/Thread-downloadeaza-coran-ul-in-forma-pdf
• Expoziţie virtuală la Biblioteca Naţională a Franţei: Tora, Biblia, Coranul [1]
• Coranul original şi şase diferite traduceri cu posibilitate de căutare. Exegeză şi enciclopedii în limba arabă. [2]
• Coranul - Editura Herald [3]