Împărat al romanilor
Activitatea prodigioasă a lui Carol din primii 30 de ani de domnie a constituit un preludiu la ceea ce unii contemporani şi mulţi observatori de mai târziu au considerat a fi evenimentul culminant al domniei sale: încoronarea ca împărat roman. În mare parte, acel eveniment a fost consecinţa unei idei modelate de interpretarea dată acţiunilor lui Carol ca domnitor. De-a lungul anilor, unii dintre consilierii politici, religioşi şi culturali ai regelui au devenit convinşi de faptul că o comunitate nouă se forma sub egida regelui şi a poporului franc, pe care, aşa cum mărturisise un papă, „Domnul Dumnezeul lui Israel l-a binecuvântat”. Ei numeau acea comunitate Christianum Imperium, care îi cuprindea pe toţi cei care aderaseră la credinţa proclamată de Biserica Romană. Această comunitate a acceptat dominaţia unui monarh, aclamat ca „noul David” şi „noul Constantin”, apărătorul creştinătăţii şi executantul voinţei lui Dumnezeu.
Preocuparea pentru bunăstarea acestui Christianum Imperium a fost accentuată de pretenţiile exagerate ale împăraţilor eretici din Constantinopol de a pretinde autoritate asupra comunităţii creştine – mai ales după ce o femeie, Irina, a devenit împărăteasă în Bizanţ, în 797 d.Hr. Într-un sens mai larg, evoluţiile în sec. VIII d.Hr. au creat în lumea carolingiană percepţia că Occidentul latin şi Orientul grec erau divergente în moduri care negau afirmaţiile universaliste ale împăraţilor răsăriteni.
Apoi, în 799 d.Hr., a apărut o ameninţare şi mai mare la bunăstarea imperiului creştin. Competenţa papei de a conduce poporul lui Dumnezeu a fost pusă la îndoială atunci când papa León III a fost atacat fizic de o bandă de romani, printre care funcţionari din curia papală, care credeau că se face vinovat de tiranie şi comportament imoral. Leon a fugit la curtea protectorului său, al cărui rol de rector al creştinătăţii era acum clar recunoscut. Carol i-a oferit o escortă care l-a readus pe Leon III la reşedinţa papală, apoi, după consultări intense în Francia, a mers la Roma, la sfârşitul anului 800 d.Hr., pentru a se confrunta cu o problemă delicată, judecarea vicarului bisercii Sf. Petru şi restabilirea ordinii în Statele Papale. După o serie de deliberări cu clericii franci şi romani şi cu magnaţii laici, s-a ajuns la concluzia ca, în loc să fie judecat, papa să rostească public un jurământ care să îl purifice de acuzaţiile împotriva sa; unele sugestii din documentele istorice dau de înţeles că aceste deliberări au dus şi la decizia de a redefini poziţia lui Carol.
La două zile după actul de purificare al lui Leon, pe când Carol participa la slujba din ziua de Crăciun, în bazilica Sf. Petru, papa i-a pus coroana pe cap, în timp ce romanii adunaţi pentru rugăciune l-au proclamat „împărat al romanilor“.
Istoricii au discutat mult timp despre cine a pus la cale acest eveniment dramatic. În ciuda afirmaţiei lui Einhard, biograful de la curtea lui Carol, cum că regele nu ar fi mers la Sf. Petru în acea zi dacă ar fi ştiut ce urma să se întâmple, dovezile afirmă fără dubiu că regele şi papa au colaborat la planificarea încoronării: restaurarea Imperiului Roman în Occident era avantajoasă pentru ambele părţi. Având în vedere poziţia fragilă a papei din acel moment şi predispoziţia regelui pentru acţiuni îndrăzneţe, pare foarte probabil ca regele Carol şi consilierii lui să fi luat decizia care implica un nou titlu pentru rege, lăsându-l pe papă să organizeze ceremonia care avea să facă oficială acea decizie.
Noul titlu i-a dat lui Carol autoritatea legală necesară pentru a judeca şi pedepsi pe cei care conspiraseră împotriva papei. Îi oferea, de asemenea, recunoaşterea rolului său de conducător peste un imperiu de popoare diferite şi de apărător al creştinismului oficial, precum şi un statut egal cu rivalii săi de la Constantinopol. Prin acordarea, din nou, a unui titlu pentru carolingieni, papa a întărit legăturile cu protectorul său şi a adăugat glorie poziţiei papale datorită rolului său în acordarea coroanei imperiale „noului Constantin”.
În ce priveşte anii în care Carol a dominat ca împărat, istoricii nu au ajuns la un consens. Unii au văzut această perioadă ca o criză în curs de dezvoltare, în care activitatea împăratului îmbătrânit era din ce în ce mai restrânsă. Întrucât Carol nu mai condusese campanii militare de succes, resursele cu care să-şi recompenseze susţinătorii scăzuseră. În acelaşi timp, noi inamici externi au început să ameninţe imperiul, în special navigatorii nordici (vikingi) şi sarazinii. Au existat şi semne de inadecvare structurală în sistemul de guvernare, care îşi asuma constant noi responsabilităţi, fără o creştere proporţională a resurselor umane sau materiale, şi o rezistenţă tot mai mare faţă de controlul regal a laicilor şi a nobililor ecleziaşti, care începuseră să profite de puterea politică, socială şi economică asigurate de concesiunile regale de teren şi privilegii. Alţi istorici au pus în evidenţă grija regală faţă de cei neajutoraţi, eforturile neobosite de consolidare a administraţiei regale, diplomaţia activă, menţinerea reformei religioase şi sprijinul acordat renaşterii culturale, pe care le-au considerat o dovadă a vitalităţii în ultimii ani de domnie ai lui Carol.
În acest context mai larg au avut loc evoluţii care sugerează că titlul imperial însemna prea puţin pentru deţinătorul său. Într-adevăr, în 802 d.Hr., când a folosit prima dată în mod oficial enigmaticul titlu „împărat conducător al Imperiului Roman”, şi-a păstrat vechiul titlu de „rege al francilor şi al longobarzilor”. El a continuat să trăiască în stilul tradiţional franc, evitând moduri de conduită şi protocol asociate cu demnitatea imperială. S-a bazat mai puţin pe sfatul membrilor cercului care dezvoltaseră ideologia ce a dus la renaşterea Imperiului Roman. Împăratul a părut nepăsător faţă de ideea unei entităţi politice exprimate în titlul imperial, când, în 806 d.Hr., a decretat că, la moartea sa, teritoriul imperiului va fi împărţit între cei trei fii.
Alte dovezi indică însă faptul că titlul imperial era important pentru el. Carol începuse o lungă campanie militară şi diplomatică; în cele din urmă, în 812 d.Hr., aceasta a dus la recunoaşterea titlului său de către împăratul din Bizanţ. După 800 d.Hr., programul reformei sale religioase s-a modificat în ce privea statutul de membru al Christianum Imperium, care necesita noi moduri de comportament public. El a încercat să uniformizeze mai mult diversele sisteme juridice din imperiul său. Terminologia şi simbolurile, utilizate de curte pentru explicarea politicilor şi motivelor artistice folosite în complexul arhitectural din Aachen, reflectă o conştientizare a funcţiei imperiale drept sursă de elemente ideologice capabile să susţină autoritatea conducătorului.
În 813 d.Hr., Carol a asigurat perpetuarea titlului imperial, dându-i cu propriile mâini coroana imperială singurului său fiu, care a supravieţuit, Ludovic cel Pios. Încoronarea din 813 d.Hr. sugerează că împăratul credea că funcţia avea o anumită valoare şi că dorea să excludă papalitatea din această onoare. În ansamblu, dovezile duc la concluzia că împăratul considera titlul imperial un premiu personal, o recunoaştere a serviciilor aduse de el creştinătăţii, pe care îl folosea aşa cum credea de cuviinţă pentru a spori capacitatea sa şi a moştenitorilor săi de a îndrepta Christianum Imperium către sfârşitul menit de divinitate.
Concluzii
În ianuarie 814 d.Hr., Carol a făcut febră, după ce se îmbăiase în apele calde ale izvoarelor sale iubite de la Aachen, şi a murit o săptămână mai târziu. Nepotul împăratului, istoricul Nithard, care scria în 840 d.Hr., a mărturisit că, la sfârşitul vieţii, marele rege „lăsase Europa plină de toate bunătăţile”. Istoricii moderni au evidenţiat exagerarea din declaraţia respectivă, atrăgând atenţia asupra inadvertenţelor din sistemul politic al lui Carol, a limitelor armatei sale în faţa noilor ameninţări din partea duşmanilor de pe mare, a eşecului reformelor sale religioase care afectau marea masă a creştinilor, a tradiţionalismului îngust şi a confuziilor clericale ale programului său cultural, precum şi asupra caracteristicilor opresive ale programelor sale economice şi sociale.
Cu toate acestea, o astfel de apreciere critică a rolului lui Carol nu poate umbri faptul că efortul său de a ajusta ideile france tradiţionale despre conducere şi despre binele public la noile curente în societate a produs o modificare crucială în istoria Europei. Reînnoirea Imperiului Roman în Occident a oferit fundamentul ideologic pentru o Europă unificată politic, o idee care îi inspiră de atunci încoace pe europeni – uneori cu consecinţe nefericite. Faptele sale de conducător, atât reale, cât şi imaginare, au constituit un standard după care au încercat să se orienteze multe generaţii de conducători europeni pentru definirea şi îndeplinirea funcţiilor regale. Reformele sale religioase au întărit structurile organizatorice şi practicile liturgice care au cuprins în cele din urmă o mare parte din Europa într-o singură „Biserică”. Definiţia rolului autorităţii seculare în orientarea vieţii religioase dată de Carol a pus bazele unei interacţiuni tensionate între autoritatea temporală şi spirituală, care a jucat un rol crucial în modelarea instituţiilor politice şi religioase din istoria ulterioară a Europei occidentale. Renaşterea culturală a oferit instrumentele de bază – şcoli, programe şcolare, manuale, biblioteci, precum şi tehnici de predare – pe care se vor fundamenta renaşterile culturale ulterioare. Avântul dat relaţiei de vasalitate şi sistemului agricol cunoscut sub numele de feudă (ţăranii deţineau pământ de la un domn în schimbul unor taxe şi servicii) a jucat un rol esenţial în stabilirea sistemului feudal (stăpânul exercita putere politică şi economică pe un anumit teritoriu şi asupra populaţiei acestuia); sistemul feudal, la rândul său, putea să impună ordinea politică şi socială, precum şi să stimuleze creşterea economică.
Astfel de realizări justifică superlativele prin care a fost cunoscut în timpul său: Carolus Magnus (Carol cel Mare) şi Europae Pater (în latină, tată al Europei).
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 236-238
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius