Curtea şi administraţia
În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.
Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.
O componentă extrem de importantă a eficacităţii regelui şi o preocupare constantă pentru Carol a fostarmata, unde toţi oamenii liberi erau obligaţi să servească pe propria cheltuială, atunci când erau chemaţi de rege. Tot mai importantă în menţinerea unităţii militare, în special a cavaleriei armate, era capacitatea regelui de a furniza surse de venit, de obicei concesiuni de terenuri, care să le dea posibilitatea supuşilor să trăiască şi să se înarmeze pe cheltuiala lor. Resursele necesare pentru a susţine guvernul proveneau din prada de război, veniturile din moşiile regale, amenzi judiciare şi taxe, accize pe comerţ, cadouri obligatorii din partea nobilimii şi, într-o măsură foarte limitată, din dări directe.
Pentru a-şi exercita autoritatea la nivel local, Carol a continuat să se bazeze pe reprezentanţii regali cunoscuţi sub numele de conţi, care au reprezentat autoritatea regală pe teritoriile denumite comitate. Printre funcţiile lor se numărau administrarea justiţiei, adunarea trupelor, colectarea impozitelor, precum şi menţinerea păcii. Episcopii, de asemenea, au continuat să joace un rol important în administraţia locală. Carol a extins implicarea clerului în guvern prin intensificarea folosirii unor privilegii regale de imunitate pentru episcopi şi abaţi, fapt ce le elibera proprietăţile de intervenţia autorităţilor publice. Acest privilegiu le-a permis beneficiarilor sau agenţilor săi să guverneze peste cei care trăiau pe aceste pământuri, atât timp cât se bucurau de favoarea regală. Eficienţa acestui sistem de guvernare a depins în mare măsură de capacităţile şi de loialitatea celor care ocupau funcţii la nivel local. Carol a recrutat cei mai mulţi funcţionari regali din câteva familii aristocrate aflate în legătură unele cu altele, care doreau să îl servească pe rege în schimbul prestigiului, puterii şi recompenselor materiale care veneau din serviciul regal.
Cea mai inovatoare măsură politică a lui Carol implica întărirea legăturilor dintre el, curtea sa şi funcţionarii locali. El a folosit din plin adunarea anuală tradiţională a francilor, controlul celor chemaţi în serviciul militar într-un context care a pus în evidenţă datoria comună ce se manifesta în dorinţa de a-şi urma conducătorul în război. Carol a extins funcţia acestor întâlniri, transformându-le într-un instrument de întărire a legăturilor personale ale regelui cu conţi, episcopi, stareţi şi magnaţi puternici. La aceste adunări le asculta plângerile, accepta sfatul lor, obţinea avizul acestora pentru politicile sale şi le transmitea cu propriile cuvinte ordinele pentru conducerea ţării.
Reţeaua de familii din care regele şi-a ales majoritatea funcţionarilor asigura căi importante prin care se putea recurge la presiune pentru a se asigura executarea la nivel local a ordinelor regale. În plus, Carol le cerea tuturor supuşilor liberi să-i jure supunere regelui şi să se comporte astfel încât să contribuie la menţinerea păcii şi a înţelegerii. Deosebit de importantă pentru consolidarea autorităţii politice a regelui a fost practica lui Carol de a stabili legături personale cu nobilii puternici, acceptându-i ca vasali regali în schimbul unor beneficii sub formă de funcţii şi concesiuni teritoriale, ce puteau fi exploatate în beneficiul lor personal, atâta timp cât rămâneau loiali.
Carol a centralizat administraţia centrală şi locală prin regularizarea şi extinderea utilizării de missi dominici, agenţi regali însărcinaţi cu deplasarea regulată pe teritorii special definite, pentru a anunţa voinţa regelui, pentru a aduna informaţii cu privire la felul în care îşi îndeplineau îndatoririle slujbaşii locali, precum şi pentru a pune capăt abuzurilor. Utilizarea extinsă a documentelor scrise ca mijloc de comunicare între autorităţile centrale şi cele locale a permis o mai mare precizie şi o uniformitate în transmiterea ordinelor regale şi în colectarea de informaţii cu privire la executarea lor. Printre aceste documente se numărau capitularde regale, documentele cu caracter legislativ expediate pe teritoriul regatului pentru a proclama voinţa regelui şi a oferi instrucţiuni pentru adoptarea ordinelor sale.
Domnia lui Carol arată clar că el a înţeles noile evoluţii care au afectat condiţiile economice şi sociale. Deşi părerile savanţilor sunt împărţite în ce priveşte semnificaţia acţiunilor sale, dovezile sugerează că el a fost preocupat de îmbunătăţirea organizării şi a tehnicilor de producţie agricolă, de instituirea unui sistem monetar mai bine adaptat operaţiunilor de schimb reale, de standardizarea greutăţilor şi măsurilor, de extinderea comerţului în zonele din jurul Mării Nordului şi Mării Baltice, şi de protejarea comercianţilor de excese şi jaf. Legislaţia regală a încercat să-i protejeze pe cei slabi împotriva exploatării şi a nedreptăţii. Regele a contribuit la dezvoltarea sistemului incipient de vasalitate şi a folosit această formă de contract social pentru a promova ordinea şi stabilitatea. Cu toate că iniţiativele sale economice şi sociale au fost motivate mai ales de convingeri morale, aceste măsuri au dat un impuls modest mişcărilor care au dus în cele din urmă la oprirea declinului economic şi a instabilităţii sociale, care cuprinsese Europa apuseană după destrămarea Imperiului Roman în sec. IV şi V d.Hr.
Efortul lui Carol de a fi un conducător eficient a primit un nou avânt şi o direcţie nouă prin schimbarea concepţiilor referitoare la scopul guvernului şi la rolul monarhilor. Această schimbare a dus la altoirea unei componente religioase peste concepţia tradiţională, oarecum limitată, a bazei autorităţii regale. Bazându-se pe Vechiul Testament şi pe scrierile Sf. Augustin din Hippona despre natura „cetăţii lui Dumnezeu”, Carol şi consilierii săi au început din ce în ce mai mult să considere că poziţia regelui era acordată de Dumnezeu pentru îndeplinirea planului divin universal. Regalitatea lua o direcţie ministerială, care îl obliga pe conducător să îşi asume răspunderea atât pentru bunăstarea spirituală, cât şi pentru cea materială a supuşilor săi. Acest nou rol a determinat o expansiune mult mai mare a autorităţii tradiţionale regale şi o redefinire a priorităţilor pe care guvernul trebuia să le deservească.
Reforma religioasă
Cuceririle militare ale lui Carol, diplomaţia şi eforturile de a impune o administraţie unificată în regatul său au constituit o dovadă impresionantă a capacităţii sale de a juca rolul unui rege tradiţional franc. Politica sa religioasă reflecta capacitatea de a răspunde pozitiv la forţele de schimbare care se manifestau în lumea lui. Cu un entuziasm considerabil, a extins şi a intensificat programul de reformă, instituit mai şovăielnic în anii 740 d.Hr. de tatăl său, Pepin, şi de unchiul său, Carloman. Răspunsul lui Carol la nevoia tot mai mare a lumii ca viaţa spirituală să devină mai profundă a fost să facă din acest obiectiv preocuparea principală a politicilor publice şi a guvernării regale.
Programul lui pentru îndeplinirea responsabilităţilor religioase regale a fost formulat într-o serie de concilii constituite din clerici şi laici convocaţi prin ordin regal pentru a analiza un program stabilit de către curtea regală. Actele normative ale conciliilor au primit drept de lege în capitulariile regale, iar toţi cei care aveau funcţii oficiale, în special episcopii, trebuiau să le pună în aplicare. Această legislaţie, tradiţională în spirit şi conţinut, a fost inspirată de convingerea că normele necesare pentru corectarea deficienţelor ce asaltau viaţa creştină în sec. VIII d.Hr. fuseseră deja definite de Scriptură şi de consiliile bisericeşti timpurii şi de autorităţile ecleziastice.
Reforma se axa pe câteva preocupări majore: consolidarea structurii ierarhice bisericeşti, clarificarea competenţelor şi a responsabilităţilor ierarhice, îmbunătăţirea calităţii intelectuale şi morale a clerului, protejarea şi extinderea resurselor ecleziastice, standardizarea practicilor liturgice, intensificarea problemei pastorale care viza înţelegerea generală a principiilor de bază ale credinţei şi îmbunătăţirea moralei şi eradicarea păgânismului. Odată cu progresul mişcării de reformă, domeniul său de aplicare s-a extins, împuternicind conducătorul cu autoritatea de a disciplina clerul, de a prelua controlul asupra proprietăţii ecleziastice, de a propaga credinţa şi de a defini doctrina ortodoxă.
În ciuda extinderii autorităţii sale asupra problemelor administrate în mod tradiţional de Biserică, mişcările agresive ale lui Carol pentru a regla viaţa religioasă au fost acceptate de instituţia ecleziastică, inclusiv de papalitate. Pentru a estima sprijinul acordat de cler politicii religioase a regelui, trebuie să se ţină cont de faptul că regele controla numirea de episcopi şi de abaţi, era un mare binefăcător al instituţiei ecleziastice şi garant al Statelor Papale. Cu toate acestea, sprijinul clerului a fost autentic, reflectând aprobarea faţă de dorinţa regelui de a consolida structurile ecleziastice, de a mări pietatea şi de a corecta morala supuşilor creştini.
Renaşterea culturală
O altă caracteristică remarcabilă a domniei lui Carol a fost recunoaşterea implicaţiilor renaşterii culturale pentru programele politice şi religioase care s-a desfăşurat în mare parte în Occidentul creştin, în sec. VIII d.Hr. El şi guvernul său au patronat foarte multe activităţi care, împreună, au produs o renovatio(în latină, reînnoire sau restaurare) în cultură, numită ulterior renaşterea carolingiană. Renaşterii i-au dat avânt şi formă un cerc de oameni învăţaţi – în mare parte clerici din Italia, Spania, Irlanda şi Anglia – cărora Carol le-a oferit un loc de frunte în curtea sa, în anii 780 şi 790 d.Hr. Cel mai important membru al acestui grup a fost preotul anglo-saxon Alcuin.
Întâlnirile dintre membrii cercului, la care participau adesea regele şi un număr tot mai mare de tineri aristocraţi franci, l-au determinat pe Carol să emită o serie de ordine, care defineau obiectivele politicii culturale regale. Ţelul principal era extinderea şi îmbunătăţirea culturii latine, un scop considerat esenţial pentru a le uşura administratorilor şi preoţilor înţelegerea şi îndeplinirea eficientă a responsabilităţilor. Îndeplinirea acestui obiectiv necesita extinderea sistemului de învăţământ şi producţia de cărţi care conţineau elemente esenţiale ale culturii creştine latine.
Acest cerc juca un rol-cheie în producerea manualelor necesare pentru predarea limbii latine, în expunerea principiilor de bază ale credinţei şi în efectuarea corectă a liturghiei. De asemenea, a contribuit la crearea unei biblioteci regale care conţinea lucrări ce ofereau o explorare mai profundă a învăţământului în latină şi a credinţei creştine. A fost înfiinţat un scriptoriu regal, care a jucat un rol important în cultivarea caligrafiei carolingiene, un nou sistem de scriere care a făcut copierea şi citirea mai uşoare, în experimentarea formelor de artăm utile la decorarea cărţilor şi în transmiterea vizuală a mesajului pe care îl conţineau. Membrii cercului curtenesc scriau poezie, lucrări de istoriografie, exegeză biblică, broşuri teologice, precum şi epistole – lucrări care au exemplificat nivelurile avansate de activitate intelectuală şi măiestrie lingvistică. Eforturile lor l-au determinat pe Alcuin să se laude că în Francia se pun bazele unei „noi Atene”. Noua Atenă a ajuns să fie identificată cu Aachen, care a devenit, începând cu 794 d.Hr., reşedinţa regală preferată a lui Carol. Aachen s-a aflat în centrul unui program de construcţii majore, printre care Capela Palatină, o capodoperă a arhitecturii carolingiene, care adăpostea biserica imperială a lui Carol.
Directivele regale şi modelele culturale furnizate de cercul de la curte au fost rapid imitate de centrele culturale din regat, unde apăreau deja semnele renaşterii. Episcopii şi abaţii, uneori cu sprijinul magnaţilor laici, au încercat să revitalizeze şcolile episcopale şi monahale existente şi să întemeieze altele noi şi au fost luate măsuri pentru a creşte numărul de studenţi. Unii conducători de şcoală au depăşit educaţia elementară latină, dezvoltând programe şcolare şi alcătuind manuale în tradiţia celor şapte arte liberale. Numărul scriptoriilor şi capacitatea lor de producţie a crescut foarte mult. Au crescut şi numărul şi mărimea bibliotecilor, mai ales în mănăstiri, unde colecţiile de carte includeau adesea doar texte clasice ale căror singure copii rămase fuseseră făcute pentru acele biblioteci.
Deşi roadele renaşterii carolingiene s-au ivit abia după moartea lui Carol, rezultatele programului său cultural s-au manifestat în timpul vieţii sale în cunoaşterea îmbunătăţită a limbii latine, în utilizarea extinsă a documentelor scrise în administraţia civilă şi ecleziastică, în nivelurile avansate de discurs şi în versatilitatea stilistică a producţiilor formale literare, în obiceiurile liturgice îmbogăţite şi în tehnicile şi motivele variate din arhitectură şi artele vizuale.
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 233-236
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius