Calendar Romano-Catolic - 7 februarie 2018

[altmariustotal catolic]

Sf. Richard

• rege
• ??-722
• d.: în 722, Lucca, Italia
• 7 februarie (latin)
• 

Una dintre localităţile foarte vechi ale Italiei este oraşul Lucca, astăzi capitală de provincie, la Nord-Vest de Florenţa. Regiune situată în valea râului Serchio, a fost foarte devreme ocupată de aşezări umane. Localitatea a cunoscut un important moment istoric în anul 56 înainte de Cristos, când s-au întâlnit aici Cezar, Pompei şi Cressus, pentru a-şi reînnoi triumviratul, care, de fapt, abia a mai durat aproape un an. Din amintirile medievale ale oraşului rămân drept mărturie grăitoare Catedrala „Sf. Martin”, Biserica „Sf. Mihai” şi Bazilica „Sf. Fredian”. Localnicii îl sărbătoresc la 18 noiembrie pe Sf. Fredian, un sfânt pustnic originar din Irlanda, apoi episcop de Lucca; după o tradiţie destul de întemeiată, el a iniţiat unele lucrări de asanare ce au apărat oraşul de ravagiile inundaţiilor periodice ale râului Serchio.

Tot din părţile Nordului, mai precis din Anglia, este şi Sfântul Richard, despre care „Martirologiul Roman”, la ziua de 7 februarie, scrie: „La Lucca, în Toscana, înmormântarea Sfântului Richard, Regele Angliei, care a fost tatăl sfântului Villebald, episcop de Einchstadt, şi al sfintei Valburga, fecioară”. Cum se întâmplă nu de puţine ori, în câteva rânduri apar şi câteva inexactităţi ori lipsuri. Mai întâi, acum este sigur că Richard, despre care vorbim, nu a fost niciodată „regele Angliei”, şi e posibil ca nici măcar să nu fi purtat numele de Richard. Pe de altă parte, este sigur că persoana la care se referă Martirologiul a fost tatăl nu numai al Sfântului Villebald (mai exact, Villibald), episcop de Einchstadt, şi al sfintei Valburga, ci şi al sfântului Vunibald, stareţ de Heidenheim.

Potrivit unei relatări de mai târziu, în anul 720, tânărul Villibald, în vârstă de 20 de ani, Vunibald, fratele lui în vârstă de 19 ani, împreună cu tatăl lor, au plecat din Anglia, mai precis din Hampshire, îndreptându-se spre Roma, cu gândul de a venera mormintele Sfinţilor Petru şi Paul, şi apoi de acolo să se îndrepte spre Ţara Sfântă. Numai Villibald a dus planul până la capăt; Vunibald a rămas la Roma până în anul 739, iar tatăl lor nici nu a ajuns la Roma, deoarece s-a îmbolnăvit, şi au rămas cu toţii în oraşul Lucca; aici, după o grea suferinţă, tatăl a murit şi a fost înmormântat în Bazilica „Sf. Fredian”, în anul 722.

Istoria celor doi fraţi, cărora li s-au adăugat sora lor, Valburga, şi un alt frate al cărui nume nu este cunoscut, se continuă printr-o strânsă şi rodnică colaborare cu Sfântul Bonifaciu, apostolul germanilor, sărbătorit în ziua de 5 iunie.

Numele Richard s-a format, probabil, din două cuvinte germanice: richiînsemnând domn, senior şi hart =aspru, dur, puternic; împreună îl desemnează pe stăpânul sigur de el însuşi şi necruţător cu cei din jur. Sfinţii ce au purtat acest nume au înţeles că adevărata superioritate a omului nu stă în a te ridica deasupra altora, ci în a te stăpâni pe tine însuţi şi a face cât mai mult bine celor din jur; fără îndoială, modelul lor a fost acela care, Dumnezeu fiind, s-a umilit pe sine, luând chip de rob, „căci Fiul Omului nu a venit pe pământ ca să fie slujit, ci ca el să-i slujească pe alţii”.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Pius al IX-lea (Giovanni Maria Mastai Ferretti)

• Papă
• 1792-1878
• n.: la 13 mai 1792, Senigallia, Italia
• d.: la 7 februarie 1878, Vatican
• 7 februarie (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • venerabil la 6 iulie 1985, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericit la 3 septembrie 2000, de Papa Ioan Paul al II-lea

Giovanni Maria Mastai Ferretti (Pius al IX-lea) a fost cel de-al nouălea copil al contelui Girelamo şi al Ecaterinei Sollazzi şi s-a născut la 13 mai 1792 la Senigallia. Şi-a făcut studiile la Volterra între 1803 şi 1808. La 10 aprilie 1819 a fost sfinţit preot. La 11 aprilie 1819 a celebrat prima sfântă Liturghie în biserica „Sfânta Ana”. A lucrat între copii, care au reprezentat centrul apostolatului său şi în rândul tineretului până în anul 1823. La 24 aprilie 1827 a fost numit arhiepiscop de Spoleto.

La 16 iunie 1846, după cel de-al patrulea scrutin, a fost ales papă. Perioada 1846-1848 a fost epoca marilor reforme ale statului pontifical. O dată cu alocuţiunea din 29 aprilie 1848 începe lunga cale a crucii pentru Pius al IX-lea. Între 24 noiembrie 1848 şi 12 aprilie 1850 se află în exil la Gaeta şi apoi se întoarce la Roma. La 8 decembrie 1854 defineşte dogma Neprihănitei Zămisliri. La 1 iulie 1861 este publicat primul număr al revistei „Osservatore romano”. La 8 decembrie 1864, publică enciclica „Quanta cura” şi „Sillabus”; la 2 mai 1864 aprobă Tineretul Catolic Italian; la 8 decembrie 1869 deschide Conciliul Vatican I; la 18 iulie 1870 defineşte magisteriul infailibil al pontifului roman. La 8 decembrie 1870, Pius al IX-lea îl proclamă pe Sfântul Iosif patron al Bisericii Universale.

După 32 de ani de pontificat, moare la 7 februarie 1878.

Sursa: Lumina creştinului, 10/2000

Fer. Eugenia Smet

• călugăriţă
• 1825-1871
• n.: la 25 martie 1825, Lille, Franţa
• d.: la 7 februarie 1871, Paris, Franţa
• 7 februarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 22 februarie 1955, de Papa Pius al XII-lea
  • fericită la 26 mai 1957, de Papa Pius al XII-lea

S-a născut în anul 1828 (1825), în oraşul Lille – Franţa. Încă din copilărie simţea o deosebită afecţiune şi compasiune pentru sufletele celor răposaţi; dorind să le vină în ajutor, a reuşit să strângă un mănunchi de suflete alese care îşi propuneau să ofere rugăciunile lor, jertfele şi actele de caritate, cerând în schimb de la Dumnezeu harul deplinei iertări pentru sufletele din Purgator.

Încurajată chiar de Sfântul Ioan Vianney, Eugenia reuşeşte să închege o comunitate mică şi în Paris. Eugenia Smet şi tinerele ei colege, ajutate de sfaturile înţelepte ale unor oameni ai lui Dumnezeu, îşi stabilesc un program precis de viaţă şi se constituie într-o asociaţie pioasă numită «Auxiliatrices du Purgatoir» – «Ajutoarele sufletelor din Purgator»; Eugenia se va numi de acum încolo Maria a Providenţei divine.

Însufleţite de o nemărginită încredere în Providenţă, iau asupra lor îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci din mahalale, mulţumindu-se cu ceea ce câştigau din unele activităţi modeste, şi dăruind rugăciunii o mare parte de timp. În curând au devenit cunoscute şi stimate de toate păturile sociale.

Eugenia este chemată să organizeze astfel de grupuri şi în alte oraşe. Nu peste mult, deschide o casă asemănătoare la Nantes, apoi la Bruxelles; în 1867 trimite un grup de surori ajutătoare în China. Când, în 1871, Eugenia se stinge, ia vârsta de 43 de ani, in urma unui cancer necruţător, spiritul şi asociaţia fondată de ea erau în plină dezvoltare.

Într-o lume desfigurată de ură, nedreptate, mizerie, îndoială, decădere morală, surorile ajutătoare treceau ca un ecou lin şi mângâietor al chemării la iubire şi pace, deoarece erau respectate şi preţuite de toată lumea. Amintirea Eugeniei Smet, în loc să fie destrămată de trecerea anilor, devine tot mai luminoasă şi mai vie; Maria a Providenţei ajunge sfetnică şi susţinătoare pentru multe suflete dezorientate pe drumurile vieţii şi Dumnezeu confirmă, prin unele semne» trecerea de care se bucură ea înaintea Lui. Papa Pius al XII-lea, în anul 1957, o declară fericită, propunând-o celor binevoitori drept model şi sprijin în drumul spre cer.

Între numele de familie şi prenumele acestei Fericite există un fel de contradicţie: Smet, provenind din limba flamandă, înseamnă: pată, murdărie, iar Eugenia este rezultatul îmbinării cuvintelor greceşti eu – bun, de calitate superioară, nobil şi genan – a produce, a naşte; ca nume de persoană, exprimă provenirea dintr-o familie nobilă, bună, sau, înzestrarea din naştere cu o bunătate neobişnuită. Şi într-un sens şi în altul, creştinii au considerat că acest nume aminteşte nobleţea şi bunătatea pe care ne-o conferă încorporarea în Cristos prin Botez. Pavel mărturisea: «departe de mine de a mă lăuda în altceva decât în Crucea Domnului nostru Isus Cristos».

Există şi o formă masculină a acestui nume: Eugen, nume purtat de peste 20 de sfinţi amintiţi în Martirologiu, dintre care mai cunoscuţi: Sfântul Eugen I Papă (+637) sărbătorit la 2 iunie şi Sfântul Eugen – Episcop de Cartagina (+505) sărbătorit la 13 iulie. Eugenia Smet – o considera de patroană pe o Sfântă Eugenia cinstită într-o bazilică romană, astăzi dispărută, şi amintită în ziua de Crăciun (25 decembrie).

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Fer. Rosalia Rendu

• călugăriţă
• 1786-1856
• n.: la 9 septembrie 1786, Confort, Gex, Franţa
• d.: la 7 februarie 1856, Paris, Franţa
• 7 februarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 24 aprilie 2001, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 9 noiembrie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea

Rosalia Rendu, cu numele laic Jeanne Marie Rendu, s-a născut la 9 septembrie 1786 la Confort, cantonul Gex, în Giura. A fost prima dintre cele patru fete ale unor mici proprietari, foarte respectaţi în regiune. Jeanne Marie Rendu avea numai trei ani când a izbucnit Revoluţia franceză, iar preoţii erau persecutaţi, îndepărtaţi din parohii, condamnaţi la moarte şi constrânşi să se ascundă. Casa familiei Rendu a devenit astfel un refugiu pentru preoţii refractari. Tot aici află refugiu şi Episcopul de Annecy, sub numele fals de Petru, iar faptul că el era tratat altfel decât ceilalţi servitori, stârneşte curiozitatea micuţei Jeanne Marie. Astfel, într-o noapte, copila descoperă că Petru celebrează liturghia, şi se supără că i-a fost ascuns adevărul. Puţin mai târziu, într-o discuţie cu mama ei, Jeanne Marie ameninţă că va spune „că Petru nu e Petru”, ceea ce o forţează pe doamna Rendu să-i explice fiicei sale situaţia, pentru a evita orice indiscreţie.

Jeanne Marie creşte în această atmosferă de expunere permanentă la pericol a credinţei. Astfel, va face Prima Împărtăşanie noaptea, în cantina casei părinteşti, la lumina lumânării. În 1976, moartea tatălui şi a surioarei de patru luni tulbură familia, iar Jeanne Marie devine conştientă de responsabilitatea ei, ca soră mai mare, de a o ajuta pe mama, mai ales în îngrijirea surorilor mai mici. Cu timpul şi situaţia politică se calmează, iar viaţa revine la normal. Doamna Rendu, preocupată de educaţia fiicei sale mai mari, o trimite la Surorile Ursuline din Gex, unde Jeanne Marie rămâne timp de doi ani. În timpul plimbărilor ei prin oraş, descoperă spitalul unde Fiicele Carităţii îi îngrijesc pe bolnavi, iar cu timpul se maturizează în ea dorinţa de a li se alătura. Doamna Rendu consimte ca Jeanne Marie, în ciuda vârstei fragede, să facă practică în acest spital.

În 1802, Jeanne Marie primeşte consimţământul mamei ei, pentru a intra în Congregaţia Fiicelor Carităţii a Sf. Vincenţiu de Paul din Paris. Avea şaisprezece ani. Datorită problemelor de sănătate şi a lipsei de exerciţiu fizic, Jeanne Marie a fost trimisă în casa Fiicelor Carităţii din cartierul Mouffetard pentru a se îngriji de săraci, şi unde a rămas timp de 54 de ani. Jeanne Marie, devenită de-acum sora Rosalia, se dedică aici bolnavilor şi săracilor, se angajează în activitatea de catehizare şi de alfabetizare a fetelor primite gratuit la şcoală. În 1807 sora Rosalia depune voturile pe viaţă în Congregaţie, iar opt ani mai târziu devine Superioara comunităţii din rue des Francs Bourgeois.

Pentru a veni în ajutorul celor care suferă, sora Rosalia deschide un dispensar, o farmacie, o şcoală, un orfelinat, o creşă, un centru de asistenţă a tinerelor muncitoare, o casă de îngrijire a bătrânilor săraci. Curând ajunge să fie cunoscută în toate cartierele capitalei franceze şi în oraşele provinciei. sora Rosalia adună în jurul ei colaboratori devotaţi, eficienţi şi tot mai numeroşi, şi mulţi oameni bogaţi i-au sărit în ajutor, devenind astfel centrul mişcării de caritate care a caracterizat Parisul şi Franţa din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar încercările nu lipsesc. Epidemiile de holeră se succed, iar lipsa de igienă şi mizeria favorizează izbucnirea lor. Mai ales în 1832 şi 1846, sora Rosalia şi Fiicele uimesc prin dăruirea şi curajul lor, când adună trupurile abandonate pe străzi, iar în timpul revoltelor din iulie 1830 şi februarie 1848, îşi riscă viaţa urcând pe baricade şi adunându-i pe cei răniţi, indiferent de ce parte erau aceştia. În 1852 Napoleon al III-lea îi conferă sorei Rosalia Crucea Legiuni de onoare: ea intenţiona să refuze această distincţie, dar superiorul Preoţilor Misiunii şi al Fiicelor Carităţii, pr. Etienne, îi cere să accepte.

Deşi avea o sănătate şubredă, Sora Rosalia a muncit neobosită, depăşind mereu ostenelile şi boala. Însă vârsta, extenuarea şi responsabilităţile mari au ajuns să învingă capacitatea de rezistenţă şi voinţa Sorei Rosalia. În ultimii ani de viaţă a suferit chiar şi de o orbire progresivă. A murit la 7 februarie 1856, după o scurtă convalescenţă. Mormântul ei a devenit curând loc de pelerinaj, şi datorită numărului mare de persoane care îl vizitau, osemintele sorei au fost mutate într-un loc mai accesibil, mai aproape de intrarea în cimitirul din Montparnasse.

Sursa: Vatican.va

Fer. Anna Maria Adorni

• călugăriţă
• 1805-1893
• n.: la 19 iunie 1805, Fivizzano, Massa, Italia
• d.: la 7 februarie 1893, Parma, Italia
• 7 februarie (latin)
• 

• A fost declarată...

  
  

  • venerabilă la 6 februarie 1978, de Papa Ioan Paul al II-lea
  • fericită la 3 octombrie 2010, de Papa Benedict al XVI-lea

Un exemplu de soţie, mamă, persoană consacrată şi fondatoare. Rămasă văduvă, şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu şi celor marginalizaţi. S-a dedicat cu iubire ajutorării femeilor deţinute şi aflate în dificultate, slujire pentru care a fondat Congregaţia „Slujitoarele Preacuratei” de Parma.

Anna Maria Adorni s-a născut la 19 iunie 1805. Recent, în 3 octombrie 2010, a fost proclamată fericită, în catedrala din Parma, un eveniment la care au participat 120 de preoţi, episcopi şi pelerini veniţi din Italia, România, Polonia şi Elveţia. Sfânta Liturghie, prezidată de Mons. Angelo Amato, a fost un moment deosebit de emoţionant: „Părea că cerul şi pământul s-au întâlnit” a spus unul dintre pelerinii români. Miracolul recunoscut prin mijlocirea Annei Maria Adorni este vindecarea domnului Giuseppe Buttignol, în anul 1939, de o gravă formă de encefalită virală.

Încă de tânără, Anna Maria, născută la Fivizzanno (Ms-Italia), un orăşel de munte, orfană de tată, pleacă la Parma împreună cu mama ei. Simte chemarea la viaţa consacrată însă la insistenţele mamei sale renunţă la această dorinţă şi se căsătoreşte. Alături de soţul ei a trăit într-un climat de seninătate şi credinţă. Armonia tinerei perechi n-a trecut neobservată doamnelor aristocrate. „Care este secretul ei?” se întrebau ele pline de admiraţie. Ea răspundea cu simplitate: „Ajunge să iubeşti. Toţi soţii ar fi buni dacă soţiile lor ar fi răbdătoare şi gata să-i mulţumească în tot ceea ce nu este rău”.

Ca mamă, a trăit multe momente de suferinţă ori de câte ori a pierdut rând pe rând, la vârste fragede, cinci dintre cei şase copii ai ei. Doar Poldino a mai rămas cu ea. Toţi au murit de aceeaşi boală. Chiar şi soţul ei avea să moară de această boală nemiloasă şi necunoscută în acea vreme, pentru care nu existau medicamente; astăzi o numim tuberculoză.

După moartea soţului, după multă durere şi suferinţă, la sfatul duhovnicului, se dedică deţinutelor din închisoarea pentru femei din Parma – un loc de mare suferinţă pentru răufăcătoarele din ţară, tinere şi chiar minore acuzate de hoţii, desfrâu şi pruncucideri. Mizeria morală şi materială din aceste închisori o atinse profund. În scrierile ei găsim scris: „Mergând prin închisori, sufletul meu a fost copleşit de durere. Nu mă lăsa inima să văd cum pier atâtea suflete…” Cu lacrimi în ochi se ruga pentru salvarea sufletelor acestora, iar când vizita deţinutele le era soră şi mamă, le asculta, le îndruma, de aceea în scurt timp multe dintre acele femei s-au căit pentru greşelile lor. În închisoare au început să răsune cântece sacre şi rugăciuni în loc de certuri şi violenţe. Directorul închisorii declara: „Această închisoare s-a transformat într-o adevărată mănăstire”.

Dorinţa ei de a se consacra cu totul lui Dumnezeu a fost ascultată la 1 mai 1857 când fondează familia religioasă „Slujitoarele Preacuratei” de Parma, pentru a mărturisi milostivirea lui Dumnezeu şi maternitatea Mariei.

Faima sfinţeniei sale era răspândită încă în timpul vieţii ei. Lume din toate părţile veneau să o viziteze, să-i ceară sfaturi şi să mijlocească pentru ei. Fericitul Guido Maria Conforti – fondatorul misionarilor saveriani – a cerut mijlocirea ei când era seminarist. A fost amânat de la sfinţirea ca preot datorită unei boli. Fericita îl asigură: „Vei deveni preot şi episcop”.

Sfârşitul vieţii ei a fost marcat de suferinţe fizice care se agravau, însă şi de candidate care îmbrăţişau viaţa consacrată. Înainte de plecarea ei din lume surorile plângeau. Ea le încuraja: „Nu vă fie frică fiicele mele: cel care ne-a ajutat până acum, va continua opera de mântuire.” Ziua plecării din această lume, 7 februarie 1893, pentru toţi cei care se roagă prin mijlocirea ei reprezintă o zi de mare comemorare. (material realizat de Surorile „Slujitoarele Preacuratei” de Parma, comunitatea din Târgu Ocna)

Sursa: Ercis.ro