Calendar Romano- catolic - 29 octombrie 2016

[altmariustotal catolic]

Sfântul Narcis

Patriarh de Ierusalim

(?-212)

Sfântul Narcis este al treizecilea episcop al Ierusalimului, chemat să păstorească această venerabilă Biserică în anul 195, pe când avea vârsta de aproape o sută de ani. Despre el se ştie că, împreună cu Teofil al Cezareei, a prezidat Conciliul care a hotărât ca sărbătoarea Paştelui să fie ţinută întotdeauna în zi de duminică. Până atunci, unele biserici sărbătoreau Învierea urmând datele calendarului ebraic, şi astfel, sărbătoarea Paştelui cădea în fiecare an în altă zi din săptămână.

Cu toată vârsta înaintată şi înţelepciunea de care dădea dovadă, nu a fost scutit de loviturile urii şi răutăţii omeneşti. Trei oameni nemernici, pentru a se dezvinovăţi pe ei înşişi de o oarecare crimă, l-au acuzat pe păstorul lor de unele fapte nedemne, jurându-se că nu mint. „Să fiu ars de viu, dacă mint”, a spus primul; „Să mă mănânce lepra”, s-a jurat al doilea; iar al treia a adăugat: „Şi eu să orbesc”. Faţă de o atare calomnie, bătrânul episcop a considerat că este mai bine să tacă şi să părăsească Ierusalimul, întorcându-se în singurătatea chiliei sale. Toţi au crezut că a dispărut definitiv şi, după câţiva ani, au reales un înlocuitor, în persoana lui Germanian, căruia i-a urmat, după puţin timp, episcopul Gordus. Între timp, cei trei calomniatori au ajuns să vadă realizate jurămintele false pe care le-au făcut: primul a ars într-un incendiu, împreună cu toţi ai săi; al doilea a murit măcinat de lepră, iar al treilea şi-a pierdut vederea, plângându-şi greşeala.

Spre uimirea şi bucuria tuturor, în anul 212, bătrânul Narcis reapare în oraş, cu trupul slăbit, însă cu inima şi mintea pline de viaţă. L-au rugat să primească din nou conducerea diecezei. El a acceptat, dar a cerut să i se dea un episcop ajutător, fiind prima dată în istoria Bisericii că la acelaşi scaun episcopal se aflau concomitent doi episcopi. Această practică a fost urmată şi de alte biserici şi continuă până în zilele noastre, în cazurile când episcopul titular nu este în măsură, din cauză de sănătate sau vârstă, să împlinească toate obligaţiile misiunii sale. Ajutorul Sfântului Narcis s-a numit Alexandru; de la el ne-a rămas o scrisoare în care arată ca, la vârsta de 116 ani, episcopul Narcis îşi exercită atribuţiile în chip strălucit. Se crede că a murit la vârsta de 120 de ani, fiind venerat chiar din timpul vieţii ca un urmaş vrednic al sfinţilor apostoli şi al patriarhilor.

Numele Narcis traduce numele tânărului din mitologia greacă Narkissos, care s-a îndrăgostit de chipul său oglindit în apă şi, căutând să se apropie de el, s-a înecat şi a devenit floarea numită narcisă. În realitate, narcisa poartă acest nume datorită parfumului său ameţitor; în greceşte, ameţeala, toropeala se numesc nárke. De aici s-au format şi cuvintele: narcisism - dragoste exagerată faţă de sine, narcotic - substanţă care provoacă ameţeală, somn etc. Ca nume personale, Narcis şi Narcisa sunt destul de rar folosite, poate şi pentru legătura sonoră cu numele substanţelor narcotice. Cazul Sfântului Narcis ne dovedeşte că omul poate fi cu mintea limpede şi la 120 de ani, dacă se lasă condus în viaţă de lumina raţiunii şi a harului divin

Sâmbăta, 29 octombrie 2016 

Sfântul Petroniu

episcop

Bolonezii (numiţi şi petronieni, atât de mult este legat oraşul de numele său) celebrează sărbătoarea patronului lor la 4 octombrie, dar deja din secolul al XIV-lea, pentru a nu o împiedica pe cea a sfântului Francisc, celebrarea sfântului Petroniu a fost mutată în alte zile ale acestei luni. Al VIII-lea episcop de Bologna, Petroniu a condus dieceza între anii 431 şi 450. Eucheriu, episcop de Lyon, îl situa la acelaşi nivel cu sfântul Vasile, sfântul Ambrozie, sfântul Ilariu şi sfântul Paulin de Nola, şi scriindu-i cumnatului Valerian în 432, pentru a-l îndemna să lase la o parte cariera lumească şi să se dedice serviciului divin, îi cita tocmai exemplul activului episcop de Bologna.

Pe baza mărturiei lui Eucheriu cea uneori incertă a lui Ghenadie, scrisă în jurul anului 492, s-a putut reconstrui un profil biografic suficient de credibil al sfântului. Din familie nobilă, poate descendent al familiei consulare romane Petronia, a îndeplinit înalte funcţii civile. Se pare că a rămas mult timp în Gallia, unde a parcurs diferitele trepte ale magistraturii civile, pe care apoi a abandonat-o ca urmare a unei crize religioase, pentru a se dedica slujirii lui Dumnezeu. Fiind sfinţit preot de către episcopul de Milano, de care depindea Bologna (până în secolul al XIV-lea patronul oraşului a fost sfântul Ambrozie), a fost ales pentru scaunul episcopal în preajma anului 431.

O legendă târzie, din secolul al XII-lea, cu intenţia de a exalta figura unui sfânt local până atunci puţin venerat, afirmă că Petroniu, cumnatul împăratului Teodosiu al II-lea, trimis la Roma în calitate de legat, a fost numit episcop de către papa Celestin I şi trimis la Bologna pentru a-i succede lui Felix, despre a cărui moarte fusese înştiinţat în vis de către sfântul Petru. Fiind primit cu mult entuziasm de către bolonezi, noul episcop s-a preocupat în primul rând de reconstruirea oraşului, distrus din ordinul lui Teodosiu I pentru a-l pedepsi pentru uciderea legatului său. A reclădit un întreg cartier recopiind traseul locurilor sfinte de la Ierusalim şi acolo şi-a stabilit locuinţa, adunând în jur o comunitate de călugări contemplativi.

Reconstruirea oraşului, împiedicată de jefuirile barbarilor, este atribuită activităţii intense a acestui episcop, pe care bolonezii au voit să-l cinstească printr-una dintre cele mai grandioase bazilici ale creştinătăţii, dedicată lui în centrul oraşului şi a cărei construcţie începută în 1390 a continuat timp de mulţi ani şi a fost înfrumuseţată din generaţie în generaţie de pictori şi sculptori de renume, de la Jacopo della Quercia, până în zilele noastre de către Giacomo Manzu.

În anul 1141 episcopul Enric a făcut recunoaşterea mormântului sfântului, al cărui cap a fost închis într-un preţios relicviar aşezat apoi în bazilica dedicată lui.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini 
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)