Calendar Romano-Catolic - 2 august 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Eusebiu de Vercelli

• Episcop
• 283-371
• n.: în 283, Sardinia
• d.: la 1 august 371, Vercelli, Italia
• 2 august (latin)

Prieten şi colaborator al sfântului Atanasie din Alexandria şi al sfântului Ilariu de Poitiers, sfântul Eusebiu a fost unul dintre principalii artizani ai organizării interne şi externe a Bisericii, scăpată recent de experienţa persecuţiilor. Născut în Sardinia la începutul secolului al IV-lea, Eusebiu, după exemplul atâtor „provinciali” înstăriţi şi plini de inteligenţă, venise la Roma pentru a completa studiile şi a se orienta spre o carieră profitabilă, cum ar fi cea politică sau avocăţească. Eusebiu nu era numele primit la naştere. Cu acest nume el a primit botezul la Roma, după ce s-a convertit la creştinism. Pentru că cel care l-a botezat a fost însuşi sfântul papă Eusebiu, tânărul sard a voit să fie numit cu acelaşi nume, după exemplul liberţilor, care din recunoştinţă faţă de patron îşi însuşeau numele lui, după ce acesta îi elibera de sclavie.

Din simplu lector al Bisericii din Roma, în scurt timp a fost hirotonit preot şi apoi, în anul 345, episcop cu sediul la Vercelli. În cei 26 de ani de episcopat al său el a fost pentru oraşul piemontez ceea ce, puţin după aceea, avea să fie pentru Milano sfântul Ambrozie: un păstor zelos, plin de iniţiative, interesat în mod generos de viaţa Bisericii chiar şi dincolo de hotarele restrânse ale diecezei sale. La Vercelli a consacrat prima catedrală, adaptând vechiul templu păgân dedicat zeiţei Vesta şi introducând un nou ritual liturgic. Intuiţia cea mai originală, pe plan pastoral, a fost cea privitor la clerul diecezan, pe care l-a adunat pentru viaţa comună în diferite sate ale teritoriului său. Acel experiment, introdus de el pentru prima dată în Apus, va fi reluat 12 secole mai târziu de către diferiţi reformatori ai clerului. În aprinsele lupte teologice s-a situat printre apărătorii credinţei de la Niceea şi alături de apărătorul ei de neclintit, sfântul Atanasie, pe care arienii, susţinuţi de către împăratul Constanţiu, îl exilaseră de mai multe ori.

Chiar şi Eusebiu a avut parte de exil, după ce la sinodul de la Milano ereticii au avut avantaj. Sfântul episcop a fost trimis în lanţuri în îndepărtata Palestina, unde a rămas timp de şase ani închis într-o închisoare din Scitopoli. Eliberat o dată cu venirea la putere a lui Iulian Apostatul, s-a dus să-l viziteze pe sfântul Atanasie, cu care a petrecut o scurtă perioadă. Ajuns la scaunul său, a colaborat cu episcopul Ilarie de Poitiers pentru a pune capăt dezbinărilor cauzate în Bisericile din nord de către erezie. Eusebiu este amintit în istoria literaturii creştine vechi pentru traducerea în latină a Comentariilor asupra Psalmilor ale omonimului său Eusebiu din Cazarea.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

“Vă recomand cu căldură să păziţi cu grijă credinţa voastră, să trăiţi în pace, să fiţi asidui la rugăciune, să vă amintiţi întotdeauna de noi, pentru ca Domnul să dea libertate Bisericii sale, asuprită acum pe întregul pământ, şi nouă, care suntem persecutaţi, să ne dea harul de a dobândi din nou libertatea pentru a ne putea bucura împreună cu voi”.[1]

Acestea erau preocupările sfântului episcop de Vercelli în timpul exilului său: să fie păstrată puritatea credinţei, să fie asigurată pacea între creştini şi să obţină libertatea deplină a Bisericii, pentru a fi ferită de ingerinţele imperiale. Pentru a reuşi aceste lucruri, şi-a pus în joc întreaga viaţă.

Era numit Eusebiu în ziua Botezului, din recunoştinţă faţă de papa care purta acelaşi nume. Provenea din Sardinia, unde se născuse spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, dar nu ştim nimic despre familia sa. Din îndrăgita sa insulă, a purtat cu sine o voinţă de granit, care niciodată nu s-a transformat în încăpăţânare, şi o blândeţe, care niciodată nu s-a transformat în sentimentalism. Mai mult, creştinismul a transformat aceste daruri ale sale într-o fidelitate absolută faţă de Dumnezeu şi într-o iubire plină de gingăşie faţă de aproapele, până la martiriu.

Familia sa trebuie să fi fost bogată dacă putea să-i permită să vină la Roma pentru a studia şi pentru a-şi croi un rost în viaţă, dar în Cetatea Eternă el a aflat ceva mult mai preţios; a intrat într-o şcoală creştină care, dincolo de faptul că pregătea catecumenii pentru Botez, instruia creştinii cei mai interesaţi pentru aprofundarea adevărurilor credinţei.

Un glas plăcut

A avut ca însoţitor un tânăr roman, şi el foarte inteligent, Liberiu, cu care a avut o strânsă prietenie nu din interese umane, ci din dorinţa comună de a trăi până la capăt evanghelia. Amândoi l-au cunoscut pe episcopul Atanasiu de Alexandria, care, izgonit din scaunul său de ariani, a rămas la Roma mai mult timp, împărtăşindu-le tuturor experienţa extraordinară a lui Anton, părintele monahismului.

Eusebiu şi Liberiu au fost orânduiţi lectori pentru cunoaşterea credinţei, pentru viaţa celibatară exemplară şi pentru glasul plăcut pe care îl aveau. Se povesteşte că, atunci când Eusebiu citea Scriptura, era o plăcere să-l asculţi, deoarece toţi îl înţelegeau, chiar şi cei bătrâni, care nu mai auzeau bine. În 342, papa Iuliu I l-a trimis la curtea lui Constans, împăratul Occidentului, ca membru al delegaţiei papale, pentru a trata, împreună cu sfântul Protasiu, episcop de Milano, despre înfiinţarea Diecezei de Vercelli. O dată obţinută aprobarea împăratului, trimişii papei s-au întors la Vercelli pentru a duce vestea cea bună comunităţii creştine şi pentru a organiza alegerea primului episcop.

Locuitorii oraşului au fost îndată cuceriţi de arta oratorică a lui Eusebiu, deoarece nu numai că vorbea bine şi cu o voce clară şi plăcută, dar ceea ce spunea venea din inimă: părea unul dintre sfinţii apostoli. Fără să piardă timpul, l-au ales episcop în unanimitate. Pentru Eusebiu, acest lucru însemna surpriză şi spaimă. Nu era acesta scopul misiunii sale şi s-a grăbit îndată spre Roma, pentru a-i spune papei că el nu se implică în treaba aceasta pentru nimic. Papa Iuliu, în schimb, a fost peste măsură de încântat. Era fericit să poată pune la conducerea acestei mari dieceze un om de încredere. L-a consacrat episcop şi l-a trimis la Vercelli.

Episcop, misionar în mijlocul ţăranilor şi muntenilor

Dieceza era foarte întinsă: la nord şi la vest se învecina cu Alpii, la est, cu zona Milano şi Pavia, şi la sud pătrundea în Liguria. Noul episcop crescuse la Roma într-o comunitate eminamente citadină şi cosmopolită, şi acum se trezea că este misionar într-o regiune populată de ţărani şi munteni, unde, cu excepţia oraşului Vercelli, continuau să fie înrădăcinaţi în tradiţiile păgâne ale strămoşilor.

A fi episcop aici nu era un lucru uşor, deoarece locuitorii munţilor şi câmpurilor ascultau şi spuneau cu uşurinţă “da”, pentru ca mai apoi să continue ca mai înainte. Dacă, de exemplu, venea primăvara şi, conform tradiţiei, trebuiau să ofere un sacrificiu de ispăşire zeilor pentru a obţine o recoltă bună, ei nu se gândeau de două ori, chiar dacă la Botez au promis că nu vor adora zeii. Acelaşi lucru se întâmpla când se apropia iarna. Era obiceiul printre munteni să sacrifice spiritelor rătăcitoare pentru a nu fi prinşi în avalanşe. Cine îi putea sustrage de la aceste practici multiseculare?

Cum să evanghelizezi un astfel de mediu? Era suficient să mergi dintr-o parte în alta predicând şi botezând, dacă apoi totul rămânea ca mai înainte? Eusebiu s-a gândit îndelung, s-a consultat, a observat bine practicile religioase ale poporului său încă păgân, şi apoi, împreună cu colaboratorii săi, a luat două decizii istorice. Astăzi am spune că el şi-a făcut planul pastoral pentru evanghelizarea diecezei sale, fixându-şi bine obiectivul.

Cenobiul clericilor

Prima inovaţie pastorală a fost crearea unui cenobiu al clericilor. Deja la Roma, Eusebiu intuise valoarea carismei monastice: o autentică formă de viaţă evanghelică, foarte adaptată pentru a menţine vie experienţa genuină apostolică, pentru timpuri de relaxare generală, şi încercase să o imite, transferându-i valorile în viaţa cotidiană, fără să se retragă într-un loc pustiu datorită obligaţiilor pe care le avea în Biserică. În aceasta îl avea ca exemplu pe sfântul Atanasiu, un mare admirator al lui Anton, fără să devină eremit.

A început această experienţă cu un grup de preoţi. La început erau puţini, deoarece nu puteau lua parte decât preoţii şi diaconii celibatari, dar mai apoi, comunitatea a devenit tot mai numeroasă, deoarece au fost admişi acei tineri pe care îi considera potriviţi ministerului ordinului sacru şi care manifestau interes şi pentru acest stil evanghelic de viaţă.

Astfel descrie sfântul Ambroziu această experienţă: “Acest episcop sfânt a fost primul care, în Occident, a ştiut să pună împreună viaţa ecleziastică cu viaţa monastică. În această sfântă Biserică, el i-a făcut călugări pe cei pe care i-a orânduit preoţi şi a unit exerciţiul funcţiilor bisericeşti cu respectarea austerităţii vieţii religioase; astfel, în aceiaşi oameni se puteau admira renunţarea monastică şi zelul ministerului; considerând devoţiunea acestor clerici, voi gustaţi bucuria de a contempla ordinea însăşi a îngerilor”[2].

Şi, mai departe, adaugă: “Este foarte meritoriu pentru un episcop să-i obişnuiască pe tinerii clerici la practica renunţării şi a regulilor perfecţiunii; şi sfântul Eusebiu, deşi se afla în mijlocul unui oraş, a reuşit să-i ţină pe clericii săi separaţi de lume”[3]. Erau separaţi de lume în sensul că nu trăiau cu preocuparea de a câştiga bani sau să alerge după vanităţile pământului, dar se dedicau în întregime rugăciunii, studiului cuvântului lui Dumnezeu şi evanghelizării oamenilor.

Din această comunitate, care a continuat să existe şi după moartea lui Eusebiu, vor ieşi păstori foarte buni nu numai pentru Dieceza de Piemonte, dar şi pentru regiunile vecine, cum sunt Liguria, Veneţia, Emilia, şi chiar pentru îndepărtatul scaun patriarhal din Antiohia. Aşa de mare era faima sfinţeniei şi competenţei cenobiului din Vercelli, încât, atunci când într-un oraş murea episcopul, venea câte o delegaţie pentru a cere pe unul dintre preoţii lui Eusebiu ca succesor. În această şcoală de viaţă se vor forma personalităţi ca Limeniu şi sfântul Onoratus, succesori ai lui Eusebiu la Vercelli, sfântul Gaudenţiu, primul episcop de Novara, sfântul Maxim, episcop de Torino, şi mulţi alţii.

Preoţi de viaţă comună

Pe măsură ce dispunea de preoţi bine pregătiţi, Eusebiu îşi împlinea cel de-al doilea punct din planul său pastoral, stabilind comunitatea preoţească în locurile cele mai importante ale teritoriului său. Preoţii, instalaţi la locul lor, prin exemplul vieţii lor evanghelice şi prin predicare, puteau foarte uşor să realizeze convertirea ţăranilor şi muntenilor, substituind, încetul cu încetul, practicile de cult păgâne cu cele creştine.

Înţeleapta operă de înculturare a dat roade şi, acolo unde o dată se ofereau jertfe pentru spiritele rătăcitoare,au început să se facă rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, prin mijlocirea mamei sale, Maria, şi pe locul unde mai înainte se ridica un altar păgân, acum se ridica un templu creştin. Aşa a apărut şi celebrul sanctuar marian din Oropa. Exemplul clericilor de viaţă comună a făcut să se nască la Vercelli şi un cenobiu feminin, a cărui superioară a fost sfânta Eusebia, posibilă soră a episcopului. În acesta trăiau viaţă comună fecioarele din comunitate.

Calea crucii în Orient

În timp ce, în Biserica sa, credinţa se răspândea şi un număr tot mai mare de tineri de ambele sexe cereau să fie consacraţi în întregime lui Dumnezeu, erezia ariană lua avânt în multe teritorii ale imperiului, favorizată fiind şi de împăratul Constanţiu, care, în 353, a convocat un Conciliu la Arles, impunând episcopilor condamnarea lui Atanasiu din Alexandria.

Papa Liberiu nu a aprobat conciliul şi a trimis o delegaţie la împărat, care îşi avea sediul la Milano, ca să fie convocat un nou conciliu, unde episcopii să poată trata adevărul credinţei în deplină libertate. Între trimişii papali erau şi Lucifer din Cagliari şi Eusebiu. Ei au obţinut convocarea conciliului la Milano, dar în prezenţa împăratului.

Eusebiu, prevăzând că lucrurile se vor sfârşi ca la Arles, nu s-a dus. Dar respectul de care se bucura făcea ca orice decizie luată în lipsa lui să fie considerată fără valoare. Atunci, papa i-a scris şi l-a rugat să meargă pentru a susţine adevărata credinţă; i-a cerut ajutorul şi Lucifer, care se simţea un biet miel în mijlocul lupilor; l-au chemat şi episcopii ariani, în speranţa că-l vor determina să se încline în favoarea lor; chiar împăratul în persoană i-a scris o scrisoare în acest sens.

În ea se afla această somaţie: “Îţi adresăm îndemnul să nu întârzii a veni să aderi la consensul fraţilor tăi”. Eusebiu s-a dus îndată la Milano şi a răspuns împăratului: “Am considerat necesar să vin cu grabă la Milano. În prezenţa ta, promit să fac tot ceea ce mi se va părea drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”[5]. La deschiderea sesiunii, în timp ce episcopii erau adunaţi în absida bazilicii, împreună cu împăratul aşezat pe tron şi poporul adunat în număr mare în navată, Eusebiu a cerut cuvântul şi i-a invitat pe toţi episcopii să afirme credinţa de la Niceea, “deoarece – a adăugat el – între noi s-au infiltrat eretici”.

Episcopii catolici s-au aşezat de îndată la rând, avându-l în frunte pe sfântul Dionisiu din Milano, şi, în timp ce aceştia îşi puneau iscălitura, împăratul în persoană s-a ridicat de pe tron şi a rupt foaia cu propriile mâini. În mijlocul protestelor episcopilor şi a strigătului mulţimii, împăratul a hotărât dizolvarea adunării şi convocarea ei din nou în palatul imperial şi fără prezenţa poporului. Aici, împăratul şi-a impus voinţa, ameninţându-l cu exilul pe cel care nu va asculta. A fost reafirmată credinţa ariană, care nega divinitatea lui Cristos, şi a fost condamnat din nou Atanasiu.

Cei trei confesori, care au refuzat să se supună voinţei suveranului, au fost condamnaţi la exil: Dionisiu, în Armenia, unde şi-a sfârşit şi zilele, Lucifer, în Capadocia, şi Eusebiu, la Scitopoli, în Palestina. Eusebiu a fost încredinţat episcopului arian al locului, un oarecare Patrofil, care era negarea numelui său. Acesta l-a chinuit pe omul lui Dumnezeu cu o cruzime demnă de un tiran, până la a-l aduce în pragul morţii, în speranţa că-i va obţine o declaraţie scrisă prin care să facă o figură frumoasă pe lângă stăpânul său, dar episcopul, cu caracterul său sardinian, niciodată nu a dat vreun semn de slăbiciune.

Iubirea trece dincolo de distanţe

În mijlocul chinurilor persecutorilor care nu-i lăsau libertatea de mişcare şi îl privau chiar şi de hrana necesară, Eusebiu a avut două mari bucurii. Prima era aceea de a putea trăi carisma lui Anton, aşa cum o descrisese Atanasiu, dând mărturie despre iubirea evanghelică într-o sărăcie extremă. A doua era raportul tot mai viu cu fiii săi spirituali. Aceştia nu l-au uitat niciodată şi l-au pus la curent cu viaţa creştină ce înflorea între ei, cu fidelitatea faţă de adevărata credinţă pentru care nu ar fi acceptat niciodată un episcop arian. În afară de aceasta, găseau întotdeauna modul pentru a-l ajuta în secret nu numai prin scrisori, dar şi prin ajutoare materiale. Când regimul exilului s-a mai înmuiat, ei au îndrăznit chiar să-i trimită în persoană la Scitopoli pe diaconul Sirus şi pe exorcistul Victorinus.

Eusebiu, înmânând scrisoarea de răspuns – care a fost dusă la Vercelli ca o relicvă şi a fost citită şi recitită în toate comunităţile diecezei -, nu a putut să ascundă trăsăturile inimii sale de carne. “Lacrimile – scria el – se amestecau cu bucuria; dorinţa vie de a citi era împiedicată de plâns. Am petrecut în această stare de spirit câteva zile, în care mi se părea că vorbesc cu voi, şi reuşeam astfel să uit de greutăţile trecute. Mă simţeam învăluit din orice direcţie de amintiri mângâietoare, care mă făceau să retrăiesc credinţa voastră, dragostea voastră, roadele carităţii voastre, şi aşa mi se părea că nu mai sunt în exil, ci că mă găsesc dintr-o dată în mijlocul vostru.

Credinţa voastră, fraţilor, mă face să simt multă plăcere şi mă bucur de mântuirea pe care ea v-a dăruit-o tuturor. Mă bucur de roadele produse de voi, pe care le împărţiţi celor de aproape şi de departe. Sunteţi ca un copac altoit cu înţelepciune, care, tocmai datorită productivităţii sale, scapă de secure şi rug. Şi noi vrem să ne unim, într-un oarecare mod, cu voi, nu numai prin simpla solidaritate umană, ci oferindu-ne viaţa noastră pentru mântuirea voastră. Voi ştiţi că cu greutate am reuşit să aşternem această scrisoare, rugându-l mereu pe Dumnezeu să-i ţină ocupaţi, cel puţin pentru un timp, pe supraveghetori. Voiam ca, în ceea ce mă priveşte pe mine, diaconul să vă ducă acest bilet de salut, modest cum e, dar preferabil unor simple veşti neplăcute”[5].

Se pare că acest raport intens cu ai săi a fost descoperit de supraveghetori şi împăratul, văzând lipsa de atitudine a lui Patrofilo, a schimbat locul prizonierului, trimiţându-l mai întâi în Capadocia şi apoi în Tebaida. Fără să o ştie, împăratul îi oferea bune oportunităţi de a stabili raporturi preţioase cu diferitele Biserici din Orient şi de a cunoaşte mai profund monahismul.

Omul păcii

În 361, o dată cu moartea lui Constanţiu şi urcarea la tronul imperial a lui Iulian Apostatul, a fost permisă întoarcerea tuturor episcopilor din exil la locurile lor. Eusebiu a profitat de acest lucru pentru a merge la Alexandria, ca să vorbească cu Atanasiu. A avut contacte şi cu Lucifer din Cagliari. Cei trei mărturisitori au organizat un Conciliu la Alexandria, pentru a studia modul în care poate fi readusă pacea în toate comunităţile creştine, confirmându-le în credinţa creştină. Numai la Antiohia lucrurile nu au mers bine, din cauza zelului prea mare al lui Lucifer şi pentru că diviziunea dintre cele două facţiuni devenise foarte profundă.

Apoi, Eusebiu a pornit pe drumul întoarcerii, trecând prin comunitatea Capadociei şi a Macedoniei; s-a oprit la Sardica şi apoi la Smirna, predicând adevărata credinţă şi readucând pretutindeni pacea. A sosit la Roma în primăvara anului 363, pentru a-l pune la curent pe prietenul său, papa Liberiu. În sfârşit, ajunge la Vercelli. Aici este sărbătoare mare şi fiecare oraş din dieceza sa voia să-l revadă şi să-l audă. Poporul îi venea în întâmpinare, cântând: “Să fie binecuvântat Domnul Dumnezeul nostru, care te-a dăruit din nou Bisericii noastre. Te asigurăm că am păstrat intact patrimoniul credinţei, aşa cum tu ne-ai învăţat prin viu grai şi ai confirmat-o prin scrisorile din exil”[6]. Nu numai Vercelli, dar întreaga peninsulă exulta. Sfântul Ieronim scria că, la întoarcerea sa, “Italia a dezbrăcat hainele de doliu”.

Milano, deoarece nu l-a putut avea înapoi pe Dionisiu, martirizat, i-a chemat pe Eusebiu şi pe Ilariu din Poitiers, în speranţa că-l vor putea scoate pe episcopul arian şi să le dea un episcop catolic. Cei doi au acceptat invitaţia, dar atunci a intervenit împăratul Occidentului, Valentinian, care le-a poruncit să părăsească îndată oraşul. Eusebiu nu a renunţat la acţiunea sa şi a încredinţat misiunea unui discipol al său.

În ciuda bolilor cauzate de suferinţele avute şi a vârstei înaintate, timp de câţiva ani s-a bucurat de pace şi a proiectat crearea unor noi dieceze cum ar fi cea de Tortona şi de Torino, deoarece comunităţile creştine erau de acum bine conturate în aceste oraşe şi în împrejurimi. A murit la 1 august 371, contemplând fervoarea fiilor săi care îl vor venera în curând ca martir pentru suferinţele exilului său. Astăzi fiecare episcopat piemontez l-a ales ca model şi patron.

Note:
[1] CCL 9, 105.
[2] Ambroziu, Epist. LXIII, 66: PL 16, 1207.
[3] Ibid.
[4] Cit. în: Bibliotheca Sanctorum, V, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1991, 265.
[5] CCL 9, 104-109 ş.u.
[6] Cit. în: G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 26.  

Sursa: "Martiri şi sfinţi din calendarul roman", Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog

Sf. Petru Faber

• preot
• 1506-1546
• n.: la 13 aprilie 1506, Villaret, Savoya
• d.: la 2 august 1546, Roma, Italia
• 2 august (latin)
• 

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 5 septembrie 1872, de Papa Leon al XIII-lea
  • sfânt la 17 decembrie 2013, de Papa Francisc

Cine este Sf. Petru Faber?

Dat fiind că este francez, numele lui este Pierre Lefevre sau Favre. În limba spaniolă este numit Pedro Fabro, în limba latină: Petrus Faver şi anglicizat, „Peter Faber”, iar în limba română: Petru Faber. Dincolo de nume: un ciobănaş care ajunge păstor de suflete şi unul din marii predicatori ai timpului. Este al doilea membru fondator al Societăţii lui Isus după Ignaţiu de Loyola şi primul hirotonit dintre cei şapte care au întemeiat Societatea lui Isus; Ignaţiu de Loyola îl considera cel mai bun pentru a conduce exerciţiile spirituale, având „o măiestrie incomparabilă„. A fost hirotonit în 1534. A decedat la vârsta de 40 ani. Beatificat la 5 septembrie 1872 de Papa Pius IX, a fost canonizat la 17 decembrie 2014 de Papa Francisc. Este sărbătorit în ziua naşterii sale la cer, la 2 august.

Fiu al unei familii de ţărani, s-a născut la 13 aprilie 1506 la Villaret, în ducatul de Savoya. Nu primise nici o altă educaţie, decât aceea din familie, dar era înzestrat cu o memorie uluitoare: putea să repete seara, verbatim, predica pe care o auzise dimineaţa. Cu o devoţiune adâncă faţă de Sfânta Fecioară, venerându-i pe îngeri, pe sfinţi şi relicvele acestora, a făcut vot de castitate la 12 ani, pe când se afla cu oile pe văile Alpilor francezi. Apoi, cu „harul lacrimilor” a reuşit să îşi convingă tatăl să îl trimită la şcoală. Timp de 9 ani a studiat la Thônes şi La Roche, după care a fost admis la Colegiul Sf. Barbara, Paris, unde a început studiile de filosofie în 1525. Aici l-a avut coleg de camera pe Francisc Xaveriu, un tânăr vesel şi frumos, numai cu şase zile mai în vârstă decât el, care avea un castel şi o moştenire semnificativă la Pamplona. Faber şi Xaveriu au obţinut titlul de magister in artibus în aceeaşi zi, în 1530.

Drumul de credinţă

Cu un an înainte, în 1529, Faber şi Xaveriu primiseră în locuinţa lor un student basc, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ei, numit Ignaţiu de Loyola. Faber l-a ajutat pe Ignaţiu în studiul filosofiei lui Aristotel, iar Ignaţiu i-a lămurit o serie de probleme spirituale, ajutându-l, cum scria el însuşi, să vadă care era motivul scrupulelor şi ispitelor sale, cum să se pregătească pentru spovada săptămânală şi pentru Sfânta Împărtăşanie şi „să îşi găsească pacea”. După luna de exerciţii spirituale făcute cu Ignaţiu de Loyola, Petru Faber şi-a găsit calea, renunţând la gândul de a fi avocat sau medic sau profesor sau pustnic sau călugăr. A fost hirotonit preot la 30 mai 1534. La 15 august 1534, cu ocazia Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, şapte studenţi[2] uniţi de acelaşi ideal au plecat dis-de-dimineaţă din Cartierul Latin şi au mers la capela închinată Sf. Denis pe colina Montmartre. Petru Faber, singurul preot dintre ei, a celebrat Sfânta Liturghie în criptă şi în momentul împărtăşaniei, s-a întors spre ei, îndreptând spre fiecare Preasfântul Sacrament, în timp ce ei îşi pronunţau voturile. I-a împărtăşit, apoi s-a întors spre altar şi a pronunţat el însuşi voturile, după care a consumat Sfintele Taine. Apoi au savurat bucuria din inimile lor, rămânând întreaga zi pe colină. Erau un grup strâns legat prin cea mai pură prietenie între ei şi iubire faţă de Isus – „acea scenă a rămas pentru totdeauna una din cele mai preţioase comori din istoria Societăţii”[3]. După patruzeci şi trei de ani, Simão Rodriguez avea să afirme că „amintirea acelei zile era pentru el un izvor de fervoare şi o minune de nedescris.”

Câteva luni mai târziu, Ignaţiu s-a îmbolnăvit grav şi a fost sfătuit de medici să plece în ţinutul natal pentru convalescenţă. L-a desemnat conducător al grupului pe Petru Faber, urmând să se întâlnească toţi la Veneţia – ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1537. Războiul între veneţieni şi turci i-a împiedicat să îşi pună în aplicare planul de a merge în Ţara Sfântă pentru evanghelizarea musulmanilor. Grupul s-a îndreptat atunci spre Roma, unde s-a pus la dispoziţia Papei Paul al III-lea. În 1539 au format Societatea lui Isus, care a fost aprobată de Papa Paul al III-lea la 27 septembrie 1540, prin bula „Regimini militantis Ecclesiae”, iar exerciţiile spirituale au fost aprobate în 1548. Petru Faber a petrecut câteva luni la Roma, predând Teologia si Scriptura la Universitatea Sapienza din Roma, până în luna mai 1539, după care a fost trimis în ducatul Parma şi Piacenza, pentru revigorarea credinţei creştine. Chemat din nou la Roma în 1540, a fost trimis în Germania pentru a susţine doctrina catolică la Dieta din Worms din ianuarie 1541 şi apoi la Colocviul din Ratisbon din aprilie 1541. Petru Faber a evitat dezbaterile teologice cu protestanţii, considerând că remediul constă în reforma personală a ierarhiei catolice. Timp de zece luni, la Speyer, Ratisbon, Mainz, a discutat cu blândeţe şi delicateţe, dar ferm, cu toţi cei cu care avea de a face. Talentul său nu era numai de predicator, ci avea un har uluitor în ghidarea spiritual, care pornea din manifestarea unei calde prietenii faţă de cei cu care discuta. A străbătut pe jos întreaga Europă, îndrumând prin exerciţiile spirituale deopotrivă Episcopi, preoţi, nobili şi oameni simpli.

În drumurile sale nu era niciodată singur: făcea apel la ajutorul sfinţilor zilei, la îngeri, la sfinţii patroni ai locurilor pe care le străbătea şi în plus, făcea apel la îngerul păzitor al persoanei cu care discuta. După ce, la chemarea lui Ignaţiu de Loyola a mers în Spania, Papa l-a trimis din nou în Germania, la Speyer, Mainz, Köln, dar Arhiepiscopul de Köln era favorabil protestantismului, pe care l-a şi adoptat public ulterior. Petru Faber a câştigat însă treptat încrederea clerului şi inima multor tineri, pe care i-a recrutat la iezuiţi – printre care şi Petru Canisiu[4]. La Leuven, în 1543, a câştigat de asemenea numeroase vocaţii din rândul tinerilor, iar după o scurtă şedere la Köln, în perioada 1544-1546 s-a aflat în Portugalia şi Spania. Prin influenţa deosebită de care se bucura la curtea Portugaliei, a implantat seminţele Societăţii lui Isus şi aici. În Spania, a predicat cu fervoare în diferite oraşe, atrăgând mulţi tineri, printre care şi pe Francis Borgia[5]. Simão Rodrigues[6], fondatorul Societăţii lui Isus în Portugalia, scria despre Petru Faber că „era dăruit cu o delicateţe fermecătoare în relaţiile cu ceilalţi, pe care – trebuie să mărturisesc – nu am văzut-o la nimeni altul. (…) Însuşi felul său de viaţă şi conversaţia sa îi îndruma cu putere spre iubirea lui Dumnezeu pe toţi cei care aveau de-a face cu el”.

Petru Faber a ţinut un jurnal (Memoriale),din iunie 1542 până în iulie 1543, cu notaţii sporadice în 1545 şi în ianuarie 1546, sub forma unor conversaţii cu Dumnezeu, uneori cu sfinţii şi cu unii dintre colegii săi. În 1546, la cererea Papei, a plecat din Spania în vederea participării în calitate de expert din partea Sfântului Scaun la lucrările Conciliului din Trent. A ajuns la Roma, dar, epuizat de eforturi şi de călătoriile efectuate întotdeauna pe jos, a murit la 2 august 1546, în braţele colegului şi superiorului său, Ignaţiu de Loyola. Corpul său se odihneşte acum în cripta de la intrarea în Chiesa del Gesù – biserica-mamă a Societăţii lui Isus.

Mai departe…

Petru Faber a fost beatificat la 5 septembrie 1872 de Papa Pius al IX-lea şi a fost canonizat la 17 decembrie 2013 de Papa Francisc, în ziua sa de naştere, la împlinirea a 77 de ani, prin procesul numit canonizare echivalentă, care „scurtcircuitează” procedurile judiciare şi ceremoniile standard şi care se aplică în cazul unor persoane venerate de mult timp. Petru Faber era considerat sfânt chiar din timpul vieţii sale. Petru Faber a fost onorat în anul 2006, cu ocazia Jubileului Societăţii lui Isus, la aniversarea a 500 de ani de la naşterea sa, la aniversarea a 500 de ani de la naşterea Sf. Francisc Xaveriu şi la 450 de ani de la moartea Sf. Ignaţiu de Loyola. Papa Francisc a mulţumit încă o dată pentru canonizarea lui Petru Faber în predica din 3 ianuarie 2014 din Chiesa del Gesù.

Întrebat dacă, de la originile Societăţii şi până acum, există figuri de iezuiţi care l-au impresionat în mod deosebit şi de ce[7], Papa a început prin a-l menţiona pe Ignaţiu de Loyola (fondatorul Societăţii) şi pe Francisc Xaveriu, iar apoi s-a oprit asupra unui iezuit care este, desigur, cunoscut de iezuiţi, dar nu şi de marele public: Petru Faber. Întrebat de ce e atât de impresionat de Peter Faber şi de care anume din trăsăturile sale, a răspuns: „Capacitatea sa de a dialoga cu toţi, chiar şi cu cei mai reticenţi, inclusiv cu cei care i se opuneau făţiş; pietatea sa simplă, cu o oarecare naivitate chiar, faptul că era imediat disponibil, discernământul său interior, faptul că era un om capabil să ia decizii dure, dar în acelaşi timp era atât de delicat şi plin de iubire.”

Rugăciune

Tatăl nostru, Stăpân peste cer şi pământ, te-ai revelat lui Petru Faber, umilul tău slujitor, în rugăciune şi în slujirea aproapelui. Ajută-ne şi pe noi să te putem găsi şi iubi în orice şi în oricine. Aşa te rugăm, prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.

Note:
[1] cf. http://americamagazine.org/node/157067
[2] Cei şapte erau: Ignaţiu de Loyola, Petru Faber, Francisc Xaveriu, Simão Rodriguez, Diego Laynez, Alonso Salmerón, Nicolás Bobadilla.
[3] Cf. William V. Bangert, Istoria Iezuiţilor, Editura Ars Longa, 2001
[4] Petru Canisiu (1521-1597), preot catolic iezuit. Restaurarea credinţei catolice în Germania după reforma protestantă se datorează în cea mai mare parte Societăţii lui Isus, pe care el a condus-o. A fost beatificat în 1864 de Papa Pius al IX-lea şi canonizat la 21 mai 1925 de Papa Pius al XI-lea. Este Doctor al Bisericii.
[5] Francis Borgia ( 1510 – 1572) iezuit, Grandes de España (cel mai înalt grad nobiliar în Spania), a fost al treilea Superior General al Societăţii lui Isus. A fost beatificat în 1624 de Papa Urban al VIII-lea şi canonizat la 20 iunie 1670 de Papa Clement al X-lea.
[6] Simão Rodrigues (1510 – 1579) a fost unul din co-fondatorii Societăţii lui Isus. A scris o istorie a primilor ani ai Societăţii.
[7] cf. interviului dat de Papă părintelui Antonio Spadaro SJ pentru La Civiltà Cattolica.(Ecaterina Hanganu)