Calendar Romano-Catolic - 15 mai 2020

[altmariustotal catolic]

Sf. Isidor plugarul

• c.1070-1130
• n.: în c.1070, Madrid, Castille, Spania
• d.: la 15 mai 1130
• 15 mai (latin)

• A fost declarat…

  
  

  • fericit la 2 mai 1619, de Papa Paul al V-lea
  • sfânt la 12 martie 1622, de Papa Grigore al XV-lea

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui.

Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă”. Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

Întorcându-se la căsuţa sa din Madrid, a fost angajat de un alt proprietar, mai înţelegător, pe nume Juan Vargas, care l-a luat să-i fie mâna lui dreaptă. Ajuns iarăşi ţinta vorbelor răutăcioase ale celorlalţi muncitori, Isidor primeşte în linişte şi această încercare, fără să protesteze. Vargas, voind să se convingă singur cum stau lucrurile, se ascunde aproape de locul unde lucra Isidor. A văzut atunci cum el se aşeza în genunchi şi se ruga, iar puţin mai departe, a observat cum un înger conducea boii şi un altul ducea plugul. Din acea zi, stima faţă de Isidor s-a transformat într-o adevărată devoţiune. Isidor nu a căutat să obţină anumite avantaje personale de la bunăvoinţa stăpânului său, ci a continuat să lucreze pământul cu acelaşi zel ca mai înainte, împărţind celor mai săraci decât el din ceea ce câştiga cu sudoarea frunţii.

Întotdeauna avea ceva de dat celor nevoiaşi; chiar şi pentru păsări, arunca pe drumul înzăpezit pumni de grâu, fără să scadă conţinutul sacului. Îndată după moarte, prin anul 1170, contemporanii săi, din toate clasele sociale, au recunoscut că Isidor a fost nu numai un cultivator de pământ, dar şi un semănător de pace şi iubire. Regele Filip al II-lea, vindecat de o boală grea prin mijlocirea Sfântului Isidor, a devenit un mare susţinător al cauzei de canonizare, şi astfel, în anul 1622, la 12 martie, umilul agricultor este ridicat la cinstea altarelor şi propus ca model şi încurajare de trăire creştinească, nu numai pentru cei care stropesc pământul cu sudoarea lor, dar şi pentru capetele încoronate.

Deşi numele Isidor este de origine păgână (Isis este zeitate egipteană a fertilităţii şi a naturii, doron = dar; Isidor – dar al fertilităţii, al naturii), el a fost purtat de cel puţin zece sfinţi înscrişi în Martirologiul Roman, care ne dovedesc că harul lui Dumnezeu sfinţeşte şi firea omului, şi numele.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sf. Pahomie

• c.290-c.346
• n.: în c.290, Egipt
• d.: în c.346
• 9 mai (latin)
• 15 mai (bizantin)
• 

Din dorinţa de a ajunge la o desăvârşire spirituală deosebită, mulţi creştini, în primele veacuri, se retrăgeau în pustiu unde îşi impuneau o viaţă aspră, trăind într-o singurătate aproape totală; ei se numeau: eremiţi, monahi, anahoreţi. Deşi râvna lor a fost lăudată şi preţuită de lumea creştină, s-a pus întrebarea dacă îndârjirea lor în a se supune la cazne, posturi, vegheri prelungite era o trăire autentică a evangheliei, sau o vocaţie cu totul specială. Mai mult, singurătatea lor îi punea în primejdia de a cădea în orgoliu sau în atitudini bizare. Pentru eliminarea acestei primejdii, un călugăr egiptean din secolul al IV-lea, Sfântul Pahomie, propune o nouă formă de viaţă călugărească: cenobismul, sau viaţa comună, formă în care disciplina şi autoritatea elimină anarhia anahoreţilor.

El a format pe ucenicii săi la viaţa în comun, întemeind nu departe de malurile Nilului, primul „cenobium”, comunitate de viaţă spirituală, după exemplul aceleia întemeiate de Apostoli la Ierusalim, bazată pe comuniunea în rugăciune, în muncă, în grija de cele necesare vieţii, concretizată într-o sinceră şi deplină slujire reciprocă. Legea fundamentală care reglementa această viaţă era Sfânta Scriptură, pe care călugărul o învăţa pe de rost şi o recita cu glas scăzut în timp ce se ocupa de lucru manual. Aceasta era şi principala formă de rugăciune: întâlnirea cu Dumnezeu prin sacramentul Cuvântului.

Sfântul Pahomie s-a născut în Egiptul de Sus, în anul 287, din părinţi păgâni. La vârsta de douăzeci de ani a fost înrolat cu forţa în armata imperială şi a ajuns prizonier în Teba, împreună cu alţi recruţi. Ascunşi de întunericul nopţii, câţiva creştini s-au apropiat de ei şi le-au oferit ceva de mâncare. Gestul necunoscuţilor l-a impresionat pe Pahomie, care i-a rugat să-i spună cine i-a îndemnat să facă aceasta. „Dumnezeu din cer”, a fost răspunsul creştinilor. În noaptea aceea, Pahomie s-a rugat la Dumnezeul creştinilor să-l scape de lanţuri, făgăduind în schimb să-şi dedice viaţa cu totul slujirii Sale. Fiind pus în libertate, şi-a împlinit făgăduinţa, cerând să fie primit în comunitatea creştină dintr-o localitate din sud, actualul Kasr-es-Sayad; aici s-a pregătit pentru botez şi a devenit creştin.

Câtva timp a dus o viaţă ascetică, de rugăciune şi post, lucrând la diferite familii din partea locului. Apoi, timp de şapte ani a stat sub conducerea unui călugăr în vârstă, Palamon. Într-o zi, aflându-se în singurătatea pustiului, o voce misterioasă i-a cerut să-şi fixeze acolo locuinţa, deoarece în jurul lui se va aduna mulţime de ucenici. Era în anul 325. După douăzeci şi trei de ani, în 348, când Pahomie părăsea acest pământ, în ţinutul acela erau nouă mănăstiri de bărbaţi şi una de femei, cu peste şapte mii de călugări şi călugăriţe. Locul unde a fost înmormântat Sfântul Pahomie a rămas necunoscut, deoarece pe patul de moarte a chemat pe ucenicul său Teodor şi i-a cerut să-i promită că va ascunde rămăşiţele sale pământeşti, astfel încât pe mormântul său să nu se ridice nici un fel de biserică, asemănătoare cu „martyrion”, capele ce se ridicau pe mormintele martirilor. Era ultimul act al vieţii sale de adâncă umilinţă şi totală dăruire numai lui Dumnezeu.

Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Sfantul Pahomie s-a nascut in Tebaida de Jos (Egipt) si a trait in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337). Ca soldat a luptat in armata imparatului Constantin, in faimoasa batalie impotriva lui Maxentiu. In vremea aceea era pagan. Primeste Botezul si se retrage in pustia Tebaidei, alaturi de pustnicul Palamon. Dupa zece ani de nevointe ajunge in Tabenisi, unde un inger i s-a infatisat inainte imbracat in rasa de schimonah si i-a daruit o tablita pe care se afla inscrisa pravila unei manastiri cu viata de obste. Acest inger i-a poruncit sa intemeieze o astfel de manastire chiar in Tabenisi. Zideste multe chilii, si prin lucrarea Sfantului Duh ele vor ajunge sa fie locuite de monahi.

Numarul monahilor sporeste, incat Pahomie este nevoit sa mai intemeieze alte sase manastiri. Numarul ucenicilor lui a ajuns  aproape la sapte mii. Daca Sfantul Antonie cel Mare este socotit a fi intemeietorul vietii pustnicesti, Sfantul Pahomie este considerat intemeietorul vietii manastiresti de obste. A trecut la cele vesnice in anul 348, in varsta de 74 de ani. A fost ingropat in manastirea ctitorita de el.

Sursa: CrestinOrtodox.ro