Modul în care Psalmiştii descriu Răstignirea Domnului este remarcabil, fiindcă au surprins chiar şi mici detalii, la prima vedere neimportante. Autorul psalmului 21 prevede în versetul 20 faptul că soldaţii romani aveau să împartă hainele Domnului şi că vor trage la sorţi care dintre ei să ia cămaşa Lui cea necusută. În psalmul 68, versetul 25 aflăm că Hristos nu a primit să bea oţet, iar în versetul 19 al psalmului 33, faptul că romanii nu aveau să zdrobească Domnului fluierele picioarelor, în schimb îi vor împunge coasta cu o suliţă, aşa cum a profeţit şi Zaharia (12, 10).
Dintre toţi proorocii care au descris Patimile Domnului, Isaia cu capitolul 53 al cărţii sale rămâne poate cel mai viu întipărit în amintirea Bisericii. Câteva versete de aici sunt rostite de preot în timpul rânduielii Proscomidiei, atunci când pregăteşte pâinea şi vinul pentru prefacerea lor în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, anume: "ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!" (Is. 53, 7-8).
Suferinţa lui Hristos pentru oameni a fost văzută de către contemporani, aşa cum scria Isaia, drept o pedeapsă a lui Dumnezeu, în realitate însă aceasta dezvăluia o taină până atunci rămasă necunoscută. Despre aceasta vorbeşte şi autorul Acatistului Domnului, în condacul al şaptelea: "Vrând să descoperi taina cea ascunsă din veac, ca un miel spre junghiere Te-ai adus, Iisuse, şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, şi ca un Dumnezeu din morţi ai înviat şi cu slavă la ceruri Te-ai înălţat şi ne-ai ridicat pe noi, care-ţi cântăm Ţie: Aliluia!"
Taina cea ascunsă din veac este mântuirea oamenilor, promisă de Dumnezeu Evei, atunci când îi spunea că din sămânţa ei va ieşi Acela Care va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3, 15). Omorârea morţii şi biruinţa asupra diavolului însă nu s-au petrecut numai prin Patimile cumplite suferite de Domnul şi prin moartea Sa pe cruce. În teologia ortodoxă, Patimile Mântuitorului sunt întotdeauna urmate îndeaproape de lumina Învierii. Tocmai de aceea, icoana Răstignirii nu prezintă un Iisus schimonosit de durere, plin de bube şi vânătăi, aşa cum se întâmplă în realizările cinematografice moderne. Moartea pe cruce este una plină de biruinţă, iar Învierea şi apoi Înălţarea la ceruri confirmă sfârşitul robiei întunericului asupra oamenilor şi a lumii întregi.
Imnograful nu uită să afirme în condac un lucru foarte important, anume acela că Hristos a înviat ca un Dumnezeu. Omul simplu nu poate să învieze; or, Iisus nu este doar un om, unul dintre miile de martiri care au plătit cu viaţa pentru crezul lor. Puterea cu care învinge durerea chinurilor şi moartea, pentru a învia firea omenească, este o putere tainică, până atunci nedescoperită decât ca "în ghicitură" prin profeţi, o putere dumnezeiască. Ceea ce proorocii doar au întrezărit, fiind iluminaţi de Duhul Sfânt, a fost arătat de-a întregul prin Hristos, Care a ales această formă "scandaloasă" de a sui firea omenească la cele cereşti.
Moartea lui Hristos pe cruce nu a fost un sacrificiu pentru Sine şi slava Sa, ci pentru cei mulţi, care dă roade până astăzi: Tot Isaia scrie: "fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi" (Is. 53, 10), care sunt creştinii din toate veacurile, strânşi în Biserică.
Învierea Domnului e urmată de învierea noastră; Înălţarea Sa la ceruri întru slavă e urmată de ridicarea noastră. Prin credinţa în Hristos, creştinii se fac întru totul următori Lui: atât întru pătimiri, cât şi în desfătarea cerească. Iar împreună-locuirea în cer nu poate fi altfel decât asemenea cântării eterne a unui imn de slavă adresat lui Dumnezeu, căci Aliluia (în ebraică, halleluiah) înseamnă "Slăviţi pe Domnul!".
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius