Nesimțindu-se în largul său sub niciun fel de regim dictatorial, Ion Caraion a avut de suferit patru experiențe cruciale, în sensurile chiasmatice ale termenului: experiența dantescă (în timpul cunoașterii limitelor infernale ale spațiului concentraționar dejist, din cincizecimea secolului trecut), experiența dostoievskiană (posibila aflare a sentinței capitale pronunțate fie doar cu intenția de intimidare), experiența delațiunilor comise, ca efect sigur al revenirii în memorie a amintirilor din casa morților, și experiența odiseică a peregrinării dramatice, după anul de emigrare 1981.
Cumplita suferință penitenciară l-a copleșit pe Ion Caraion cu o acută senzație de târziu în lume și, după „eliberare“, proscrisul s-a reapucat de actul creator cu febrilitatea unui ocnaș al scrisului. Drept miză existențială a fost pusă încercarea disperată de a recupera scurgerea timpului confiscat și de a-l distila până la esența lui, pentru a lăsa în urmă o operă pe care o voia durabilă. Din nefericire pentru cei din jurul său și pentru sine însuși, Ion Caraion nu a scris numai operă de ficțiune, el fiind acaparat în aceeași măsură de o „ars delatoria“ consternantă. Se prea poate ca literatului informator să-i fi venit, în tot acel timp al delațiunilor, gândul consolator că închisoarea Aiudului/Iadului și calea spre Râpa Robilor vor fi totuși pavate cu bune intenții și pentru alții, nu numai pentru el.
În republica dejistă guvernată de „bișefalism“, Ion Caraion a semnat pactul faustic cu Securitatea, nu cu Partidul unic (unic în felul său), garantându-i-se în schimb mult râvnita libertate de expresie, măcar în privința exercitării retoricii denunțului. Sub aparența manifestării sentimentelor prietenești, Ion Caraion a fost atent la negreala lenjeriei intime, la mirosurile și la impudorile nocturne ale celor delaționați. Se știe că, la un moment dat, un ofițer superior de la Securitate a scris, pe marginea unei note informative întocmite de către Ion Caraion asupra vieții intime a lui Marin Preda, următoarea rezoluție: „La ce vă ajută aceste detalii psihologico-literare? Agentului nu-i este rușine de notă?“ Chiar așa! Fiul de țărani devenit turnător nu a fost încercat de niciun fel de sentimentalitate plebee față de un alt fiu de țărani, precum autorul Moromeților, care îl considera prieten de aproape patru decenii.
Este omenește ca, după crâncene torturi fizice și psihice, cărora li se adăuga teribila perspectivă a încă cincisprezece ani de ispășire a pedepsei (deținutul nu ajunsese încă la jumătatea ei), Ion Caraion să cedeze șantajului și să accepte semnarea descalificantului pact. Chiar dacă vom admite drept circumstanță atenuantă faptul că nu a fost primul racolat – el numărându-se printre ultimii care să o fi făcut înainte de amnistierea din 1964 a tuturor deținuților politici –, surprinzătoare rămâne maniera înverșunată în care a onorat semnătura respectivă timp de aproape două decenii. În cadrul suferințelor cvadruple încrucișate enumerate mai sus, placa/plaga turnantă a fost efectuată 1967, atunci când autorul Omului profilat pe cer a vrut să pună capăt ciclului arthurian. Prefer transcrierea cu „h“ a tot ce ține de numele său de cod, întrucât cei care l-au botezat astfel în rit securist nu aveau habar de existența și de aspirarea/aspirația literei respective.
În acel an 1967, fostul deținut politic scria într-un raport că îi este scârbă de el însuși și că preferă să fie omorât, decât să continue astfel. Dar nu s-a întâmplat să aibă loc o asemenea pocăință și extincție mântuitoare în acel al unsprezecelea ceas, după ce o umbră de onestitate sau de remușcare (?) se pogorâse, fugitiv, asupra lui. Cred că reîntoarcerea refulatului la rușinoasa îndeletnicire s-a produs odată cu întocmirea unui nou bilanț al frustrărilor resimțite, deoarece a existat în imaginarul său o zonă abisală care i-a asigurat unitatea germinativă a scrisului. Vesel ca un fumător care și-a găsit pipa după o zi întreagă de căutări, „liber-săgetătorul“ cavaler Arthur s-a răzgândit în următorul an și a reînceput să scrie rapoarte într-un sfârșit continuu. A făcut-o cu și mai mare abnegație, apăsând și rotunjind ostil, dar în stil calofil, fiecare dintre frazele sale cu panaș. Omor omnia vincit!
Notele informative înveninate ale lui Ion Caraion s-au amplificat ca număr de pagini și au fost răsfățate din punct de vedere grafic, aidoma unor inițiale de început de capitol cărturăresc din secolele trecute. Nu era în acel scris o contradictio in abjecto, dacă ne reamintim necrologul de la moartea lui Rebreanu în toamna lui 1945: A murit gorila! After ego-ul său oprimat atâția ani prin „reeducare“ a răbufnit, pentru că poetul era făcut să redacteze orice, nu să tacă lung și îndesat. Scrisul său s-a transformat într-un fel de caier de lână care exista în măsura în care era tors, odată cu asumarea potențialei devize a oricărui turnător de anduranță: Nula dies sine linea! Toate darurile scriitorului vor fi prezente în notele informative, unde va sta la loc de cinste (!) arta literară propriu-zisă. Continuitatea între opera de ficțiune și delațiune în cazul lui Ion cel Negru este vădită, această dexteritate punând sub semnul îndoielii spusa victimei sale Monica Lovinescu că nu se pot scrie cu aceeași mână și delațiuni, și capodopere. În cursul unui interviu acordat, pe unde scurte, unui post de radio din Berna, în 1982, apatridul afirma că în România toată lumea era obligată să dea rapoarte la Securitate, justificându-și astfel propria mârșăvie.
„Moartea nu pleacă niciodată cu mâna goală“ – spunea poetul într-un vers din Postume (Societatea Adevărul S.A., Buc., 1995, p. 132). După mai bine de treizeci de ani de la moartea lui și de la căderea comunismului, a devenit puțin obositor să-l tot băgăm în carantină alături de ceilalți scriitori care au săvârșit altădată demiteri morale, deși nu au fost mai mari decât ale lui. Îi dau dreptate victimei de lux N. Steinhardt, care spunea că nu ar trebui să fie judecați foștii deținuți politici de cine nu a trecut printr-o astfel de experiență carcerală. Este un sfat de găsit în Jurnalul fericirii, pe care fostul său coleg de suferință Stelian Diaconescu a avut privilegiul să-l citească în manuscrisul încredințat de naivul autor și depus imediat, cu titlu de împrumut pe termen foarte scurt, la „depozitul legal“ al organelor de opresiune.
Oare a găsit un palid alibi moral Ion Caraion la citirea acestui sfat, trădându-și prietenul cu și mai mult sânge rece? Oricum, Dumnezeu nu a ajutat credinței lui N. Steinhardt în prietenul său. De altfel, acesta nu avea cum să nu citească mottoul manuscrisului, cu semnificație epitafică pentru autor, luat din Evanghelia după Marcu: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele“. N. Steinhardt nu bănuia faptul că, în privința sentimentelor nutrite față de cel ascuns sub numele de cod Artur, dragostea este pseudonimul morții. După numeroase experiențe mitridatice, pe care le-a impus pe nesimțite și victimelor sale, poetul a declarat în neașteptatul și tardivul exil că a învățat să moară: „Am băut marele pahar/ de cenușă al vieții/ până la fund“ (Ibidem, pp. 93-94).
Decepției și deprimării cauzate de vremurile potrivnice li s-au dat o viguroasă replică, prin cântece în poziție de tragere, care au venit din partea unui spirit revanșard întreținut de o contestare cinică a toate și a tot. Așteptările înșelate, sentimentul văduvirii de propria-i viață i-au provoacat poetului mizantrop un rictus interior și l-au determinat să privească printr-o optică deformatoare lumea, considerată ca fiind damnată și lipsită de măreție. Lumea întoarsă pe dos, pervertită de la rosturile existențiale firești și de la înțelesurile umane înalte, a fost demitizată insidios, înspre șarjă caricaturală sumbră: „Aud zgomotul viitorului/ și mă întreb/ care va fi viitorul zgomotului?/ altul decât/ că e ridicol?/ Care-o fi rostul, apoi, al timpului? sau al genezei?//…// Teatru în teatru/ Pute“ (p. 120). Într-adevăr, miroase urât în acest teatru în teatru flatulent, în care fosta victimă devine călăul altora. (Mă gândesc acum că este posibil ca Gabriel Chifu să-l fi avut drept model pe protagonistul rândurilor de față pentru personajul său Slobodan Stoianovici, din recentul roman Marea carte a uitării.)
În articolul Oglinda unui delator („22“, 13.04.2007), Serenela Ghițeanu a vorbit în cazul lui Ion Caraion despre un „sindrom Stockholm“, luat din psihologie, potrivit căruia, în timpul unei traume psihice puternice, precum este detenția, atunci când viața este pusă în pericol, victima supusă izolării pactizează cu agresorul, ce știe să se arate la un moment dat prietenos. Efectul constă în identificarea victimei cu torționarul, de la care se împrumută modul de a gândi și comportamentul. Respectivul sindrom mi se pare confirmat de atitudinea consternantă a lui Ion Caraion: folosit ca agent de influență în străinătate, el a ajuns să se creadă investit și cu puteri decizionale. Astfel, cel care va scrie pamfletul anticomunist Insectele tovarășului Hitler și-a extins atribuțiile, încercând să influențeze însăși strategia culturală care trebuia aplicată în țară. În Pălărierul silabelor, alura alegorică întruchipată de vânătorul Acteon, care devine vânat, prin contemplarea zeiței Artemis la scăldat, este transpusă în alegoria pescărească a confruntării pescarului de oameni cu teribila amenințare venită din străfunduri a Leviatanului.
Știu că o istorie a literaturii nu se face cu acordul tribunalelor (eventual ale poporului), care să cuantifice cazurile penale de supus rigolelor legii. Se impune ca literatura să fie citită potrivit primatului valorilor estetice și să rămână plasată neapărat în cheie contextuală proprie, iar nu în contextul nevrozelor contestatare ivite ulterior în receptare. Deocamdată, rosturile operei lui Ion Caraion nu pot fi disociate fără rest de meschina statură morală a autorului ei. Acum, la centenarul nașterii sale, nu-mi doresc să pătez imaginea importantului poet postbelic (acest aspect trebuie mereu reținut), deoarece și-a pătat-o el însuși cu îndestulare. Sunt convins că, la centenarul morții, când eul biografic se va fi estompat din amintirea posterității, opera îi va analizată altfel, judecata estetică nemaifiind răsucită într-o lungă buclă a eticului. Atunci, Ion Caraion îl va fi răscumpărat estetic pe Stelian Diaconescu, pe care deocamdată încă îl văd îmbrăcat, lipsit de cavalerism și într-o evidentă impostură, în armura cavalerului Arthur.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius