Spre sfârșitul bogatei sale cariere, atunci când își îngăduia să vorbească cu detașare despre școli literare și magiștri, deoarece se putea considera, pe bună dreptate, că nu era un simplu imitator, Ion Agârbiceanu făcea o „declarație de independență“, într-un interviu acordat cu prilejul împlinirii vârstei de șaizeci de ani: „[…] nu cred în directive literare, în școli literare, ci numai în temperamente artistice asemănătoare și într-o înrudire referitoare la concepția despre lume și viață pe care o pot avea unii creatori de artă. […] Sub teroarea sau avântul unui curent literar nu pot rămâne decât imitatorii și nu creatorii adevărați de viață. Viziunea integrală a vieții vine numai cu timpul, cu anii, cu experiența, cu creșterea și adâncirea spiritului propriu“ (apud Ion Agârbiceanu, Nuvele. Povestiri, Editura Minerva, Buc., 1982, pp. 134-135).
La începuturile sale publicistice, Agârbiceanu a fost imitator și a recunoscut-o, cu modestia care îl caracteriza. Simțindu-și o afinitate structurală, spirituală și artistică cu Mihail Sadoveanu, el mărturisea, în legătură cu vârsta sa creatoare încă necoaptă, că marele prozator moldovean „i-a pus condeiul în mână“. Însă mă îndoiesc de faptul că precocele său magistru, fiind aproape de aceeași vârstă, l-ar fi sfătuit vreodată să scrie așa cum făcea el însuși, dintr-o răsuflare. Dezvăluindu-și felul de a scrie, discipolul se confesa astfel: „Eu, ca și Sadoveanu, nu am fost dintre aceia care să mă lupt (sic!) cu o pagină și cred că atitudinea asta mi-a fost păgubitoare. Dar n-am avut ce face. Dacă încercam să recitesc și să corectez, ieșea adeseori altceva și nu ceea ce voiam să scriu“ (Ibidem, p. 193). Cu siguranță că atitudinea aceasta, specifică naturilor retorice sau rapsodice, i-a fost păgubitoare, dar, dacă spune el însuși că ieșea altceva decât ceea ce voia să scrie, atunci când recitea și corecta, trebuie să-l credem.
În această privință, nu ar fi fost indicat să aibă un astfel de model, deoarece magistrului nu-i ieșea altceva decât ar fi vrut, chiar dacă nu corecta nimic (să ne amintim în cât de puțin timp a fost scrisă capodopera Baltagul). Referindu-se la un asemenea maestru, nu înseamnă că Agârbiceanu și-a revendicat și vreo măiestrie artistică pe potrivă, arta cuvântului cizelat rămânând străină de maniera sa de a scrie. Fefeleaga, cel mai cunoscut personaj al său, i-ar fi oferit un bun exemplu de efort sisific în momentele când, deloc abătut, zburda pe aria scrisului anticalofil odată cu calul său, Pegas. În felul de a bate potecile care se bifurcă ale stilului, prozatorul a împrumutat de la protagonistă cizmele tari, pline de umflături uscate. Măcar de-ar fi încălțat niște botfori croiți din pielea cismelor purtate de „bogătanul“ Tolstoi sau de-ar fi ascultat – în momentele în care se zdrobea rău pe povârnișul peisajului stilistic – de vreo povață a eroinei sale, precum „– Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii“.
Totuși, nu îi dau dreptate lui H. Sanielevici atunci când afirmă: „[…] Agârbiceanu nu-i decât un diletant, ca toți literații noștri de azi. Trebuie să ne înțelegem asupra cuvântului. Numai acela nu-i diletant care închină vocațiunii sale toată viața sa și toate puterile sale sufletești. (s. a.) […] În Apus, când un scriitor lucrează o mie de ceasuri la un volum, se spune că scrie prea repede… Lui Balzac, lui Zola, lui V. Hugo, li s-a adus această imputare. […] Dintre ceilalți mari scriitori ai noștri, unii au produs cantitativ puțin, au lăsat fără remușcări să se scurgă ani în trândăvie, mai preocupați de poza lor de artiști decât de vremea care fuge, dar puținul pe care l-au creat, cu maxima încordare a minții și a sufletului, oglindește o întreagă epocă și va rămâne deci la adăpost de dintele vremii: gândiți-vă, spre pildă, la opera lui Caragiale ori la romanul Dan al lui Vlăhuță… […] Îl numesc diletant pe Agârbiceanu, fiindcă operele sale nu sunt scrise cu maxima încordare a minții și a sufletului, ci în ceasurile pe care i le-au lăsat libere alte ocupațiuni și preocupări…“ (Ibidem, pp. 126-128)
Ar fi trebuit să știe H. Sanielevici că nu este un adevărat scriitor numai acela care adoptă o metodă de lucru extenuantă, după cum nici valoarea unei scrieri, precum romanul Dan, nu este dată de ideologia literară căreia aceasta îi este subsumată. Apoi, apusenii aveau dreptate să aducă imputări celor care lucrau o mie de ceasuri la un volum (aceasta înseamnă doar un post de asceză creatoare timp de 42 de zile efective). În plus, nu putem spune despre Agârbiceanu că a lăsat să se scurgă fără remușcări ani în trândăvie. Nu avem decât să reținem ceea ce spunea în conferința radio Laus laboris: „Pentru omul moral, pentru omul sănătos, munca este un postulat de viață. E singurul mediu, acela al muncii, în care se simte bine, în mijlocul căruia îndrăgește viața, devine curajos și optimist. Munca ordonată, disciplinată ne crește puterile trupești și pe cele spirituale. Ea ne dă cele mai înalte și mai alese satisfacții, mulțumirea de noi înșine, conștiința valorii omului, a superiorității ființei inteligente în lume“ (Ibidem, p. 469).
Desigur că prozatorul a avut și alte ocupații și preocupări, prodigioasa activitate ziaristică reflectându-se și în felul său de a scrie opera de ficțiune. A existat pericolul „reportericismului“, după cum remarca Perpessicius, dar Agârbiceanu era convins că, în relația dintre publicist și prozator, există un fel de trădare a specificului, în sensul că, într-o pagină de literatură, nu trebuie să se spună totul, ci să nu se omită ceea ce este esențial. Deși nu s-a omis nimic esențial în scrierea nuvelei Fefeleaga, prototipul personajului cu aceeași poreclă, Sofia David, a considerat că s-a spus totul despre ea și s-a supărat. Răbufnirea ei că „popa“ nu trebuie să-și bată joc de oamenii necăjiți ca ea ne-o apropie și mai mult, iar Nicolae Iorga nu ar fi rămas cu ochii uscați, dacă ar fi știut de năduful bietei femei. Oricum, Sofia David s-a dovedit a fi mai umană decât prototipul lui Ion al Glanetașului, care i-a cerut în scris lui Rebreanu drepturi bănești. La așa personaj, așa prototip!
Nu este de mirare că Iorga observa maturitatea scrierilor lui Agârbiceanu, aducând drept argument faptul că tânărul prozator nu-și „fabrică“ stilul și că are „fraze de toată frumusețea [ce] par a se scrie singure“. Găsind că în unele pagini „nu e nimic construit“, totul dând iluzia realului, directorul de la „Sămănătorul“ se arată a fi impresionat chiar până la lacrimi: „Poate că va fi cetit cu acea simpatie care i se cuvine autorului, în largă măsură, din multe motive: pentru talentul său de a reda simplu, dar adeseori mișcător până la lacrimi, adevărul unei vieți care păstrează încă un caracter cu totul deosebit de caracterul vieții în mijlocul căreia trăim noi, ceștia de aici, apoi pentru valoarea națională a acestei vieți“ (Ibidem, p. 106).
Emulația sadoveniană (inclusiv aceea venită din partea sămănătorismului) din anii celor dintâi culegeri de povestiri – rememorări ale vârstei copilăriei, natura ca personaj, secvențe cinegetice, elan romantic, „păcate boierești“, personaje justițiare, retorica sfătoșeniei și evocarea unor locuri și chipuri de demult – nu se regăsește în creația lui Agârbiceanu de mai târziu. Nu sunt convins că, atunci când personalitatea creatoare i-a fost pe deplin formată, desprinderea de înrâurirea sadoveniană s-a datorat doar militantismului specific scriitorilor transilvăneni sau numai mesianismului unionist și formației teologice. Cred că a intrat în ecuația activității creatoare atât dorința de a se elibera de sub tutela sadoveniană, cât și conștiința faptului că opera sa nu poate rivaliza cu aceea a maestrului tot pe tărâmul ficțional al acesteia, mereu împrumutându-i orizontul tematic și maniera de a scrie. Potrivit principiului lovinescian, simularea a presupus și pentru Agârbiceanu necesara stimulare. Din fericire, nu l-a urmat pe semnatarul romanului Mitrea Cocor în privința cauționării comunismu lui (ar fi fost și foarte greu să-și întreacă posibilul model), chiar dacă cei doi scriitori s-au întâlnit prin sălile de festivități ale Puterii.
Toate aceste frământări s-au petrecut, deși critica și istoria literară a sesizat doar arareori mari metamorfoze în timp, rupturi de ton și de stil, mutații la nivelul viziunii asupra lumii. În privința destinului scriitoricesc, Nicolae Manolescu vorbește despre un „epigo nism paradoxal“: „E ca și cum, în ochii posterității, Sadoveanu l-ar fi deposedat pe Agârbiceanu de toată noutatea prozei sale de început. […] Astfel de receptări insidioase sunt rare într-o literatură, dar topesc originalitatea scriitorului. Aproape nimic din ceea ce i-ar fi putut fixa identitatea artistică nu mai pare a se afla în proprietatea lui Agârbiceanu. […] E o întrebare aceea de a ști ce drum se cuvenea să urmeze Agârbiceanu ca să scape de acest blestem. Poate acela indicat de Fefeleaga, cea mai valoroasă dintre povestirile sale de tinerețe, în care realismul minuțios și viguros este întregit de o metafizică a rostului omului în lume care ne amintește de Gogol și de Cehov. […] Peste Strigoii sau Faraonii plutește, la o lectură actuală, umbra lui Vasile Voiculescu. În fine, Jandarmul e singura care i-ar fi putut aduce scriitorului marea notorietate, dacă n-ar fi venit prea târziu. […] În 1941, când apare, Jandarmul nu mai poate însă modifica impresia generală asupra unei opere care pare să țină definitiv de începutul secolului“ (Istoria critică a literaturii române, Editura Cartea Românescă, 2019, pp. 486-487).
Într-adevăr, lui Agârbiceanu i-a fost greu să scape de acest blestem al epigonismului paradoxal, care parcă ar ține de naturalismul cultivat este el însuși. Drama Sorei, din romanul Strigoiul, care observă cu groază că un copil îi seamănă cui nu trebuie, este preluată din povestirea Marin, unde protagonistul fusese condamnat pe nedrept la ani grei de pușcărie. Când revine acasă, observă că fata, născută la un an după ridicarea lui, seamănă izbitor cu prietenul din cauza căruia ispășise pedeapsa și nu-i rămâne decât să se repeadă la gâtul lui. Aflat în situația de a vedea că opera îi seamănă cu aceea a lui Sadoveanu, condamnatul pe nedrept la epigonism nu avea cum să se repeadă la gâtul magistrului de altădată și a încercat alte căi creatoare, ce i-au conturat o fizionomie bine definită. Ar fi păcat ca, la șaizeci de ani de la moarte, dar nu numai acum, prozatorul care a fost atât de sensibil la vibrarea sunetului de clopot să aibă soarta clopotarului Vavilon, din povestirea Moartea clopotarului – aceea de a nu auzi după stingere, câteodată, nici măcar un vaier metalic.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius