Biografia zilei: Nicolae Iorga (4)

[altmariusistoric]

Un patriarh al culturii române

Portretul lui Nicolae Iorga pe bancnota de 1 leu, 2005

Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române.^[45] În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie laUniversitatea din București.^[45] Din 1911 este membru activ al Academiei Române.^[108] Începând din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte,județul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.^[319] În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume și 25.000 de articole.^[319]

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare,Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca istoric literar, a publicat: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901); Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904); Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol. III, 1909); Istoria literaturii românești(vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933)); Istoria literaturii românești contemporane (1934); Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (1929).
Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

Contribuții

Nicolae Iorga la masa de lucru

Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris („Fontenay-aux-Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinariisămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).^[68]

A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à l'histoire des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele "permanențe", coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale (Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine, 3 vol.), la cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Istoriografie

Bustul lui Nicoale Iorga din fațaInstitutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Sculptor Ion Irimescu.

Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un naționalistmoderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cuSămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vecheaValahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă romanică (vezi Originile românilor), Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor romane în zonele rurale.

Urmași

Timbru comemorativ al Poștei Române la 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga 1871-1971.

Nicolae Iorga a avut peste zece copii, dar mulți din ei au murit la vârste fragede.^[320] Fiicele sale cunoscute sunt Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Magdalina, care se bucura de o carieră de succes în pictură, și-a stabilit familia în Italia.^[321][322] Singurul copil care s-a axat pe domeniul istoriei, cunoscută pentru reeditarea cărților tatăului ei^[323]și pentru contribuțiile ca sculptor, a fost Liliana Iorga. Ea s-a măritat cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943.^[320] Alina a devenit soția unui juristargentinian, Francisco P. Laplaza.^[320] Unul din fii, Mircea, s-a căsătorit cu una din fiicele familiei Știrbei,^[324] apoi cu Mihaela Bohățiel, o artistocrată transilvăneană, descendentă a clanului Lemeni și a magnatului medieval Johannes Benkner.^[325] De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București la sfârșitul anulor '30.^[256]Un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor, susținător al mișcării Cuget Clar,^[326] și mai târziu medic.^[327] Nepoata lui Iorga, Micaella Filitti, care a lucrat ca funcționar public în anii '30, a fugit din România Comunistă și s-a stabilit în Franța.^[322]

Printre descendenții săi se numără Andrei Pippidi, fiul lui Dionisie, principalul editor al scrierilor lui Iorga.^[187][328] Pippidi a prefațat și colecții ale corespondenței lui Iorga, și a publicat o sinteză biografică despre bunicul său.^[141] Andrei Pippidi este căsătorit cu politologul Alina Mungiu,^[329] sora regizorului Cristian Mungiu.^[330]

Bibliografie

• Ștefan Meteș, Activitatea istorică a lui Nicolae Iorga, București, Editura Pavel Suru, 1921
• Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, București, Editura Tineretului, 1968
• Nicolae Grigoraș, Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu, Nicolae Iorga: omul și opera, Iași, Editura Junimea, 1971
• Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (1871-1940). Biobibliografie, București, Editura Enciclopedică Română și Editura Militară, 1976
• Petre Țurlea, Nicolae Iorga, o viață pentru neamul românesc, București, Editura Pro Historia, 2001
• Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga: 1940-1947, 2 vol., București, Editura Gramar, 2001-2002
• Ion Șt. Baicu, Nicolae Iorga și Partidul Naționalist Democrat în viziunea presei și a documentelor de arhivă prahovene: 1890-1948, București, Editura Academiei Române, 2005
• Victor Crăciun, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005
• Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, București, Editura Tritonic, 2005
• Hristu Cândroveanu, Un veac de poezie aromână, Editura Cartea Românească, 1985
• Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, ediție îngrijită și tabel cronologic de Victor Iova, București, Editura Minerva, 1978

Memorii și corespondență

• Supt trei regi
• Scrisori către Catinca
• Oameni cari au fost
• O viață de om - așa cum a fost^[331]