Biografia zilei: Nicolae Iorga (3)

[altmariusistoric]

România Mare și conducerea Senatului

Nicolae Iorga

Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”.^[131] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.”^[41] Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.^[140]

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari.^[131][141] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul.^[131] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare.^[131] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport.^[115] Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.^[142]

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.^[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului.^[144] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal^[145] și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.^[146] Deși nu era în cele mai bune relați cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.^[147]

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul univeral și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră).^[148] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod.^[149] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.^[115] El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.^[115][133]

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină).^[150] Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmitAnthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).^[151] În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.^[152]

Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,^[153] Iorga a ținut legăruta cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.^[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisor în istoria Poștei Române^[141] În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii șimeglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.^[156] I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,^[157] iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).^[120] În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).^[41][157]

Politica anilor '20

Nicolae Iorga la biroul de lucru în 1921.

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat Parlamentul.^[158][159] În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de jurnalistulSever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui.^[158] Iorga critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania,^[115][133] și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români.^[160] În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca.^[161] Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionantă și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea Județului Soroca.^[161]

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu.^[162] Iorga, al cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democratie,^{[158][163][164]} a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: "Totul [în acel partid] era despre Averescu.”^[165] Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului.^[163] Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine (1923).^{[76][115][166]}Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu.^[161]

Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru prima dată Școala Românească din Fontenay-aux-Roses;^[167] a publicat Histoire des roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei tomuri dinIstoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice.^[157] Studiile sale biografice se concentrau asupra predecesorului său Mihail Kogălniceanu.^[168] A mai scris două drame: una centrată în jurul voievodului moldoveanConstantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu.^[169] A ținut discursuri în oralșele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar.^[170] În acest an moare și A. D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormîntare.^[170]

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante laUniversitatea din Paris, stabilind și o școală rom ndească în capitala franceză^[170] și Accademia di Romania din Roma.^[171] În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice(Dezvoltarea așezămintelor politice), Secretul culturii franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de l'Orient.^[170]Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același nume, publicată cu un volum de poezii.^[172]

În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțândalegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală.^[173] A reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului pentru a încerca contracararea acestui monopol.^{[115][158][160][174]} În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților.^[175] A mai primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice.^[176] Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.^[177]

Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques („Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul românesc din Ardeal.^[178] A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.^[179]

Inițiative internaționale și călătoria în America

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Oxford.

Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu.^[175] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București.^[180] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind omoarea de a primi studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurta istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane.^[175] În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania).^[175]Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri.^[175] Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia.^[181] Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.^[181]

Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrarile sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană.^[182] În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc.^[182] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii.^[160] Liderul în exercițiu al PNR Iuliu Maniu a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.^[160]

Iorga la o expoziție de agricultură dinVersailles, fotografie din 1928

În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi.^[183] Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politicaLevantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spainia, Suedia și Norvegia.^[184] Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia.^[185] În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.^[184]

Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei.^[186] Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.^[187] S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.^[188]

Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, înStatele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.^[189] A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.^[120] Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân).^[186] A fondat și institutul Casa Romena din Veneția.^[190] A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut.^[191] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit înAccademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.^[192]

Prim-ministru

Carol al II-lea și Nicolae Iorga.

Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhulautoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.^[193] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul prorpiu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.”^[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.^[115] În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruprerea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.^[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu,^[115] dar Iorga îl aveade partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.^[155]

Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și closely linking Iorga with Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.^[115][196] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.^[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și munincipii,^[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu.^[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.^[120][199]

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.^[200] În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.^[201] Fiind deasemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat Bacalaureatul.^[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,^[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din România.^[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.^[136]

Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o.^[115][205] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,^[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, să încerce să limiteze deflația.^[207]

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.^[208] A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sauconcedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.^[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia luiGheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea

și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.^[210] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.^[211] Totuși a fost deschissașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.^[212]

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.^[213] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回),^[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu nașional-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.^[215] Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.^[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.^[217]

Conflictele de la mijlocul anilor '30

Nicolae Iorga decorat în Polonia.

Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu șiGheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista Istorică Română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politicizare sau material didactic inutil.^[218] Discreptanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea.^[219] În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare.^[220] De partea lui Blaga a fost psihologul Bazil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.^[221]

Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.^[222] Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb revizitând Franța și reluându-și postul de la Universitea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a fost la Congresul de Istorie de laVarșovia.^[192] Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale, și a publicat în presa poloneză.^[223]

Coperta revistei Cuget Clar, nr. 34, datată 2 martie 1939

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca.^[224] În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,^[225] și l-a invitat pe poetul legionarRadu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.^[226] În același timp critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă.^[126][227] Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România în perioada la începutul perioadei moderne—Byzance après Byzance („Bizanț după bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”).^[228] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost,^[115][229] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.^[230]

Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai mutle conferințe sub auspiciile Ligii Culturale,^[231] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.^[232] Alfat din nou în Iași, istoricul a participal la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.^[231] În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir,Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii.^[231] Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino).^[233] Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.^[234]

În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor, ținut la București.^[231] A mai fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Binzantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”).^[235] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.^[236]

Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă.^[237] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină.^[238] O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).^[239] A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor.^[240]

Retragerea din 1937 și procesul Codreanu

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.^[241] Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate.^[242] S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile.^[242] L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români.^[146] Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice.^[243] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș laNeamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).^[244]

În 1938 s-a alăturat guvenului lui Miron Cristea.^[245] Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid care era pro-fascist dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938).^[246] Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor.^[247] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”^[248].^[249] Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație.^[250] O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.^[251]

Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.^[252] Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar Venice Biennale în 1938,^[253] și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.^[254]

Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte.

În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degeneral în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor.^[255] A lipsit din țară, predând din nou la Paris.^[256] A publicat alte câteva volume dinIstoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii.^[255] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului.^[242] A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina)^[257] și un ciclu de poeme anti-război.^[13] Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.^[258]

Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.^[253] Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.^[257] Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale.^[257] A lucrat la o variantă a Prometheus Bound, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur.^[13]

Asasinarea lui Iorga

Casa memorială din Vălenii de Munte

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.^[161][259] La două ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.^[161] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurareaStatului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.^[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)^[260] și tirade de la sediul legionar din Văleni.^[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.^[262]

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)^[41] și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.^[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare) fiind inginerul agronom Traian Boeru),^[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângăStrejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.^[265]Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).^[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.^[267]Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.^[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.^[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane.”^[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.^[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.^[270]

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funerariile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.^[271] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescuși publicate la o dată ulterioară.^[272] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene^[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).^[241]