Biografia zilei: Nicolae Iorga - 3

[altmariuscultural]

Prim-ministru

Regele Carol al II-lea și președintele Consiliului Nicolae Iorga în vizită la Timișoara (mai 1931).

Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.^[193] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul prorpiu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.”^[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.^[115] În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruprerea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.^[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu,^[115] dar Iorga îl aveade partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.^[155]

Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.^[115][196] Iorga a rezistatalegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.^[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și munincipii,^[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu.^[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.^[120][199]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa alUniversității Sorbona, 1931.

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.^[200] În același timp, noualege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.^[201] Fiind deasemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul.^[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,^[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din România.^[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.^[136]

Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o.^[115][205] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,^[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, să încerce să limitezedeflația.^[207]

Nicolae Iorga între alegatori (1931).

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.^[208] A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sauconcedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.^[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia luiGheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.^[210] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.^[211] Totuși a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.^[212]

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.^[213] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回),^[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.^[215] Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.^[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.^[217]

Conflictele de la mijlocul anilor '30

Nicolae Iorga decorat în Polonia.

Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista Istorică Română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politicizare sau material didactic inutil.^[218] Discreptanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea.^[219] În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvăneanLucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare.^[220] De partea lui Blaga a fost psihologul Bazil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.^[221]

Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.^[222] Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb revizitând Franța și reluându-și postul de la Universitea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a fost la Congresul de Istorie de la Varșovia.^[192] Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale, și a publicat în presa poloneză.^[223]

Coperta revistei Cuget Clar, nr. 34, datată 2 martie 1939

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca.^[224]În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,^[225] și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.^[226] În același timp critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă.^[126][227] Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România în perioada la începutul perioadei moderne—Byzance après Byzance („Bizanț după bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”).^[228] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost,^[115][229] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.^[230]

Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai mutle conferințe sub auspiciile Ligii Culturale,^[231] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.^[232] Alfat din nou în Iași, istoricul a participal la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.^[231] În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume deMemorii.^[231] Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul șiConstantin Cantacuzino).^[233] Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.^[234]

Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și Savel Rădulescu la ieșire de la Camera Deputaților

În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor, ținut la București.^[231] A mai fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Binzantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”).^[235] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.^[236]

Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă.^[237] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină.^[238] O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).^[239] A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor.^[240]

Retragerea din 1937 și procesul Codreanu

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.^[241] Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate.^[242] S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile.^[242] L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români.^[146] Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice.^[243] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).^[244]

În 1938 s-a alăturat guvenului lui Miron Cristea.^[245] Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid care era pro-fascist dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938).^[246] Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor.^[247] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”.^[248][249] Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație.^[250] O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.^[251]

Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.^[252] Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar Venice Biennale în 1938,^[253] și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.^[254]

Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte.

În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degeneral în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor.^[255] A lipsit din țară, predând din nou la Paris.^[256] A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus,Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare,Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii.^[255] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului.^[242] A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina)^[257] și un ciclu de poeme anti-război.^[13] Câteva dintre eseurileanglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.^[258]

Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.^[253] Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.^[257] Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseuluiAmintiri din locurile tragediilor actuale.^[257] A lucrat la o variantă a Prometheus Bound, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur.^[13]

Asasinarea lui Iorga

Casa memorială din Vălenii de Munte

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.^[161][259] La două ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.^[161] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.^[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)^[260] și tirade de la sediul legionar din Văleni.^[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.^[262]

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)^[41]și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminatIstoriologia umană.^[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru),^[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.^[265] Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).^[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.^[267] Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.^[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Cadravrul savantului este ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.^[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.^[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.^[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.^[270]

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funerariile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.^[271] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară.^[272] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene^[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).^[241]

Concepții politice

Conservatorism și naționalism

Nicolae Iorga în uniforma militară a partidului unicFrontul Renașterii Naționale. În fundal stânga, regeleCarol al II-lea. În dreapta, din profil, Armand Călinescu

Viziunea lui Iorga asupra societății și politice se afla la punctul de întâlnire al conservatorismului tradiționalist,naționalism etnic și conservatorismul național. Această fuziune a fost găsită de analistul politic Ioan Stanomir ca o mutație a ideologiei Junimii, contrară conservatorismului liberal al lui Titu Maiorescu, dar asemănătoare cu ideologia luiMihai Eminescu.^[274] Un Junimist neconformist, Eminescu a adăugat viziunii conservatoriste a contemporanilor un naționalism puternic, cu tentă reacționară, rasistă și xenophobică, pentru care a primit atenție post-mortem în timpul vieții lui Iorga.^[76][275] Descris de cercetătoare Ioana Both ca „mitul Eminescian”, Iorga l-a considerat un poet cu idei sănăotase despre rasă și care era „expresia integrală a sufletului românesc”, mai degrabă decât un artist melancolic.^[276] Această sursă ideologică a modelat atitudinea Sămănătoriștilor, slăbind influența Junimii și redefinind conservatorismul românesc pentru o generație.^[277] O definiție dată de cercetătorul politic John Hutchinson îl plasează pe Iorga printre cei care îmbrățișat „naționalismul cultural”, care a respins modernizării, opus „naționalismului politic”, care urmărea modernizarea statului.^[278]

Împrumutând teoria lui Maiorescu despre deschiderea României spre occident, care erau „forme fără fond” (însemnând că unele obiceiuri moderne au înlocuit tradițiile locale), Iorga era împotriva stabilirii liberalismului, dar i-a dat o expresie mai radicală.^[279] Un punct important de continuitate între junimism și Iorga a fost noțiunea celor două clase „pozitive”, ambele opunându-se burgheziei: clasa inferioară reprezentată de țărănime și cea aristocrată, a boierilor.^[280] La fel ca Maiorescu, Iorga a criticat Constituția României din 1866.^[281] O altă viziune care corespundea cu cea junimistă era cea despre Revoluția Franceză — conform autorului René Giraultromânul era un excelent cunoscător al acestei perioade.^[282] Experiența revoluționară a fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce libralii sau moștenitorii iacobini erau apostrofați pentru stricarea echilibrului tradițional.^[283] A lăudat Revoluția Americană, dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei nații.^[284]

Ca junimist, conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre tradiționaliști, nu a dat o mare importanță valorilor creștine, și, lăudând forța creadivă a omului, vedea asceticismul ca pe un fenomen negativ.^[285] Totuși, se identifica puternic cu Biserica Ortodoxă Română și isihasmul din cugetul românilor, marginalizând Biserica Greco-Catolică și Școala Ardeleană.^[102] Respingând individualismul pur, Iorga a reacționat împotriva venerării moderne ademocrației ateniene sau a reformei protestante, dând ca modele Sparta, Macedonia și orașele-state italiene.^[286] Conform analistului politic Mihaela Czobor-Lupp, aceasta era o „alternativă” la perspectiva rațională, și o contragreutate la studiul lui Max Weber pe Etica protestantă.^[287] Teoria sa denumea omul ca fiind o „entitate naturală [cu] propria viață organică”, și uneori justifica dreptul de cucerire când noile civilizații le înlocuiau pe cele decăzute; conflictul era între Heracles șiTrimalchio.^[288] În viața privată dar și publică, Iorga avea remarci sexiste: ca Maiorescu, Iorga credea că femeile erau înzestrate pentru creșterea copiilor și ajutarea bărbaților în treburile publice.^[289]

Deconectat de cultura germană după șocul provocat de Primul Război Mondial,^[290] Iorga a avut păreri puternice despre Adolf Hitler, Germania Nazistă și nazism în general, luând în vedere nerespectarea Tratatului de la Versailles, dar și politica represivă. A rezumat asta în Sfaturi pe întuneric: „Feriți-vă oamenii mei de marile pericole care vă pândesc... Granițele sunt atacate, mutate, distruse, îngustate. [...] Aceste fuziuni, în cele mai crude forme, vechea teorie în care statele mici nu aveau dreptul la intependență și la spațiu vital [...]. Nu pot uita trecutul și nu pot ajunge la un acord cu dictatura lui Hitler, fiind un om care prețuiește libertatea de gândire”.^[240] Compara Protectoratul Boemiei cu un „behemoth”, referindu-se la anexare ca un act „preistoric”.^[258] Textele antirăzboi din 1939 au răspuns la suspiciunile care spuneau că va urma un nou conflict armat care va dăuna vitalității naționale, și, în timpul Invaziei Poloniei, și-a exprimat solidaritatea față de Polonia — polonofilia lui Iorga a fost remarcată și de naziști ducând la relații tensionate între Berlin și București.^[13] Conservatorul Iorga înclina să simpatizeze cu alte forme de totalitarianism sau corporatism, și, din anii '20, vedea cu respect fascismul italian.^[291] Și-a exprimat dezamăgirea față de regimul italian care era aliat al Ungariei, dar a aplaudat invazia Etiopiei din 1935, și considera că o alianță cu Italia era una mai sigură decât cea cu Mica Antantă.^[292]

Antisemitism[

Ziua Păcălelilor. Pe 1 aprilie, comunitatea evreiască dinBuhuşi i-au încredințat Dl. Iorga biroul Hakham din acea localitate. (caricatură din 1910 de Ion Theodorescu-Sion)

O componentă importantă și controversată a viziunii politice a lui Iorga, prezentă în aproape întreaga carieră, a fost antisemitismul. Istoricul cultural William O. Oldson nota că „lista impresionantă de realizări” a lui Iorga în alte domenii i-a permis să dea antisemitismului „o eleganță irezistibilă” în România, din momentul în care Iorga credea că toți bunii naționaliști erau antisemiți.^[293] Ideile sale pe problema evreiască au fost des însoțite de limbaj violent, care a lăsat urme în activitatea sa jurnalistică (deși nu recurgea la glume rasiale).^[294] În 1901, când l-a blocat pe lingvistul evreu Lazăr Șăineanu în a obține un post de profesor, Iorga a scris că evreii aveau o „pasiune pentru laude mărețe și câștiguri multiple”;^[295] trei ani mai târziu, în Sămănătorul, a afirmat că Iașiul era ”poluat” de o comunitate de „afaceriști păgâni și ostili”.^[76] A mai adresat acuzații similare în jurnalele de călătorie, unde vedea ca justificate pogrom-urile împotriva evreilor bucovineni și basarabeni.^[76]

PND-ul venea din aceeași familie ideologică ca a mișcării Democrației Naționale din Polonia,^[296] era de părere că evreii locali sufocau clasa mijlocie românească și trebuiau să fie expulzați, folosind sloganuri ca Evreii la Palestina.^[297] Programul a fost criticat de la început de Constantin Rădulescu-Motru, prietenul naționalist și pro-junimist al istoricului, care spunea că rațiunea economică din spatele ei era greșit înțeleasă.^[298] Conform lui Oldson, părerea conform căreia evreii erau „vampiri” ai economiei era în întregime nefondată, chiar ipocrită: „[Iorga a fost] unmoldovean conștient de complexul cauzat de sărăcia din provincie.^[294]

Concepția conservatoare personală a fost adoptată și în doctrina partidelor, care pretindeau că evreii erau agenți ai răzvrătirii împotriva autorităților politice și culturale.^[299] Nu a optat niciodată pentru antisemitism religios în locul celui rasial, crezând că, la originea civilizației a existat un conflict între valorile creștine șiiudaism.^[300] A mai sugerat că antisemitismul românesc era conjunctural și defensiv, mai degrabă segregaționist decât distructiv, și în mai multe rânduri că xenofobia nu făcea parte din ideile cu caracter național, idee parafrazată de Oldson ca „antisemitism uman”.^[301] Oldson s-a referit și la un paradox în atitudinea lui Iorga (și după a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu): „Avea stimă pentru o mică elită evreiască, dar disprețuia restul evreilor.”^[302]

Examinând impactul unor asemenea idei, criticul literar William Totok s-a referit la Neamul Românesc ca fiind „cea mai importantă platformă de agitație antisemită până la Primul Război Mondial."^[48] Deobicei revista ataca ziarele evreiești Adevărul și Dimineața, despre care pretindea că duceau la iudaizarea mediului intelectual românesc.^[303] Erau luați în colimator românii care erau prietenoși cu evreii, unul dintre aceștia fiind Ion Luca Caragiale (criticat pentru contactele cu Șăineanu, dramaturgul Ronetti Roman și alți evrei).^[304][305] Caragiale i-a răspuns cu ironie: „crește înalt, dar strâmb”.^[221][305]

Revirimentul antisemitismului modern în versiunea lui Nicolae Iorga și A. C. Cuza, împreună cu temele principale ale propagandei Sămănătorului, erau surse de inspirație pentru Garda de Fier în primii săi ani.^[76][306] Totuși, perioada interbelică a adus o scădere a antisemitismului în discursurile lui Iorga. A fost emoționat de primirea caldă făcută de comunitatea evreiască de români-americani în 1930^[307] și, după 1934, și-a publicat lucrările în Adevărul.^[308] La fel și Cuza care își cenzura discursurile și le făcea mai tolerante. Iorga chiar l-a admirat pe mecena evreu Aristide Blank.^[309] Așa cum susținea cercetătorul George Voicu, discursul anti evreilor se întorcea împotriva sa.^[310] Mai târziu în viață, Iorga s-a mai întors ocazional la retorica antisemită: în 1937-1938, a susținut că evreii presau românii să plece din țară, și considera necesară „despăducherea” României prin colonizarea evreilor într-o țară proprie.

Geopolitică

România Mare și Mica Antantă (cu verde deschis), și inamicul lor, Regatul Ungariei

Iorga oscila între sentimentele date de extremele: francofilie și francofobie. Istoricul a explicat în detaliu de ce îi displăcea peisajul social și politic din A Treia Republică Franceză. Și-a reamintit că, în anii 1890, a fost șocat de lipsa de respect și cosmopolitismul societății studențești franceze.^[311] Într-un discurs din 1906, Iorga amintea că elita francofonă și diglosia urbană distrugeau încetul cu încetul fibra morală a societăți, creând o breșă între clase în ceea ce privește limba.^[312] De asemenea, Neamul Românesc susținea Action Française și dreptul reacționar francez în conflictul cu a Treia Republică.^[313] La puțin timp după începerea primului război mondial, în timpul Bătăliei Frontierelor, Iorga și-a exprimat public noile sentimente de apreciere pentru Franța, susținând că era angrenată într-un război pur defensiv; în numele panlatinismului a criticat Spania pentru rămânerea în neutralitate.^[314]

Acoperirea culturii europene și a problemelor continentale de către Iorga a deschis punți spre alte domenii culturale, în special în perioada interbelică. Așa cum nota istoricul Lucian Boia, Iorga vedea Europa ca o comunitate de națiuni, și, în felul său, respingea izolaționismul sau xenofobia primitivă.^[315] Conform academicianului Francesco Guida, activitățile educaționale și politice ale lui Iorga arătau o „mare deschidere spre lumea exterioară”, chiar dacă, în Franța anilor '30, opinia publică se întorsese împotriva lui.^[316] Drept răspuns, Iorga s-a afirmat ca promotor al culturii engleze, depunând eforturi apreciabile în definirea și răspândirea caracteristicilor principale în rândul publicului român.^[317][318] În acel timp, chiar dacă cocheta cu nationalismul Pan-european, era împotriva lui Iuliu Maniu care nu arăta simpatie pentru proiectele Confederației Dunărene, crezând că este timpul să ascundă revanșismul Ungariei.^[198]