Biografia zilei: Nicolae Iorga - 2

[altmariuscultural]

Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului

Iorga la masa de lucru, 1914. Poză publicată în Luceafărul.

În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societatății Scriitorilor Români.^[97] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris împotriva sistemului lor de taxe.^[98] Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale.^[99] Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.^[99] A ]ncercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.^[100]

Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga).^[99]După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.^[101][102]

În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a stabili partidul antisemit Partidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907,^{[48][76][103]} doctrina sa descria comuniteatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României.^[104] La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.^[105] De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, folosindu-și voturile pentru a încurca cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.^[106]

În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului.^[94] Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universititate.^[107]

Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol.^[108] În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale ASTRA.^[109] Și-a adrus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, "Musings") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost).^[110] În 1912, a publicat, printre altele,, Trei drame, grupând Mihai Viteazul,Învierea lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag.^[111] În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală).^[109] A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc.^[109][112]

Iorga și criza din Balcani[modificare | modificare sursă]

Coperta revistei Drum Drept, nr. 48-52, datată 31 decembrie 1915

În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare amedievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.^[109] Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe șiDeclinul Imperiului Otoman.^[109]

Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.^{[41][113][114]} Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.^[115]

Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani.^[109] A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu).^[109] A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristăRamuri.^[109] În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român,^[116] și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.^[117]

Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani,^[109] și din nou despre cultura Settecento.^[118] S-a concetrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462).^[119][120] În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review.^[121]

Profil antantist[modificare | modificare sursă]

Manifestație pro-Antanta în București (cca. 1916)

Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotrivaPuterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București.^[122] Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu,^[123] lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală.^[115] Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianuși cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac.^[115] În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu.^[124]Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,^[125] pe care îl găsea bine intenționat dar lipsit de voință.^[115] Iorga este uneori credtat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea),^[126] care frecventa cursurile școlii din Vălenii.^[127]

În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre Germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă.^[128] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consențământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenlor.^[129]

Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc.^[122] Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.^[122] Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea Iași.^[130] A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume.^[122]

Refugiul la Iași[modificare | modificare sursă]

Eseul lui Iorga despre relațiile româno-ruse, publicată în Iași, 1917

La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre."^[122] Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.^[131]

Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Aceast argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.”^[132] Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cuTezaurul României,^[133] și și-a adăpostit familia în Odesa.^[41]

Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România,^[134] contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-WatsonThe New Europe (română Noua Europă).^[135] A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc.^[122] A tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.^[136]

Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.”^[137] Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).^[137] Idealul lui de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.”^[138]

În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștrii ar fi preferat moartea”);^[131] a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București.^[139] Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiindinterzise.^[131]

România Mare și conducerea Senatului[modificare | modificare sursă]

Nicolae Iorga

Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”.^[131] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.”^[41] Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.^[140]

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari.^[131][141] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul.^[131] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului deautodeterminare.^[131] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport.^[115] Deși nu a fost invitat laConferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.^[142]

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.^[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului.^[144] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal^[145] și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.^[146] Deși nu era în cele mai bune relați cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.^[147]

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul univeral și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră).^[148]Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a formatBlocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod.^[149] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.^[115] El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.^[115][133]

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducereaComisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl,Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină).^[150] Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).^[151] În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.^[152]

Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,^[153] Iorga a ținut legăruta cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizareaUniversității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea(care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.^[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisor în istoria Poștei Române^[141] În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii șimeglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.^[156] I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de cătreUniversitatea din Strasbourg,^[157] iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).^[120] În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).^[41][157]

Politica anilor '20[modificare | modificare sursă]

Nicolae Iorga la biroul de lucru în 1921.

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat Parlamentul.^[158][159] În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui.^[158] Iorga critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania,^[115][133] și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români.^[160] În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ dinJudețul Soroca.^[161] Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionantă și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea Județului Soroca.^[161]

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu.^[162] Iorga, al cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democratie,^{[158][163][164]} a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: "Totul [în acel partid] era despre Averescu.”^[165] Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului.^[163] Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine (1923).^{[76][115][166]} Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu.^[161]

Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru prima dată Școala Românească dinFontenay-aux-Roses;^[167] a publicat Histoire des roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei tomuri din Istoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice.^[157] Studiile sale biografice se concentrau asupra predecesorului săuMihail Kogălniceanu.^[168] A mai scris două drame: una centrată în jurul voievodului moldovean Constantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu.^[169] A ținut discursuri în oralșele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar.^[170] În acest an moare și A. D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormîntare.^[170]

Fragmente audio:

• Nicolae Iorga - Tradiție și civilizație

  MENIU 0:00

  Nicolae Iorga - Ce sfat ar putea sa deie cineva

  MENIU 0:00

  Nicolae Iorga - Valoarea fondului propriu

  MENIU 0:00

• Probleme în ascultarea fișierului? ConsultațiAjutor.

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la Universitatea din Paris, stabilind și o școală românească în capitala franceză^[170] și Accademia di Romania din Roma.^[171] În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice (Dezvoltarea așezămintelor politice), Secretul culturii franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de l'Orient.^[170] Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același nume, publicată cu un volum de poezii.^[172]

În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțând alegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală.^[173] A reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului pentru a încerca contracararea acestui monopol.^{[115][158][160][174]} În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și universitar studenților.^[175] A mai primit un doctorathonoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice.^[176] Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.^[177]

Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques(„Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale șiNeamul românesc din Ardeal.^[178] A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală, amicul poporului.^[179]

Inițiative internaționale și călătoria în America[modificare | modificare sursă]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Oxford.

Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu.^[175] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București.^[180] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind omoarea de a primi studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurta istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane.^[175]În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzândElveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania).^[175] Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri.^[175] Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu,Mangalia.^[181] Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.^[181]

Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția,Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrarile sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană.^[182] În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române laRăzboiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc.^[182] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii.^[160] Liderul în exercițiu al PNR Iuliu Maniu a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.^[160]

Iorga la o expoziție de agricultură dinVersailles, fotografie din 1928

În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi.^[183] Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spainia, Suedia șiNorvegia.^[184] Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia.^[185] În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.^[184]

Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei.^[186] Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.^[187] S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoriculuiConstantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.^[188]

Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.^[189] A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.^[120] Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân).^[186] A fondat și institutul Casa Romena din Veneția.^[190] A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut.^[191] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.^[192]