Biografia zilei: Émile Zola (2)

[altmariusliterar]

Afacerea Dreyfus (1894 - 1899)

Articol principal: Afacerea Dreyfus.

Romancierul intervine în afacerea Dreyfus la sfârșitul anului 1897. Campaniile de ură antisemită îl determină pe Zola să se implice în favoarea evreilor. Primul său articol este publicat în Le Figaro.^[57] Este urmat de Le Syndicat pe 1 decembrie și de Procès-verbal pe 5 decembrie. Zola le concluzionează prin fraza profetică, rămasă celebră: „La vérité est en marche et rien ne l'arrêtera”.^[58] Adevăratul trădător, comandantul Walsin Esterházy, în locul căruia a fost acuzat Alfred Dreyfus, este denunțat și apoi judecat de un consiliu de război la Paris la data de 10 ianuarie 1898. Este achitat ziua următoare. După condamnarea unui nevinovat și achitarea celui ce poartă vinovăția, Zola se simte determinat să aibă o reacție publică, reacție ce s-a dovedit extrem de energică.

« J'accuse…! »

Articol principal: J'accuse.

Prima din cele 32 de pagini autografe ale manuscrisuluiJ'accuse…!, ianuarie 1898

Émile Zola pregătise de câteva săptămâni o anchetă asupra afacerii Dreyfus. Deoarece Le Figaro îi refuzase ultimele articole, cu scopul de a-și păstra cititorii cu opțiuni conservatoare, scriitorul se adresează ziarului L'Aurore. Termină redactarea articolului în cele patruzeci și opt de ore care au urmat pronunțării verdictului. Deși numele inițial este„Scrisoare către Dl. Félix Faure, Președintele Republicii”,^[59]Ernest Vaughan (directorul de la L'Aurore) și Clemenceaugăsesc un alt titlu, mai scurt și mai percutant: „J'accuse…!”. Numărul de joi, 13 ianuarie 1898 al L'Aurore își depășește tirajul. Trei sute de mii de exemplare sunt vândute în câteva ore. Articolul este un pamflet virulent, dar, în același timp, și prima sinteză a afacerii Dreyfus, pe care publicul o descoperă în sfârșit în totalitatea ei. Impactul articolului este considerabil în Franța ca și în întreaga lume. Zola se expune personal urmăririlor judiciare, cu scopul de a relansa dezbaterea și de a aduce afacerea în fața unei instanțe de judecată civile. Reacția guvernului nu se lasă așteptată și Émile Zola este acuzat pentru defăimare.

Procesul lui Zola

În procesul intentat lui Zola nu sunt reținute decât trei paragrafe^[60][61], adică optsprezece rânduri din câteva sute. Procesul se desfășoară într-o atmosferă foarte violentă. Fernand Labori, avocatul lui Zola, citează în jur de două sute de martori. Demersul devine locul unei veritabile bătălii juridice, în care dreptul la apărare este frecvent batjocorit.^[62] Mulți observatori își dau seama de înțelegerile secrete dintre lumea politică și militară. Ca dovadă, Curtea primește ordinul ca substanța însăși a erorii judiciare să nu fie evocată. Expresia președintelui Delegorgue „La question ne sera pas posée” (Întrebare nu se poate pune), repetată de zeci de ori pentru a-l împiedica pe Labori să-și primească răspunsurile,^[63] devine celebră. Cu toate acestea, abilitatea lui Fernand Labori îi permite să expună numeroase iregularități și incoerențe ale afacerii Dreyfus și îi forțează pe militari să dezvăluie mai mult decât ar fi dorit.

Zola este condamnat la un an de închisoare și 3000 de franci amendă. Împreună cu costurile legale, suma se ridică la 7555,25 franci, bani pe care Octave Mirbeau îi plătește din bugetul propriu la 8 august 1898.^[64].

La 2 aprilie, o cerere de recurs primește un răspuns favorabil. Cazul este adus în fața tribunalului Seine-et-Oise din Versailles. La 23 mai 1898, de la prima audiere, Labori face apel la Curtea de Casație pe motivul schimbării jurisdicției.

Procesul este amânat și dezbaterile sunt mutate pe 18 iulie. Labori îl sfătuiește pe Zola să părăsească Franța și să stea în Anglia până la sfârșitul procesului, iar Zola se supune. Acuzații sunt din nou condamnați.

Exilul în Londra

Prima pagină din Le Piloridin aprilie 1898 cu o caricatură anti-dreyfusardă.

Zola pleacă imediat în seara verdictului, înainte să i se comunice oficial decizia instanței și să devină executorie. Ca și în cazurile lui Hugo, Voltaire sau Vallès, acest exil declașează un val de opinii. La 18 iulie 1898 așadar, Zola, fără niciun bagaj,^[65] ia trenul de ora 21:00 pentru a ajunge la Calais. Se izolează în Londra, trăiește în secret, într-o solitudine întreruptă doar de vizitele prietenilor și ale familiei. Sinuciderea locotenet-colonelului Henry îi redă speranța încetării rapide a exilului, speranță care se dovedește zadarnică din cauza ritmului lent al justiției. Procesul cunoaște numeroase sincope și se întinde peste prima jumătate a anului 1899. Decizia, pozitivă, este luată pe 3 iunie, iar ziua următoare scriitorul se întoarce la Paris, după unsprezece luni de exil, aducând cu sine ultimul său roman,Fecunditate, terminat la 28 mai în anul precedent.

Revizuirea hotărârii și al doilea consiliu de război

Hotărârea judecătorească din 1894 este într-un final anulată, căpitanul Dreyfus fiind trimis din nou în fața consiliului de război din Rennes. Prima reacție a lui Zola a fost de a-i scrie lui Alfred Dreyfus, cu puțin timp după întoarcerea acestuia în Franța metropolitană, la data de 30 iunie 1899.

Într-o scrisoare de patru pagini,^[66] Zola își explică ușoara întârziere:„Căpitane, dacă nu am fost unul din primii, de la întoarcerea dumneavoastră în Franța, care să vă transmită prin scris toată simpatia, toată afecțiunea, este pentru că m-am temut că scrisoarea mea ar putea rămâne de neînțeles. Am vrut să aștept ca fratele dumneavoastră admirabil să vă vadă și să vă explice lunga bătălie pe care am avut-o de purtat împreună”.^[67]

Între timp scriitorul a luat o decizie importantă. Pentru a nu compromite șansele succesului la consiliul de război de la Rennes, Zola nu intervine deloc în presă. Procesul începe pe 7 august 1899 în sala de festivități a liceului din Rennes. Fernand Labori, unul din avocații lui Dreyfus, este ținta unei tentative de asasinat la Rennes, tentativă care amână dezbaterile pentru aproape o săptămână. Zola îi aduce de mai multe ori dovada afecțiunii sale, Labori fiind fostul său apărător în fața tribunalului. Un verdict de vinovăție cu circumstanțe atenuante este oferit la 9 septembrie. O nouă nedreptate.

În L'Aurore din 12 septembrie,^[68] Zola explodează: „Îmi este groază, [...] simt teroarea absolută a omului care vrea să realizeze imposibilul, fluviile să urce înapoi spre izvoare, pământul să se rostogolească sub soare. Iar ceea ce strig este suferința mărinimoasei și nobilei noastre Franțe, este spaima de vidul în care se prăbușește”.^[69] Guvernul decide într-un final să îl grațieze pe Dreyfus, din cauza stării sănătății sale. Ultima luptă pe care Zola o va purta în favoarea lui Alfred Dreyfus a fost să conteste legea amnistiei prevăzută de Camera Deputaților, lege care prevedea scutirea de pedeapsă a tuturor actorilor Afacerii.

Consecințele implicării[

Consecințele implicăriilui Zola au fost deopotrivă pozitive și negative pentru scriitor. Este evident că „J'accuse” a relansat complet dezbaterile legate de Afacerea Dreyfus și le-a dat o dimensiune socială și politică pe care nu au avut-o până atunci. Zola iese așadar din aceste dispute cu un statut de justițiar, de apărător al valorilor toleranței, dreptății și adevărului pentru un segment important al populației. Dar această implicare îl costă foarte mult. În primul rând, pe plan financiar, justiția îi confiscă bunuri și le revinde la licitație. Din momentul în care nedreptățile din procesul lui Dreyfus sunt demascate, Zola se transformă într-un fel de inamic public pentru naționaliștii anti-dreyfusarzi. Aceștia își vor concentra toate atacurile împotriva lui și vor găsi în el întruchiparea trădării patriei și a armatei. Din 1898, scriitorul este ținta unui torent de articole satirice, de caricaturi, de cântece zeflemitoare și de broșuri care vor încerca să-l târască în noroi și să-l defăimeze. În unele ziare, el este chiar obiectul atacurilor cotidiene.

Zola nu a regretat niciodată implicarea sa în Afacerea Dreyfus, oricare ar fi fost prețul. Scrie în notele sale: « Scrisoarea mea deschisă„J'accuse…! a plecat ca un strigăt. Totul a fost calculat de mine, am parcurs textul legii, știam ce risc.”^[70]

Ultimul ciclu de romane (1899 - 1902)

În ciuda noii condamnări a lui Alfred Dreyfus, care l-a afectat profund, Zola se consacră constant scrisului. Începe un nou ciclu de romane, Cele patru Evanghelii (Les Quatre Évangiles), din care primul volum, Fecunditate (Fécondité), este publicat în 1899. Continuă cu Munca (Travail) în 1901, când dispare prietenul său de totdeauna, Paul Alexis. Al treilea roman, Adevăr (Vérité), apare postum. A patra carte din serie, Dreptate (Justice), nu va apărea niciodată, lucrarea rămânând în stadiu de proiect la momentul morții scriitorului.

O altă ocupație a lui Zola, aflat la asfințitul vieții, este fotografia. Este fascinat de expoziția universală din 1900, pe care o fotografiază din orice unghi și creează un impresionant reportaj fotografic.^[71]

Émile Zola a luptat o singură dată pentru onoruri, și anume, s-a ambiționat să intre în Academia Franceză. Când era tânăr, în 1868, o numise în mod ironic „seră pentru mediocritățile care se tem de îngheț”.^[72] Douăzeci de ani mai târziu însă, își depune prima candidatură. După respingerea ei în 1890, scriitorul afirmă că „rămâne candidat și va fi candidat pentru totdeauna”. Până la ultima sa candidatură din 23 august 1897, care eșuează în 1898, Zola râvnește de nouăsprezece ori la fotoliul „nemuritorilor”,^[73][74] (de douăzeci și patru de ori conform academicianului Dominique Fernandez în răspunsul său la discursul de recepție al lui Danièle Sallenave la 29 martie 2012.^[75]). La data de 28 mai 1896, obține recordul de voturi, șaisprezece, în condițiile în care majoritatea este fixată la șaptesprezece voturi.

Înțelegând că implicarea sa în Afacerea Dreyfus îi spulberă definitiv șansele de a fi primit în Academia Franceză, renunță la candidatură începând cu 1898.

Moartea

Articol principal: Moartea lui Émile Zola.

« Zola la Panthéon », desen pe prima pagină dinL'Assiette au Beurre, 30 mai 1908.

Mormântul lui Zola la cimitirul din Montmartre (cenotaf).

La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde și-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul nopții împreună cu soția sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din șemineul camerei lor,^[76] în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineața, cauza fiind intoxicația cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, soția lui supraviețuiește.

Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar ținând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control”^[77] nu a fost niciodată abandonată.^[78] După moartea lui, poliția desfășoară o anchetă, dar nu se ajunge la nicio probă.

Impactul morții lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emoției care cuprinde o întreagă populație. Excepție face doar presa naționalistă și antisemită, care exultă - ziarul La Libre Parole (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emoția cuprinde și țări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este internațional. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al conștiinței umane.^[79] O delegație de mineri din Denain însoțește cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.

Cenușa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârșitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist^[80]anti-dreyfusard, Louis Grégori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit ușor la braț.

Din 1985, casa lui Émile Zola din Médan devine muzeu. La începutul primei duminici din octombrie, în fiecare an, societatea literară a prietenilor lui Émile Zola organizează un pelerinaj.

Opera literară

De la realism la naturalism

Ziarul Petite Lune din aprilie 1879. Criticarearomantismului de către Zola îi atrage pe caricaturiști. Aici Émile Zola pare să încerce să-l coboare pe Victor Hugo, un reprezentant de seamă al romantismului, de pe piedestalul său. Sub imagine stă scris « Cu ce își mai pierde Zola timpul »

Caricatură de Gill în 1880 reprezentându-l pe Zola ca scriitor echipat cu lupă şi pensetă.

« Eroul nostru, scrie Zola, nu mai este spiritul pur, omul abstract al secolului al XVIII-lea. El este subiectul psihologic al științei noastre actuale, o ființă compusă din organe și care se îmbibă într-un mediu ce îl pătrunde în fiecare clipă^[81] ».

Termenul de naturalism începe să fie folosit la începutul secolului al XVIII-lea, derivând din cuvântul « natural », pentru a face distincția între sistemul de interpretare simbolic și fenomenele naturale. Cuvântul este folosit mai târziu în cadrul teoriilor care exclud o cauză supranaturală. În secolul al XVIII-lea, se folosește de asemenea în vocabularul științific pentru a desemna caracterul natural al unui fenomen. Termenul va intra în desuetudine până în 1857 când la Revue Moderne publică o critică ce califică pictura lui Gustave Courbet ca naturalistă, cu sensul de « pictură de natură realistă ».

Henri Mitterand^[82] distinge două perioade ale naturalismului lui Zola pe care îl situează la confluența romantismului (Jules Michelet și Victor Hugo), de care s-a impregnat în timpul lecturilor tinereții și a pozitivismuluipe care l-a practicat la librăria Hachette. Prima epocă se întinde între 1866 și 1878 având un punct de plecare stabilit de publicarea operei critice Mes haines. Zola se voia aici modernist, revoluționar. Respinge romantismul demodat « ca pe un jargon pe care nu-l mai înțelegem^[83] ». La Congresul Științific al Franței din 1866, Zola adresează un memoriu ce compară romanul naturalist cu epopeea. Scriitorul afirmă că așa cum epopeea se identifică cu societatea și modul de gândire al Greciei Antice, tot așa trebuie să existe o legătură între o specie literară și un context istoric dat, conform teoriei determinismului literar postulată de Hippolyte Taine^[84]. Conform filozofului Taine, o literatură este determinată științific de naționalitate, mediu și timp^[85]. Zola se distinge de Taine prin afirmația că temperamentul este cel ce predomină. Aceasta este diferența principală dintre realismul lui Taine și naturalism. Astfel, pentru scriitor, «o operă de artă este un colț de natură văzut printr-un temperament^[86] ».

După 1878 și lectura lui Claude Bernard^[87], Zola introduce noțiunea metodei experimentale în propria operă^[88] afirmând că literatura trebuie « să se supună evoluției generale a secolului »^[89]. Zola aplică această definiție la tehnica romanescă, transformată în « studiu al temperamentului și al modificărilor profunde ale organismului sub presiunea mediului și a circumstanțelor » ^[90]. Nu trebuie să vedem însă în textele de critică literară ale lui Zola cheia exactă a temelor și a stilului scriitorului, chiar dacă există o relație evidentă între cele două zone ale operei, cea teoretică și cea beletristică.

Naturalismul constă în căutarea cauzelor viciului în ereditate. Prin urmare, romancierul naturalist este « observator și experimentator ». Observatorul acumulează informații despre societate și cercurile sale, despre condițiile de viață și mediul înconjurător. Trebuie să discearnă realitatea și să o transmită printr-un limbaj simplu și tranșant. Experimentatorul își joacă din acel moment rolul, prin construcția unui cadru care amalgamează faptele și le înlănțuiește prin respectarea principiilor deterministice ale mediului și eredității. Personajul naturalist este astfel un rezultat determinat de constante fizice, sociale și biologice. Romancierul naturalist are un scop moral. Zola scrie: « noi suntem judecătorii de instrucție ai oamenilor și ai pasiunilor lor, cu alte cuvinte, suntem moraliști experimentatori^[91]».

Literatura naturalistă este o sinteză între tipul balzacian și anti-eroul flaubertian și generează personaje arhetipale, golite de individualitate^[92]. Preeminența lui Zola în cadrul naturalismului este indiscutabilă, deoarece, în esență, curentul literar s-a catalizat în jurul acestui scriitor. Școala naturalistă este frecvent numită și Școala din Médan, după numele casei ce i-a aparținut lui Zola și unde scriitori adepți ai mișcării naturaliste ca Joris-Karl Huysmans^[93] și Guy de Maupassant obișnuiau să se reunească în timpul serii. Volumul colectiv al acestora din 1880, Les Soirées de Médan, este și rezultatul dorinței lui Zola de a închega un grup care să împărtășească ideile curentului de gândire. Din păcate, în afară de opera zoliană, naturalismul a mai dat foarte puține creații majore^[94].Stéphane Mallarmé declară: « Pentru a reveni la naturalism: am impresia că trebuie să îl înțelegem prin prisma literaturii lui Émile Zola și că acest cuvânt va muri, când Zola își va fi terminat opera ^[95].»

Metoda de lucru și stilul

Meticulozitatea

Émile Zola efectuează o călătorie în locomotivă la finalul documentării pentru La Bête humaine.

Planul Bursei din Paris făcut de Zola cu mâna sa pentru romanul L'Argent din 1890.

Zola este un scriitor deopotrivă de minuțios și de metodic. Descrie astfel maniera sa de lucru^[96] : « Modul meu de operare este mereu acesta: la început îmi adun informațiile privind și auzind; apoi mă informez din documente scrise, cărți despre subiect, notițe primite de la amici; în sfârșit, imaginația, intuiția, mai ales, fac restul. Această parte a intuiției este la mine foarte dezvoltată, mai dezvoltată decât v-ați putea închipui. Cum zicea Flaubert, a lua notițe, înseamnă a fi pur și simplu onest; dar odată ce ai luat notițele, trebuie să știi să te lipsești de ele^[97].»

Când scria, Zola insista mereu asupra demersului conștient și calm, fără febrilitate, care este specific zidarului care clădește o casă^[98]. Intenția sa era să imprime scrierilor sale această imagine a ordinii, a detașării și să inspire o liniște olimpiană. Proiectul lui este foarte ordonat prin construirea inițială a unui prim plan, apoi a unui plan de fundal, prin descrierea precisă a personajelor și stabilirea unei fișe specifice pentru fiecare din ele. Redactarea capitolului trebuie să se realizeze imediat în jurul acestor elemente. Cu toate acestea, putem vedea că demersul teoretic este oarecum încălcat, dacă analizăm dosarele pregătitoare ale series Les Rougon-Macquart. În cazul documentării, în loc să facă toată cercetarea într-o primă etapă și apoi să realizeze romanul în întregime într-o etapă ulterioară, constatăm că Zola se documenta mereu pe măsură ce scria.

Munca lui Zola începe prin constituirea unui dosar pregătitor^[99]. Dimensiunea acestuia depinde de roman și de subiect, dar va crește mai ales pentru cărțile scrise mai târziu. De la aproape cincizeci de foi pentru Averea familiei Rougon (Fortune des Rougon), la 450 pentru Pot-Bouille, între 900 sau o mie pentru Germinal, Banii (L'Argent) sau Pământul, și în fine, culminând cu 1250 de foi pentruPrăpădul (La Débâcle)^[100]. Dosarele pregătitoare îi sunt cu atât mai utile romancierului când trebuie să se apere de atacurile numeroase care îi pun la îndoială seriozitatea documentării. Adversarii săi l-au acuzat că vizează superficialul și senzaționalul. Zola nu ezită să convoace jurnaliștii pentru a le dovedi seriozitatea cercetărilor sale prin prezentarea dosarelor pregătitoare. Scriitorul se sprijină așadar pe o solidă cercetare și realizează chiar anchete pentru care trebuie să călătorească în regiunile pe care vrea să le descrie. Deplasarea romancierului într-un loc pentru documentare a provocat frecvent glume și ironii în rândul detractorilor.

Critica a văzut în aceste « mișcări puerile », o lipsă a imaginației scriitorului. Era, într-adevăr, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea al, o idee foarte inedită aceea de a încerca să fii atât de indisolubil legat de realitatea expusă în roman. Romancierul dorește însă neapărat să se impregneze de ambianța unui loc pentru a-i capta detaliile veridice. Din acest motiv, vizitează regiunea Valenciennes din nordul Franței pentru aproape zece zile, pentru romanul Germinal sau produce trei sute de pagini de observații despre Les Halles pentru Le Ventre de Paris. Schițează scene trăite, dar tot timpul le modifică sub lupa romanului la care lucrează. Își selecționează observațiile și le utilizează, așa cum un pictor s-ar folosi de propriile schițe^[101].

Dosarele pregătitoare ale lui Zola sunt de asemenea mărturii ale reflexiilor teoretice ale autorului asupra romanului în curs de scriere, un fel de dialogare cu sine a creatorului.

Scriitorul are de fiecare dată grijă să definească schema narativă, poziția personajelor în fiecare scenă, nivelul dramatizării, veridicitatea situației. Are o atenție deosebită pentru ritmul narațiunii și echilibrul fiecărui capitol.

Ciornele

Zola pregătea ciorne înainte să scrie pagini definitive. Niciuna din aceste ciorne nu a supraviețuit și, cum el lucra mereu singur, nu există dovezi concrete ale existenței lor. Câteva bucăți de eseu, cuprinzând un paragraf sau o frază, au fost găsite, dar nimic sistematic. Este aproape sigur că această etapă intermediară a creației a fost distrusă intenționat, la fel ca în cazul lui Hugo^[102]. Istoricii literaturii sunt încă nedumeriți de această absență^[103] și presupun că, Zola a încercat poate să ascundă acest aspect care ar fi putut să-i discrediteze imaginea de «autor omniscient ».

Cu toate acestea, Zola a făcut numeroase modificări după prima publicare. El deține o metodă originală: cum practic toate romanele sale apar la început în presă, sub formă de foileton, decupează de fiecare dată pagina și face corecturile direct pe ea pentru ediția finală a volumului. În romanul Nana, de exemplu, reformulează complet unele fraze și chiar adaugă episoade inedite^[104]. Când îi vine ideea de a adăuga personaje noi în ciclul Les Rougon-Macquart, poate lua un volum deja apărut și îl poate modifica pentru o viitoare reeditare^[105].

Stilul

Din 1864, Zola elaborează prima sa teorie despre stil, pe care o expune cu ajutorul metaforei ecranelor: opera literară este un ecran situat între ochi și lume, iar acest ecran poate fi de trei tipuri, în funcție de estetica căreia i se supune. Dintre aceste trei ecrane (celclasic, cel romantic și cel realist) el îl alege pe ultimul, pentru că i se pare că deformează cel mai puțin realitatea: « un simplu paravan de sticlă, foarte subțire, foarte limpede și care se revendică a fi atât de transparent, încât imaginile îl străpung și se reproduc apoi în întreaga lor realitate^[106]. ». Această nevoie de transparență și claritate stilistică l-a determinat să respingă « scriitura artistă^[107] », aceea a simboliștilor mai ales, pe care îi atacă în 1896 în Le Figaro, exprimând dezideratul unei literaturi de unde « ideea » însăși poate să se întrezărească cu o « soliditate de diamant în cristalul frazei^[108].»

Principiul suprem este, așadar, « simplitatea limbii^[109]» care trebuie să înlocuiască excesul de retorică. I se adaugă « potopul de locuri comune, de imagini cunoscute, care fac publicul să remarce: „E bine scris” ». Pentru a « căpăta un stil simplu, clar și puternic », Zola îi sfătuiește pe tinerii scriitori, într-o prefață din 1889, să se călească în lumea jurnalistică: urgența evenimentelor, necesitatea conciziei îi vor ajuta să se debaraseze de adjectivele superflue, să păstreze « doar verbul ^[110] ».

Cu toate acestea, limbajul pe care Zola îl dorește nu este unul neutru, echivalent al obiectivității fotografice^[111] în domeniul literaturii . În mod paradoxal, în timp ce încurajează metoda științifică, în care subiectivitatea observatorului este eliminată, ca model pentru creația romanescă, Zola amintește mereu importanța personalității, a temperamentului creatorului^[112]. « Stilul măreț ^[113] » este cel prin care se exprimă « expresia personală » a artistului. Din acest motiv, explică Zola, Balzac are « propriul stil tot timpul cu el » și asta îl face, în ciuda « frazelor agasante ^[114]», un mare scriitor. Stilul personal, manifestat prin temperament, nu se poate, conform lui, nici obține, când nu ne este specific, nici schimba, când îl posedăm: cu el « ne naștem, cum ne naștem cu părul blond sau castaniu^[115]. » Zola pare să își trădeze principiile legate de « transparența » și obiectivitatea limbii și prin modul cum propune redactarea frazelor: construirea lor, explică el, respectă în primul rând legile « eufoniei  » - « Ascult ritmul frazei [...] nu o pregătesc pe toată deodată; mă arunc în ea ca în apă, nu mă tem de frază; în fața ei sunt curajos, mă avânt spre ea, o atac, lăsând eufoniei sarcina de a o termina^[116].»

Aceste paradoxuri din opera lui Zola, aceste decalaje evidente între teorie și practică, trecerea sub tăcere a unor caracteristici importante ale artei romanești (de exemplu, absența unor opinii despre transfigurarea realului prin implicarea elementelor fantastice și mitice^[117]) au fost de natură să-i facă scriitorului un portret trunchiat și prea simplificat, de care au profitat din plin adversarii naturalismului. Henri Mitterand a scris așadar că « trebuie să-l apărăm pe Émile Zola de el însuși, la fel de bine cum îl apărăm de critici. De el însuși, pentru că a dat metodelor sale de lucru o descriere prea inexactă, folosindu-se prea mult de o logică rigidă^[118]... »

Opere din tinerețe și primele publicații

Afiş pentru lansarea romanului Thérèse Raquin în broșuri săptămânale, 1877

Itinerariul literar al lui Émile Zola este inițial marcat de o ezitare. Scriitorul nu știe dacă să se îndrepte spre poezie, teatru, roman sau eseu și își tergiversează debutul. Poezia îl atrage, chiar scrie multe poeme, unul din ele este trimis la Hachette unde se face remarcat. Totuși poezia pare să nu aducă niciun beneficiu pe termen scurt. Teatrul în schimb permite ascensiunea rapidă în notorietate, precum și bunăstarea materială. Tânărul încearcă fără succes să se facă cunoscut aici, ajutat fiind de cunoștințe din lumea mică a autorilor dramatici. La Laide, poveste morală inspirată din John Milton și Madeleine^[119]sunt refuzate. Misterele din Marseilles (Les Mystères de Marseille), un roman-foileton care apăruse cu puțin timp în urmă, este adaptat pentru teatru împreună cu Marius Roux, dar piesa nu supraviețuiește decât pentru câteva reprezentații.

Prima lucrare publicată de Zola este colecția de povestiri, Povestiri pentru Ninon, care are ca origine texte scrise încă din 1859.^[120] Încă de la douăzeci de ani, scriitorul se poate exprima cu talent și lejeritate, într-o formă ușor de publicat în presă. Povestirile apar prima oară în La Revue du Mois, revista literară și artistică a lui Géry Legrand, cu care Zola a fost colaborator la presa din Lille. Volumul, tipărit de editorul Pierre-Jules Hetzel^[121], a apărut în o mie cinci sute de exemplare în noiembrie 1864. Câștigând mai degrabă respect de sine decât avantaje materiale, Zola reușește totuși să își joace bine cartea relațiilor și obține mai mult de o sută de articole de presă în trei luni^[122].

La data de 31 ianuarie 1866, Émile Zola decide să demisioneze de la Librăria Hachette și să trăiască doar din scris. PublicareaPovestiri pentru Ninon, dar mai ales a romanului său preponderent autobiografic, Confesiunea lui Claude, par să fi jucat un rol decisiv în ceea ce lui îi plăcea să numească o despărțire amiabilă^[123] de cariera de funcționar la editură. Confesiunea lui Claude este terminată la sfârșitul verii anului 1865 și publicată în o mie cinci sute de exemplaires în noiembrie. Sunt prezente deja câteva din temele recurente ale lui Zola, ca teama degradării și a decăderii, precum și atracția malefică a femeii^[124]. Cartea vine ca o replică contra modului de abordare din epocă a temei « femeii pierdute », de exemplu în Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul sau Marion Delorme deEugène de Mirecourt. Cenzura, foarte activă în timpul celui de-al Doilea Imperiu se interesează imediat de acest prim roman, fără să găsească însă suficiente motive pentru a iniția o urmărire împotriva scriitorului. I se reproșează însă deja « cruzimea observațiilor », « cinismul detaliului » și apartenența la o « școală realistă » cu înclinații spre analiza « pasiunilor rușinoase ».

În cursul anului 1866, Zola contribuie regulat la L'Événement. Aici își propune cel de-al doilea roman, Dorința unei moarte (Le Vœu d'une morte), care apare în foileton de la 11 la 26 septembrie. Din cauza comercializării slabe, Hippolyte de Villemessant, directorul gazetei, întrerupe publicarea la sfârșitul primei părți a romanului. Cea de-a doua parte, deși a fost pregătită, nu a fost scrisă niciodată. « Ni s-a părut foarte tern, bine scris, într-adevăr, cu bune intenții, dar enervant. Grăbește-te să-l termini! ^[125] » îi scrie el lui Zola la sfârșitul lui septembrie 1866. Romanul, completat de Schițe pariziene (Esquisses parisiennes) este publicat în noiembrie 1866^[126]. Cu ocazia reeditării, la editura Charpentier în 1889, romanul este complet revizuit de autor. Eșecul cărții este evitat prin adăugarea unor pagini descriptive interesante despre Paris, a unor amintiri bine asumate și prin accentuarea unei teme majore la Zola: pervertirea cauzată de bani^[127].

Aceste două romane nu îi aduc scriitorului decât încredere și experiență, situația materială a lui Zola rămânând într-un punct mort. Ca jurnalist abia reușește să se întrețină în timpul acestor ani arizi. Cu toate acestea, succesul literar se apropie.

Cu Thérèse Raquin Zola reușește să se impună pentru prima oară. Romanul de succes din 1867 ilustrează teoria temperamentelor, dezechilibrul între « sânge » și personalitate^[128]. « În Thérèse Raquin, am vrut să studiez temperamentele și nu caracterele [...] Am ales personaje dominate în cea mai mare măsură de nervi și de sânge, deposedate de liberul arbitru, antrenate în fiecare act al vieții lor de fatalitatea cărnii. Thérèse și Laurent sunt brute umane, nimic mai mult^[129]». Romancierul a publicat prima oară nuvela intitulată În Paris. O căsătorie din dragoste (Dans Paris. Un mariage d'amour) în Le Figaro din 24 decembrie 1866. Aceasta va reprezenta cadrul în care elementele principale, deocamdată absente, ale viitorului roman se vor înfiripa. Apoi îi propune directorului revistei Revue du Revue du XIXeme siècle, Arsène Houssaye, să dezvolte nuvela într-un roman de șase capitole. Trei părți ale romanului sunt publicate în august, septembrie și, respectiv, octombrie 1867 în L'Artiste sub titlul O căsătorie din dragoste. La publicarea în volum, Zola decide să schimbe titlul în Thérèse Raquin, numele eroinei romanului, inspirându-se după modelul oferit de Doamna Bovary de Flaubert șiGerminie Lacerteux de Goncourt^[130]. Volumul este editat de Lacroix, pus în vânzare în noiembrie 1867, multiplicat în o mie cinci sute de exemplare și retipărit în aprilie 1868. Receptarea romanului este variată. Louis Ulbach publică în Le Figaro un violent articol intitulatLiteratura putredă (La Littérature putride), în care înfierează stilul lui Zola: « literatură putredă [...] ca o băltă de noroi și sânge [...] care face să țâșnească puroiul conștiinței ^[131]». Alte critici îl acuză pe scriitor de pornografie, Zola fiind nevoit să se justifice în prefața celei de-a doua ediții a cărții^[132], prefață unde își și devoalează ideile despre arta romanescă și folosește pentru prima oară conceptul de «roman naturalist». Thérèse Raquin s-a bucurat însă de un imens succes și marchează începutul unei cariere strălucite a lui Zola^[133].Hyppolite Taine, al cărui discipol se revendică Zola, salută binevoitor apariția romanului Thérèse Raquin și îi scrie autorului acestuia: « Ați făcut o operă puternică, plină de energie, de logică, foarte morală; vă mai rămâne să faceți o alta care îmbrățișează mai multe subiecte și deschide mai multe orizonturi ^[134]. » Zola va începe în scurt timp să construiască ceea ce va reprezenta un adevărat monument literar: seria Les Rougon-Macquart.

Les Rougon-Macquart

Caricatură de Gill pentru omagiul lui Zola adus lui Balzac, 1880.

Afiș publicitar anunțând apariția romanului La Terre în1887

« Vreau să explic cum o familie, un grup restrâns de ființe, se comportă în societate, în timp ce se dezvoltă pentru a aduce pe lume zece - douăzeci de indivizi care par, la prima vedere, profund diferiți, dar care, supuși analizei, se dovedesc lăuntric legați unul de celălalt. Ereditatea are legile ei, la fel ca gravitația^[135]. »

Articol principal: Les Rougon-Macquart.

Noua Comedie umană[

Începând cu 1868, Émile Zola lansează un proiect care se afla deja în stare de gestație de ceva timp: L'Histoire naturelle et sociale d'une famille sous le Second Empire (Istoria naturală și socială a unei familii în timpul celui de-al Doilea Imperiu). Imaginează o frescă romanescă ce traversează întreaga perioadă cuprinsă între lovitura de stat din 2 decembrie 1851 și înfrângerea de la Sedan din 1870. Ideea îi este insuflată de pasiunea pentru Honoré de Balzac și imensa sa operă, extrem de variată, căreia Taine i-a consacrat un articol remarcabil^[136]. Acest articol va influența opera lui Zola într-un mod decisiv. Biblioteca Națională a Franței păstrează încă un text zolian intitulat «Diferențe între Balzac și mine », din perioada de început a seriei Rougon-Macquart, în care tânărul scriitor își exprimă dorința de a se deosebi net de predecesorul său^[137]: « Balzac zice că ideea pentru Comedie i-a venit în urma unei comparații între umanitate și animalitate [...] așa cum există lei, câini, lupi, tot așa există artiști, administratori, avocați etc. [...] Opera mea va fi mai mult științifică decât socială [...] Cadrul va fi mai restrâns. Nu vreau să pictez societatea contemporană, ci o singură familie, arătând cum o stirpe este modelată de mediu ^[138].»

Spre deosebire de Comedia umană, asamblată într-o operă compactă târziu, abia după ce o parte din romane au fost scrise^[139], Rougon-Macquart este, încă de la început, un proiect conștient, determinat, gândit. În afară de Balzac, lucrările doctorului Lucas^[140] sunt o altă sursă de inspirație a seriei lui Zola^[141][142]. Les Rougon-Macquartreprezintă astfel un punct de întâlnire al balzacianismului cu știința de la mijlocul secolului al XIX-lea^[143], în special cu fiziologia^[144].

Programat inițial în zece volume, ciclul va evolua de așa manieră încât se va ajunge la douăzeci de cărți. Les Rougon-Macquart este gândit în detaliu, are o osatură precisă încă de la origini, autorul fiind înzestrat cu o viziune de ansamblu și cu putere de sinteză ^[145]. Personajele sunt plănuite din timp, la fel și marile teme abordate (averea, clasa muncitoare, armata) sau locul acțiunii (Provence sau Paris). Zola nu ascunde nici interesul material al operațiunii. Asigurarea stabilității financiare este una din obsesiile sale, după ani grei de sărăcie.

Pagină manuscris a lui Zola care descrie planul ciclului său Les Rougon-Macquart, adresat editorului său, Lacroix.

Începerea seriei Les Rougon-Macquart marchează o schimbare completă a strategiei romancierului, față de cele patru romane cu care a debutat^[146]. Zola a simțit, după apariția lui Thérèse Raquin că a epuizat un model și că, pentru a asigura continuarea naturalismului, nu trebuie să se lase ferecat de orizonturile înguste impuse de primele sale încercări literare.

Ciclul construit pe tema eredității

Ciclul se bazează pe povestea unei familii ce a rezultat prin îmbinarea a două ramuri: Rougon, ramura legitimă, mici negustori și mici burghezi de provincie și Macquart, ramura bastardă, țărani, braconieri sau contrabandiști, care trebuie să se confrunte cu problema constantă a alcoolismului. Această familie este originară din Aix-en-Provence -- care devine Plassans în seria romanelor. Les Rougon-Macquart pune în scenă istoria familiei de-a lungul a cinci generații. Unii membri ai acestei familii vor atinge vârfuri ale societății Imperiului, în timp ce alții se vor scufunda, victime ale eșecurilor sociale și ale eredității. Este un demers de a examina societatea, dar și omul, în unghiurile cele mai întunecoase^[147]. Zola a vrut să arate cum se transmite și se transformă în cadrul unei familii o tară genetică. Această întreprindere a implicat și elaborarea unei genealogii pe care autorul nu a încetat să o perfecționeze de-a lungul publicării operei sale.

Prin intermediul lui Émile Deschanel, Zola face cunoștință cu operele medicilor alieniști Bénédict Augustin Morel și Joseph Moreau legate de ereditate, văzută din perspectiva patologicului. Scriitorul și-a completat cunoștințele despre acest subiect în mod continuu. Spre deosebire de Balzac, el se folosește de tema eredității ca de un instrument, ca de un fir de legătură al ciclului său.

Creația consecventă și metodică

Schemă a eredităţii în familia Rougon-Macquart, desenată de Zola în 1870

Scrierea acestei serii contituie principala ocupație a scriitorului în următorii douăzeci și cinci de ani. Cu o regularitate nezdruncinată, Zola scrie de la trei la cinci pagini pe zi, ceea ce reprezintă un roman cu două volume pe an. Șase romane apar între 1871 și 1876: Averea familiei Rougon, Haita, Pântecele Parisului,Cucerirea orașului Plassans, Greșeala abatelui Mouret și Excelența sa Eugène Rougon. Dar acestea nu aduc încă succesul scontat. Zola este în mod evident un scriitor cunoscut, dar nu la nivelul pe care și-l dorește.

Arbore genealogic al familiei Rougon-Macquart

Perseverența îi aduce o nouă izbândă prin L'Assommoir, un roman «despre oameni, având mirosul oamenilor^[148]», publicat în 1877 la editura lui Georges Charpentier. Sunt descrise aici, ca într-un reportaj, dramele clasei muncitoare, dominate de sărăcie și ravagiile alcoolului. Este un text în care se folosește mult de propriile trăiri, de amintirile vieții de odinioară și experiența locuirii în cartierele sărăcăcioase^[149]. Romanul are un impact considerabil care îi aduce lui Zola gloria dorită, dar și pacostea scandalelor. Descrierea în tușe reci a alcoolismului, « monstruos detaliată » de un autor instruit de o documentație precisă, incită și indignează o mare parte a presei critice. Pe de-o parte, lui Zola i se impută, ca de obicei, trivialitatea și pornografia, pe de altă parte, i se reproșează că îi « murdărește pe oameni ». Atacurile contra lui Émile Zola sunt într-atât de numeroase și violente încât apariția romanului în Le Bien Public, ziar republican, este întreruptă la capitolul al VI-lea ^[150]. Cu toate acestea, romanul are un succes imens care îi aduce în sfârșit autorului bunăstarea materială către care aspira. Câțiva din prietenii lui se îndepărtează de el în această perioadă, de teama scandalului, dar și, în unele cazuri, din invidie.

Zola își continuă netulburat ciclul, prin publicarea lui O pagină de dragoste (Une Page d'amour) în 1878 și apoi a romanului Nana în1879. Ultimul este sursa unui nou scandal pentru că investighează lumea hedonistă a demimondenelor și escapadele acestora. Gustave Flaubert admiră multiplele fațete ale talentului lui Zola și îl felicită din nou. Adversarii îl acuză că este un scriitor « pornografic », compromis de « gustul sordidului și al detaliului grosolan^[151] ». Publicul însă se luptă pentru exemplarele din Nana, care devine un imens succes în librăriile din Franța și din străinătate. Tot timpul consecvent în eforturile sale, Émile Zola publică din 1882 până în 1884 cinci noi romane: Pot-Bouille, La paradisul femeilor, Bucuria de a trăi, Germinal și în afara ciclului Les Rougon-Macquart, Naïs Micoulin.

Germinal, romanul despre mineri și greva acestora, apare în 1885. Este fără îndoială romanul cel mai muncit, cel mai documentat al lui Zola^[152]. Romancierul s-a deplasat către bazinul carbonifer din regiunea Valenciennes, nordul Franței, la Anzin. Zola alege nordul, în loc de zona Saint-Étienne, la sfaturile deputatului Alfred Giard care îl și va conduce la destinație. Vizita sa de opt zile, în plină grevă a celor douăsprezece mii de mineri de la carierele din Anzin, a transformat total viziunea sa despre lumea « muncitorilor industriei ». Nu a ezitat să coboare la fundul minei^[153][154] în februarie 1884, unde discută cu minerii, cadrele și inginerii. Asistă la reuniuni sindicale, intră în locuințele oamenilor, în cafenele, observă determinarea, calmul și disciplina greviștilor. Este de asemenea martorul dramei sociale, remarcă « desfrâul fetelor care nu se mărită decât la al doilea sau al treilea copil » și dominația unor vicii ca prostituția, jocurile de noroc, alcoolul. Cartea este de un succes atât de răsunător încât chiar și inamicii scriitorului, din ce în ce mai puțin numeroși, sunt forțați să recunoască imensul lui talentul.

Publică în 1890 ultima sa capodoperă, Bestia umană (''La Bête Humaine), și termină ciclul Les Rougon-Macquart într-o notă optimistă, prin Doctorul Pascal în 1893^[155].

După Les Rougon-Macquart[

Spre finalul seriei Les Rougon-Macquart, Émile Zola se află într-o situație paradoxală, între recunoașterea internațională inegalabilă și ostilitatea generală din Franța, exprimată prin atacuri continue și refuzul obstinat de a-l admite în Academia Franceză. Începe să filozofeze asupra activității sale literare: « Viitorul aparține celui sau celor care vor reuși să capteze sufletul societății moderne, care, eliberându-se de teoriile foarte riguroase, vor accepta o interpretare mai logică , mai sensibilă a vieții. Cred într-un tablou al adevărului mai larg, mai complex, într-o deschidere mai mare a umanității, într-un soi de clasicism al naturalismului ^[156].» Acest comentariu vine în contextul apariției « neonaturalismului », ilustrat de autori ca Anatole France și Maurice Barrès, ale căror producții evoluează către specia romanului-teză (roman à thèse).

Cele trei orașe

Théophile Alexandre Steinlen, Émile Zola în pelerinaj la Lourdes, apărut înGil Blas illustré din 22 aprilie 1894

„În sfârşit ! Dl. Zola a ajuns la capătul puterilor dând naștere cărții Paris. Tatăl și copilul sunt bine, oricum” . Caricatură de C. Léandre,1898.

După Les Rougon-Macquart, Émile Zola decide să se aventureze în redactarea unui roman ce are ca obiect religia la finele secolului al XIX-lea. Are această revelație cu ocazia unei călătorii în sud-vestul Franței în septembrie 1891, unde romancierul asistă stupefiat la marele pelerinaj dinLourdes și la tot spectacolul aferent, cu « lumea aceea halucinantă de credincioși^[157] ». Scopul romancierului este de a alcătui « un bilanț religios, filozofic și social al secolului », prin intermediul unui roman, apoi a două, apoi, într-un final, a trei romane, intitulate fiecare cu numele unui oraș: Lourdes, Roma și Paris. Eroul cărților, abatele Pierre Froment, personaj sceptic și cinic, traversând o criză religioasă, servește drept fir de legătură între cele trei părți ale ciclului precum și drept purtător de cuvânt al autorului^[158]. Acesta este noul suflu pe care îl caută Zola, pentru a se relansa după enorma muncă depusă asupra celor douăzeci de volume dinLes Rougon-Macquart^[159].

Ultimul trimestru al anului 1893 și prima jumătate a lui 1894 sunt consacrate scrierii romanului Lourdes, care se bazează mult pe Călătoria mea la Lourdes (Mon voyage à Lourdes, care nu a fost editat decât în 1958 la Fasquelle^[160]), un jurnal ce reunește observații și mărturii culese de Zola în timpul celei de-a doua călătorii a sale la Lourdes, în septembrie 1892. Romanul apare la 25 iulie 1894. Tipărit în 88000 de exemplare^[161], este prezentat în avanpremieră în Le Figaro^[162]. Critica literară recepționează corect lucrarea, regretând uneori relativa lipsă a inovației față de ciclul precedent^[163]. Presa conservatoare și religioasă înfierează romanul și chiar oferă replici împotriva acestuia sub formă de roman sau studiu. Cartea este pusă la index la 21 septembrie, dar este, în schimb, un succes imens în librării.

Roma și Paris urmează după o scurtă perioadă de timp, fiind scrise rapid în cursul apariției lui Lourdes. Rome are ca obiect descrierea înaltului cler modern, cu Papa în frunte, și poziționarea religiei în societatea modernă de la sfârșitul secolului. Scrierea romanului se întinde între 1895 și 1896, iar publicarea are loc la 8 mai 1896, declanșând aceeași furie ca Lourdes. În fine, Paris este romanul capitalei contemporane, a contrastului între bogăție și sărăcie, burghezie și clasa muncitoare, ordine și anarhie. Volumul vede lumina tiparului chiar în timpul scandalului Dreyfus, după publicarea articolului J'accuse și intentarea procesului contra lui Émile Zola.

Cele patru Evanghelii[

Afiş creat de Raymond Tournon la apariția romanului Fécondité în foileton în ziarul L'Aurore, în 1899

Articol principal: Cele patru Evanghelii (Émile Zola).

Cele patru romane din acest nou ciclu (Fecunditate, Muncă, Adevăr și Dreptate) decurg direct din seria precedentă, fiind construite în jurul fiilor lui Pierre și Marie Froment. Moartea prematură a scriitorului îl împiedică să lucreze la ultimul său roman, Justice, care va rămâne în stadiu de proiect. Zola și-a dorit ca acest ciclu să aibă un caracter vădit utopic. În consecință, seria reprezintă un mediu în care Zola dă frâu liber viselor sale despre umanitate.

În Fecunditate, Zola își expune tezele legate de natalitate. Romanul se bazează pe opoziția strictă și riguroasă, aproape maniheană, între cuplul Froment împreună cu cei douăsprezece copii ai lor, care întruchipează fericirea, și alte personaje care se limitează în mod voit la un număr redus de progenituri. Cei din urmă cad pradă declinului social și nenorocirilor vieții. Romanul este publicat în foileton în L'Aurore, din mai până în octombrie 1899, apoi în volum la 12 octombrie la editura Fasquelle. De această dată, încărcătura morală a operei este mai apreciată la valoarea ei literară, în ciuda criticilor viguroase ale dreptei naționaliste.

Muncă este evanghelia socialistă, o lucrare cu caracter anticipator, bazată pe voința generală a progresului social și evoluțiile industriale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În timp ce ideile socialiste fac apel la o luptă sângeroasă de clasă, Zola aspiră la consens și întrajutorare. Redactarea romanului începe în martie 1900 și se termină în februarie 1901; volumul apare la Fasquelle în mai 1901. Opera este primită cu bunăvoință de stânga politică, iar Jean Jaurès comentează romanul cu mult entuziasm. Asociațiile cooperative, discipole ale lui Charles Fourier, văd în Zola un aliat de valoare și îi organizează un banchet la 9 iunie 1901.

Adevăr, al treilea roman al ciclului^[164] se folosește de pilda Afacerii Dreyfus pentru a aborda tema învățământului public, marcat de lupta dintre laici și catolici. În acest roman, profesorul Marc Froment își apără colegul evreu, Simon, acuzat pe nedrept de omor în locul unui făptaș de la o școală creștină, în timp ce clerul este forța motrice a acuzării, falsifică dovezile și influențează justiția. Cartea este concepută în contextul punerii în discuție a legii separării Bisericii de Stat. Este descrierea unui clericalism care, împotriva a tot și a toate, încearcă să își conserve cu orice preț controlul asupra societății civile^[165]. Volumul, apărut în martie 1903, după moartea autorului, la editura lui Georges Charpentier, poartă o panglică neagră ca semn de doliu. Critica salută abordarea temei educației laice, dar consideră că folosirea pompoasă a schemei Afacerii Dreyfus diminuează din calitatea romanului^[166].

Dreptate, ultimul roman al seriei celor patru Evanghelii nu a fost niciodată început. Știm că eroul cărții ar fi fost Jean Froment, militar antimilitarist, conștient de necesitatea dezarmării mondiale pentru asigurarea păcii și bunăstării oamenilor. Idealul lui este crearea unei republici universale prin victoria contra naționalismului și a militarismului.