Biografia zilei: Émile Zola (1)

[altmariusliterar]

Émile Zola

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Émile Zola
Naștere	2 aprilie 1840 Paris, Franța
Deces	29 septembrie 1902 (la 62 de ani) Paris
Ocupație	romancier
Naționalitate	franceză
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	naturalism
Subiecte	natura umană în complexitatea ei
Specie literară	romancier, eseu
Opere semnificative	Les Rougon-Macquart, Thérèse Raquin, Germinal
	Note

Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 - d. 29 septembrie 1902) a fost un romancierfrancez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței.

Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit dea doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.

Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.”^[1]” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise șiNana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.

Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L'Oeuvre (Opera, 1886).

i

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii șidreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.

În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestuluiJ'accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

Copilăria și adolescența provensală (1840 - 1858)

Émile Zola copil și părinții săi în 1845.

Émile Édouard Charles Antoine Zola s-a născut la 10 rue Saint-Joseph în Paris la data de 2 aprilie 1840 dintr-un tată italian și o mamă franceză. Este fiul unic al lui François Zola,^[2]născut în Veneția, și al lui Émilie Aubert, din Dourdan. Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofițer subaltern italian, participă la licitația pentru construcția unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence. Obține contractul la 19 aprilie 1843 și se mută cu familia în Aix-en-Provence. Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în același anca urmare a unei pneumonii. Barajul Zola din Aix-en-Provence, pus în funcțiune în 1854 îi poartă încă numele.

După moartea lui François Zola, creditorii acționează în justiție societatea de apă-canal. În1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fața instanței împotriva luiJules Migeon și a creditorilor care își dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comerț din Aix-en-Provence, creditorii obțin falimentul societății de apă-canal. La data de 10 mai 1853, societatea este supusă licitației și este recumpărată de creditori, care îi schimbă numele înMigeon et Compagnie.^[3]

Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de creșterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influențat puternic opera și viața de zi cu zi a lui Zola.

La școală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille și mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886. Cel din urmă îl inițiază în arta grafică, în special în pictură.

Din tinerețe, Emile Zola este pasionat de literatură. Acumulează lecturi și se ambiționează să devină un autor profesionist. Încă de la vârste fragede consideră că scrisul este adevărata sa vocație. În clasa a șasea compune deja un roman despre cruciade.^[4] Prietenii lui din copilărie, Paul Cézanne și Jean-Baptistin Baille,^[5] sunt și primii săi cititori. În schimburile lor de scrisori, Zola afirmă de mai multe ori că va deveni într-o zi un scriitor cunoscut.^[6]

Viața boemă (1858 - 1862)

Émile Zola părăsește Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăiește în condiții modeste, în speranța obținerii succesului. Treptat, Zola își constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence.^[7] Instalat la Paris, își completează cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne și Shakespeare, dar încă nu pe Balzac care îl va inspira abia mai târziu. Este de asemenea influențat de alți autori contemporani lui, ca Jules Michelet, sursa inspirațiilor sale științifice și medicale.^[8]

Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 și abandonează studiile. Aceste eșecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că și-a dezamăgit mama. Este conștient că fără diplomă va avea de înfuntat grave dificultăți materiale.

Prima iubire a lui Zola se numește Berthe^[9], o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eșec reușește totuși să extragă substanța pentru primul său roman Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Portret realizat de Edouard Manet, 1868.

Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mișcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar. Se împrietenește cu Édouard Manet, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale. Grație lui, Zola face cunoștință cu Stéphane Mallarmé. Se apropie de asemeni de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley șiJohan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deține bineînțeles un loc special. Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul se întâlnesc, mențin o bogată corespondență și chiar se ajută financiar. Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor se stinge. Cézanne îi adresează ultima sa scrisoare lui Zola în 1886, după care nu se vor mai revedea niciodată.

Descoperirea de către editură (1862 - 1865)

După eșecul de la bacalaureat, Émile Zola înfruntă piața muncii fără nicio calificare și intră ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860. Nesatisfăcut, demisionează după două luni și rămâne o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat și cu grave dificultăți financiare, până când reușește să intre în contact cu Louis Hachette, care îl angajează ca funcționar în librăria sa la data de 1 martie 1862. Devine naturalizat francez la data de 31 octombrie 1862. Apreciat de colegi, multiplicându-și contactele cu lumea literară, Zola se menține patru ani la departamentul de publicitate de la Hachette, unde ocupă în final o poziție echivalentă unui atașat de presă din vremurile noastre.^[10]

La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și descoperă toate tehnicile producerii și comercializării cărților. Muncind din greu în timpul său liber, reușește să publice primele sale articole și prima carte, editată de Hetzel: Povestiri pentru Ninon (Les Contes à Ninon) din 1864.

Alexandrine Zola în 1900

La sfârșitul anului 1864, Zola face cunoștință cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa soție, care se autointitulează și Gabrielle. Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost forțată la șaptesprezece ani să o abandoneze Asistenței publice. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranță lui Zola întunecatul secret.^[11]

Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève.^[12] Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmații.

Jurnalist literar (1866 - 1868)

Zola în Figaro, caricatură de Hix, Le Grelot, 10 ianuarie 1881, Și așa ceva se numește republican.

Începând cu 1863, Zola colaborează episodic, apoi regulat după 1866, la rubricile de critică literară și artistică ale diferitelor ziare. Cotidienele îi îngăduie tânărului autor să își publice textele rapid și astfel să își demonstreze publicului larg calitățile de scriitor. Pentru el e ca „o pârghie puternică care îi permite să se facă cunoscut și să-și rotunjească veniturile”.^[13]

Beneficiază de avântul formidabil al presei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a asigurat evoluția imediată a tinerilor autori.^[14] Zola le va spune, până la sfârșitul vieții sale, tuturor scriitorilor aspiranți care i-au cerut sfatul, că trebuie să-și propună să meargă pe propriile picioare, scriind la început în presă.

Émile Zola are o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței precum Le Journal populaire de Lille și L'Écho du Nord,^[15] ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu. Se folosește cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică. Începând cu 1866, la 26 de ani, ține două cronici în ziarul Evenimentul (L'Événement). La L'Illustration trimite douăpovestiri care se bucură de un oarecare succes. Din acel moment, contribuțiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste și ziare foarte variate, precum: L'Événement și L'Événement Illustré, La Cloche (Clopotul), Le Figaro, Le Voltaire, Le Sémaphore de Marseille și Le Bien public (Binele public) din Dijon.^[16]

În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice. Își cântărește perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare. Pentru primele sale lucrări, Zola trimite personal recenzii prefabricate criticilor literari ai Parisului, obținând în schimb numeroase articole.^[17]

În anul 1865, Zola își părăsește mama și se mută cu soția în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere deMontmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticențele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei.^[18] Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reuși să se întrețină. ^[19]

Jurnalist politic (1869 - 1871)

Portret al lui Émile Zola la treizeci de ani în 1870.

Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei. Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar republican La Tribune, unde își pune în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotrivacelui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche. Deși prea puțin entuziasmat de romanul lui Zola Thérèse Raquin, Louis Ulbach, directorul său, admiră insolența cronicarului.

Curajos, chiar temerar, Zola atacă cu duritate figuri importante ale camerei inferioare a Parlamentului(l'Assemblée Nationale), ca de Broglie sau de Belcastel. Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”.^[20] De-a lungul unui an^[21], produce mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare. Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică și în același timp să construiască prietenii solide (și intimități). Colecționează de asemenea o mulțime de detalii pentru romanele sale care vor veni.^[22] Intervențiile sale publicistice sunt însă puțin riscante. Zola intră de două ori sub incidența legii și este pus sub arest în martie 1871.^[23] Impedimentele de acest gen nu au însă consecințe și este absolvit de fiecare dată în aceeași zi.

Zola rămâne cu precauție departe de lumea politică, față de care se comportă cu reticență, măsură și răceală. Activismul politic nu îl interesează și nu candidează niciodată la alegeri. Știe că este, mai presus de orice, un scriitor și are o atitudine rebelă.^[24] Se comportă ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat. Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj ^[25][26], și prinGreșeala abatelui Mouret (La Faute de l'abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei^[27]. De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 înPântecele Parisului (Le Ventre de Paris) și îl susține în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să își poată publica propriile texte. Acestea sunt ultimele articole politice ale lui Zola, pentru că apoi începe ciclul de romane Les Rougon-Macquart, de care se va ocupa în următorii douăzeci și doi ani.

Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea,^[28]în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.

Zola nu a fost mobilizat în 1870. Ar fi putut să intre în Garda Națională, dar miopia sa și statutul său de susținător principal al familiei (îndeosebi al mamei sale) l-au eliberat de această sarcină.^[29] Urmărește decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu este prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase. Cu toate acestea știm că, fără să susțină spiritul Comunei din Paris, despre care relatează în presă cu moderație, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când cei trei și-au exprimat satisfacția odată cu reprimarea violentă a Comunei.^[30] La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scrie, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veți vedea de acum crescând în înțelepciune și splendoare.”^[31] La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obțină numirea ca sub-prefect în Aix-en-Provence^[32] și la Castelsarrasin. În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, are parte de un eșec. Zola nu este nici un om al intrigilor nici al rețelelor de prieteni.^[33]

Spre succesul literar (1872 - 1877)

Émile Zola în 1870

Émile Zola este un om eminamente social, multiplicându-și amicițiile de toate tipurile și din toate mediile, dar evitând în același timp mondenitatea. Pasionat în general de viața tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totuși prieteniile artistice și literare și le evită pe cele politice. Din 1868, grație muncii jurnalistice, se asociază cu frații Goncourt, Edmond și Jules. Mai târziu, în 1871, îl întâlnește pe Gustave Flaubert, care îl prezintă pe Zola lui Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev cu ocazia reuniunilor duminicale. Toată viața, Zola va păstra nostalgia acestui „mic grup” în care„câte trei sau câte șase, întreprindem un galop prin toate subiectele și de fiecare dată revenim la literatură, la cartea sau piesa momentului, la întrebările generale, la teoriile cele mai riscante”.^[34]

Zola se apropie de asemeni de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis, Joris-Karl Huysmans, Léon Hennique și Henri Céard care devin fidelii seratelor din Médan, aproape dePoissy, unde romancierul deține o mică casă la țară, achiziționată în 1878. Acest „grup de șase” se află la originea volumului de proză scurtă Seratele de la Médan (Les Soirées de Médan) apărut în 1880. Cartea are șase coautori, dar cel mai mult se evidențiază Guy de Maupassant cu faimoasa sa povestire, Bulgăre de seu (Boule de Suif), care avea să-l propulseze pe tânărul scriitor în literatura universală.

Puterea de muncă a lui Zola începe însă și ea să dea roade. În această perioadă Zola publică un roman pe an, are multiple colaborări jurnalistice sau scrie piese de teatru, precum și volumul Noile povestiri pentru Ninon (Les Nouveaux Contes à Ninon). După ani îndelungați în care a suferit importante dificultăți financiare, situația sa începe să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărții, Gervaise), în 1877. Din acest moment, veniturile sale anuale oscilează între optzeci și o sută de mii de franci.^[35]

Zola nu devine însă foarte bogat, fiind nevoit să își întrețină mama și să se îngrijească de cele două case. Ca o consecință a implicărilor sale în presa politică și mai ales când vânzările romanelor sale scad, scriitorul va mai întâlni perioade de discomfort financiar, dar asta se va întâmpla doar temporar, și niciodată nu se va mai afla într-o reală dificultate de acum înainte. Romanele sale publicate în foileton îi aduc în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut. Extrage de asemenea venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum și din numeroasele traduceri. În câțiva ani, veniturile lui Zola cresc rapid, până când ajung la valori de ordinul a o sută cincizeci de mii, în jurul anului 1895.^[36]

Maestru al naturalismului (1878 - 1885)

În 1878, grație succesului romanului L'Assommoir, Zola achiziționează această casă la țară în Médan, căreia va continua să-i aducă îmbunătățiri.

Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și literare, fără să vireze vreodată spre politică. Politicienii i se păreau suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din lumea acestora.^[37]Republican convins, se avântă de tânăr în lupta contra Imperiului. Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au astfel o țintă satirică și politică.^[38] După întoarcerea Republicii, cenzura la care este supus începând cu 1872, când publică La Curée, îl dezamăgește profund. Cu toate acestea, rămâne un republican fervent, republica reprezentând pentru el „singura formă de guvernământ justă și posibilă”.^[39]

Această perioadă, care marchează începutul unei anumite recunoașteri profesionale, este umbrită de diverse evenimente din viața personală. 1880 este din acest punct de vedere un an foarte greu pentru scriitor. Moartea lui Edmond Duranty,^[40] dar mai ales a lui Gustave Flaubert, răpus de un atac cerebral, îl întristează mult pe romancier. Aceste dispariții, care se adaugă pierderii mamei sale la finele aceluiași an, îl afundă pentru mult timp în depresie. În 1881, atingându-și autonomia financiară grație publicării regulate a volumelor din seria Rougon-Macquart, își întrerupe munca de jurnalist. Cu această ocazie își publică mesajul de „adio”^[41] în care face bilanțul a cincisprezece ani de luptă în presă. Nu va mai atinge condeiul de jurnalist decât pentru câteva intervenții sporadice în Le Figaro șiL'Aurore, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia prilejuită de afacerea Dreyfus, în 1897.

Émile Zola la tabla de lucru în cabinetul său de curiozități.

Două din motivele reușitei lui Zola constau în regularitatea cu care scrie și forța sa de muncă, sintetizate prin deviza pe care a trasat-o deasupra șemineului din cabinetul său de lucru din Médan Nulla dies sine linea.^[42] Viața sa respectă pentru mai mult de treizeci de ani o drămuire a timpului foarte strictă,^[43] deși forma muncii sale a variat mult de-a lungul vremii, în special în perioada în care îmbina jurnalismul cu scrierea romanelor.^[44] În general, la Médan, după o trezire la ora șapte, o gustare rapidă și o plimbare de o jumătate de ore de-a lungul Senei împreună cu câinele său Pinpin, Zola își încheagă ideile pentru prima etapă de lucru a zilei, etapă care se întinde aproape patru ore și la capătul căreia autorul produce cinci pagini.^[45] După-amiaza este consacrată lecturii și corespondenței, care îi ocupă mult timp. Spre sfârșitul vieții, romancierul modifică această ordine imuabilă pentru a se dedica după-amiaza mai mult copiilor săi și amână astfel o parte din activitățile sale pentru seara sau în timpul nopții.

Terminarea seriei Rougon-Macquart (1886 - 1893)

Clişeu cu Émile Zola şiJeanne Rozerot alături de cei doi copii ai lor, Denise și Jacques.

În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, își pune întrebări asupra sensului existenței sale, viața sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Soția mea nu este aici ... Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: « Oare nu se merită mai mult ca o carte”? »^[46]

În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum și ea a fost odată.^[47] Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Parispentru a se căpătui. Ea le ține companie soților Zola la sfârșitul verii, în timpul vacanței cuplului la Royan. Romancierul se îndrăgostește nebunește de Jeanne imediat. Émile nutrește pentru ea o iubire cu atât mai puternică cu cât tânăra îi dăruiește copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu soția sa Alexandrine: un băiat și o fată.

Jeanne îi va crește pe Denise, născută în 1889, și Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totuși, acesta nu își va părăsi tovarășa din tinerețe. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiați ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian și îi închiriează o casă de vacanță la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil și Médan se poate deplasa cu ușurință cu ajutorul bicicletei^[47].

Alexandrine Zola află de infidelitatea soțului în luna noiembrie 1891, iar existența celor doi copii îi este adusă la cunoștință probabil prin intermediul unei scrisori anonime.^[48] Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divorț. Totuși, după trei ani de secrete și minciuni, totul vine ca o ușurare pentru romancier.^[49] Primind asigurarea că soțul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne își acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de creșterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăși a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaște oficial pe cei doi copii, astfel încât aceștia pot purta numele tatălui.^[47]

Zola încearcă așadar, să își organizeze viața dublă într-o oarecare măsură, împărțind-și timpul între Alexandrine și Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viață dublă pe care sunt forțat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că așa ceva este imposibil”.^[50]

Caricatură politică a lui Zola de Lepetit în Le Contemporain - 1887.

În același timp, imensul succes pe care romanul Thérèse Raquin l-a avut a început să îi irite pe Daudet și frații Goncourt. Odată cu reușita, dar mai presus, din cauza scandalelor publice, alte mari prietenii ale scriitorului se răcesc. Campanii de presă sunt îndreptate împotriva lui Zola, notabil fiind aici un pamflet publicat în Le Figaro în 1887: Manifestul celor cinci (Manifeste des cinq.^[51]) Cinci romancieri de inspirație naturalistă ^[52] apropiați ai lui Daudet și ai fraților Goncourt, au lansat un atac împotriva scriitorului și a noului său roman, Pământul (La Terre), aflat în curs de apariție în presă. I se reproșează violent insuficiența documentării, lipsa seriozității și preferința pentru vulgar, „supiditatea lecțiilor despre ereditate”, „superficialitatea observațiilor”, „discursul decadent”, și se afrimă că „maestrul a coborât la fundul gunoiului”. Zola decide să nu răspundă, dar presa se transformă în întregime într-un apărător al scriitorului. Relațiile între Zola, Goncourt și Daudet se răcesc din acest moment.^[53][54]

Odată cu succesul literar vin însă și onorurile. Zola acceptă crucea Legiunii de Onoare cu condiția de a fi dispensat de cererea scrisă oficială. După numeroase tergiversări, Édouard Lockroy îi acordă această decorație. Scriitorul devine cavaler al Legiunii de Onoare pe 13 iulie 1888, spre disperarea fraților Goncourt, a lui Alphonse Daudet și chiar a apropiaților săi, spre exemplu, a prietenului său Paul Alexis.Octave Mirbeau intitulează chiar un articol despre Zola de pe prima pagină din Le Figaro „La Fin d'un homme” (Sfârșitul unui om). Pe 13 iulie 1893, Raymond Poincaré îl numește ofițer al Legiunii de Onoare. Cu toate acestea, din cauza condamnării ce a urmat articolului „J'accuse”, Zola este suspendat din ordinul legiunii la data de 26 iulie 1898 și nu se va mai reintegra niciodată.

În 1891, este prezentat de Alphonse Daudet Societății Oamenilor de Litere din Franța (Société des gens de lettres) și este primit excepțional de bine, cu aplauze și voturi în unanimitate. Este ales în comitet, apoi ales și reales președinte din 1891 până în 1900. Își exercită foarte serios funcțiile: reprezintă în presă organizația și valorile ei ^[55] și face Societatea recunoscută ca instituție de utilitate publică. Dreptul proprietății literare și apărarea drepturilor autorilor progresează în Franța sub autoritatea lui, iar convenții cu țări străine, ca Rusia,^[56] sunt semnate.