Biografia zilei: Constantin Daicoviciu

[altmariusistoric]

Cazul istoricului Constantin Daicoviciu

• publicat la: 24 February 2009

• http://www.napocanews.ro/2009/02/cazul-istoricului-constantin-daico...
  
  

Indiferent de compromisul făcut faţă de comunişti, istoricul Constantin Daicoviciu – (n. 1 martie 1898, Căvăran, Caraş-Severin – d. 27 mai 1973, a fost un renumit istoric şi arheolog, profesor, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost membru al Academiei Române. Din anul 1973 satul natal poartă numele istoricului) – a fost perceput de către contemporani ca o personalitate care a încercat să salveze zestrea universitară interbelică într-un moment dificil al ereziilor intelectuale şi distrugerii valorilor culturale româneşti. Această salvare a unor elite universitare nu se putea face decât făcându-se compromisul cu puterea comunistă.Actuala Universitate clujeană s-a plămădit pe modelul educaţional şi moral impus de Constantin Daicoviciu. Mulţi se întreabă dacă Constantin Daicoviciu nu s-ar fi aliat cu comuniştii, inevitabil aceştia ar fi epurat şi eliminat ultimele valori profesionale şi culturale din cadrul Universităţii clujene, ceea ce ar fi dus la deprofesionalizarea mediului academic ardelean. Istoricul Dănuţ Doboş are opinii tranşante despre cauzele lipsei de solidaritate publică a universitarilor cu profesorii epuraţi. „Un prim aspect îl reprezintă atitudinea rectorului Alexandru Borza în calitatea sa de preşedinte al Comisiei de epurare, atitudine neobişnuită şi fără echivalent. Aceasta explică, pe de o parte, numărul mic de universitari epuraţi, înregistraţi în anul 1945 la Cluj, iar, pe de altă parte, reacţia guvernului comunist, care în martie 1945 l-a sancţionat pe rectorul conciliant cu demiterea din funcţia de conducere a Universităţii „Regele Ferdinand I“.

În al doilea rând, propunerile de licenţiere din serviciu s-au făcut de cele mai multe ori cu majoritate, iar nu cu unanimitate de voturi, ca la celelalte două Universităţi. Atitudinea rectorului Alexandru Borza a determinat acutizarea disensiunilor dintre acesta şi profesorul Emil Petrovici, ultimul fiind liderul de opinie al curentului care milita pentru radicalizarea procentului de epurare a corpului profesoral universitar. Ca urmare, a propunerilor de eliberare, Ministerul Educaţiei Naţionale a aplicat, la 28 iulie 1945, sancţiunea licenţierii din serviciu pentru profesorii Traian Herseni (Drept) şi Onisifor Ghibu (Litere), pentru asistentul Al. Olteanu (Drept) şi epurarea temporară din serviciu a profesorilor Iuliu Haţieganu şi Titu Vasiliu (Medicină), respectiv a asistentului Grigore Popa (Litere). Anticipând schimbările structurale în spirit comunist, pe care urma să le sufere învăţământul superior, noua conducere a Universităţii (rector, Emil Petrovici, prorector Liviu Rusu) a promovat după aprilie, în spirit militant, procesul de radicalizare a conflictului cu vechea elită universitară. Guvernul Groza schimbase însă tactica răfuielii cu universitarii anticomunişti, în sensul trecerii, până la comprimările din toamna anului 1947, la o serie de arestări în rândul membrilor corpului profesoral, fără a mai proceda la simulacrul victimizării acestora în comisiile de epurare. Nu cunoaştem la această dată, fapt regretabil, din nici o sursă documentară, punctul de vedere al membrilor comisiei de epurare din 1945 – cu excepţia rectorului Al. Borza, ale cărui memorii le-am descoperit în arhiva familiei, la Cluj.

În ceea ce priveşte reacţia celor epuraţi, aceasta s-a materializat în trimiterea de memorii justificative rectoratului universităţii, respectiv Ministerului Educaţiei Naţionale. Spre deosebire de celelalte două Universităţi româneşti, unde s-a manifestat o extraordinară solidaritate a corpului profesoral cu universitarii epuraţi de la catedre, la Universitatea clujeană au prevalat disputele universitare. Vechi conflicte de natură academică sau politică au fost reiterate în perioada imediat următoare lui 23 august 1944, contribuind la alimentarea membrilor comisiei de epurare cu informaţii care au constituit suportul licenţierilor politice din anul 1945. Au existat şi alţi factori de presiune asupra comisiei de epurare, care aveau să direcţioneze propunerile de licenţiere, între care se detaşează activitatea ziarului comunist „ România Viitoare“, condus de decanul Facultăţii de Medicină, pr. Kernbach. Ziarul a funcţionat ca oficiosul Uniunii Patrioţilor, grupare condusă de profesorul Gh. Vlădescu Răcoasa. O concluzie a capitolului dedicat epurărilor este aceea că membri corpului profesoral universitar nu au conştientizat, în anul 1945, adevăratele intenţii ale iniţiatorilor legislaţiei epurării. Acest fapt explică, cu mici excepţii, lipsa de solidaritate a grupului de profesori anticomunişti, majoritar, cu victimele procesului de epurare. De asemenea, în faţa ofensivei iniţiate cu diferite mijloace de către adepţii fenomenului epurărilor, mobilizarea celor dintâi a fost aproape nulă. O excepţie o constituie accentele contraofensive ale ziarului anticomunist „România Nouă“ (Sibiu), condus de Zaharia Boilă. Mult mai active, ziarele comuniste au bombardat pur şi simplu comisia de epurare cu informaţii variate privind biografia celor vizaţi cu licenţierea din extrase din două articole mai vechi, de nuanţă naţionalistă sau de altă natură. Membrii grupului de universitari epuraţi, dintre care unii aveau să împartă locurile de detenţie, au manifestat o anumită coeziune, relaţiile corecte dintre ei păstrându-se mulţi ani după consemnarea tragicului eveniment. Principalele ministere, care au declanşat şi condus procesul epurărilor, au fost girate de către comunişti sau acoliţi politici ai acestora, chiar şi în guvernele Sănătescu şi Rădescu. Acest fapt a condus la ipoteza falsă a caracterului democratic al epurărilor şi la absenţa demersurilor universitare către miniştri anticomunişti din guvernele post 23 august 1944, în problema protecţiei contra abuzurilor şi ingerinţelor politice şi a activităţii comisiei de epurare. Acestei premise false i-a căzut pradă şi un minuscul grup de studenţi care militau pentru scoaterea din Universitate a unor profesori compromişi în opinia lor din punct de vedere politic – cazul Onisifor Ghibu“.

Era clar faptul că comuniştii s-au folosit de vechile animozităţi dintre profesori. Încă în 1945 nu aveau forţa necesară să-i înlăture pe profesorii incomozii. Numeroşi politicieni oportunişti ai vechiului regim mai acţionau în structurile de stat. După 1947, când şi Monarhia a fost înlăturată, comuniştii şi-au impus planurile nestingherit şi în Universitatea clujeană. Conform lui Dănuţ Doboş „principalele probleme abordate de noi au fost discuţiile din Senatul Universitar pe tema comprimărilor universitare, implicarea sindicatelor comuniste în procesul comprimării personalului didactic şi administrativ din anul 1947 (a se vedea, de exemplu, celebru caz al secretarului general Ioan A. Vătăşescu, eliminat în urma conflictului cu rectorul Emil Petrovici), listele aferente publicate în Monitorul oficial, cu suprimările temporare sau definitive de posturi, persoane, catedre, în octombrie 1947, aspectul particular privind comprimarea profesorilor Al. Borza, Nicolae Mărgineanu, Florian Ştefănescu Goangă, gravele deficienţe provocate în funcţionarea facultăţilor şi laboratoarelor Universităţii în urma acestor epurări politice. Acest capitol indică cu claritate amestecul direct în procesul comprimărilor al autorităţii universitare, în calitate de colaboratoare a partidului comunist şi a securităţii clujene. În acelaşi timp, unele mărturii de arhivă prezentate confirmă, pentru prima dată, unele fapte spectaculoase cunoscute din memoriile unor universitari clujeni. Ne referim în special la cazul prorectorului Universităţii, Alexandru Roşca, implicat, conform afirmaţiilor profesorului Nicolae Mărgineanu, în propria sa epurare şi în cea a profesorului Fl. Ştefănescu Goangă. Referindu-se strict la cazul profesorului Fl. Ştefănescu Goangă, prorectorul Al. Roşca declară în anul 1952: «Am făcut greşeala să susţin să i se prelungească lui Ştefănescu – Goangă rămânerea la catedră. Întrucât el fusese împuşcat de legionari, credeam că nu mai poate fi de folos. M-am înşelat însă în probabilitatea de a-l influenţa. Când am aflat de la tov. Vaida Vasile că în parlament a ţinut o cuvântare în care Goangă şi-a continuat vechea lui linie burgheză, am luat legătura cu tov. Daicoviciu, care era ministru adjunct la Instrucţie, să i se sisteze prelungirea, ceea ce s-a mai făcut.».

La începutul anului 1948, Ministerul Educaţiei Naţionale a fost obligat să accepte revenirea în universitate a unor cadre didactice, în special cu funcţii mici, după ce se constataseră gravele deficienţe în desfăşurarea procesului de învăţământ“. Şi fostul student Viorel Soran îl vede pe Daicoviciu un oportunist. „Daicoviciu ştiam că s-a plimbat prin toate partidele. El a fost şi la liberali şi la legionari. A fost o mişcare a unor evrei să-l detroneze pe Daicoviciu de la Rectorat şi a venit cu o fotografie în care el era cu o diagonală. Poza nu era color şi nu se vedea dacă cămaşa era verde sau de altă culoare. El cu aplomb a zis că era cureaua de la port-hart, pe un şantier arheologic, când lucra la Sarmisegetuza.“ Până în prezent persistă ideea unui Constantin Daicoviciu aflat pe balanţa dintre oportunism şi salvator al universităţii clujene. Depinde dinspre ce unghi îi priveşti activitatea. Oricum, genul uman de tipul Constantin Daicoviciu este specific în perioade de restrişte la români. El a fost un mare istoric, care şi-a dat seama că opoziţia cu tancurile sovietice în ţară nu-şi avea rostul şi folosindu-se de prietenia cu Gh. Gheorghiu Dej a încercat, şi în beneficiu propriu, să fie un tartor absolut al universităţii clujene şi să protejeze ce se mai putea salva din axiologia interbelică. Mulţi istorici de azi de la Cluj sunt foşti studenţi şi discipoli ai lui Constantin Daicoviciu.

Ei sunt oameni de valoare, deoarece au avut ocazia să înveţe istoria direct de la maestru. Dacă Daicoviciu mergea prin puşcării, astăzi marii istorici clujeni ar fi învăţat istoria de la istorici stalinişti de genul lui Mihai Roller. Şi istoriografia română ar fi avut de suferit. În concluzie, de multe ori opoziţia prin cultură în faţa dictaturii salvează elitele şi le pregăteşte pentru vremuri mai bune când se pot afirma în libertate şi democraţie. Nu e moral şi nici o scuză în faţa oportunismului lui Daicoviciu, dar noi care nu am trăit acele vremuri crunte ne e greu să oferim azi, în libertate, judecăţi de valoare absolute. Mă bucură faptul că istorici clujeni ca şi Doru Radosav, Nicolae Bocşan sau Liviu Maior au învăţat istoria cu mentorul Constantin Daicoviciu şi pot duce mai departe profesionalismul şi valorile indubitabile ale şcolii istoriografice transilvane. Poate numai pentru aceasta, Constantin Daicoviciu merită reverenţa noastră, a celor mai tineri istorici ardeleni.

Ionuţ Ţene