Sfântul Ioan de Kronstadt insistă pe virtutea milostivirii. Ne sfătuiește să nu dăruim altora după cum merită, ci după cum au nevoie. Viața fără Hristos nu are sens. Virtutea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ajunge la Hristos. Nu există nici un om care să fi urcat la cer prin comoditate. Hristos vrea să împartă veșnicia cu noi. Numai că de fiecare dată când ridiculizăm virtutea suntem într-o stare jalnică. Tot Dumnezeu este Cel care nu va lăsa să fim făcuți de ocară (Isaia 50, 7). Prin El dobândim un larg orizont sufletesc. Să băgăm de seamă, Stăpânul vede tot cu ochii Săi scânteietori. De mirare este că, avându-le pe toate acestea (setea de mântuire, aspirația spre adevăr, slujbele zilnice, Tainele mântuitoare, ajutorul sfinților) noi putem pieri fără virtutea milosteniei, în loc să ne mântuim cu toții.
În lumina Lui stă ascunsă puterea Lui (Avacum 3, 3-4). Profetul ne îndeamnă la practicarea virtuții. Sfântul Ioan de Kronstadt continuă: Dumnezeu ne cheamă la virtute, la strălucirea luminii veșnice, ca oglindă a lucrării Lui (Înțelepciunea lui Solomon 7, 26). Omul devine fericit doar când știe ce vrea: să dobândească desăvârșirea. Să îi oferim totul Lui și să fim pe pace! Să descoperim ce vrea El de la noi și să ne dedicăm acelei misiuni. A lucra virtuțile înseamnă a lucra pentru cel mai bogat Stăpân, Care nu ne va concedia niciodată.
În Hristos, omul este cea mai puternică ființă. Dacă suntem discipolii Lui, nu mai trăim ca păgânii. Fără nevoință, de târâm de colo până acolo, dar învierea ne propune mai mult de atât. După ce L-a trădat pe Hristos, Iuda nu s-a mai putut nevoi. Dumnezeu înmulțește de miliarde de ori rodul nevoinței noastre. O dată urcați la Tronul iertării, nu vrem să mai cădem. Evlavia noastră presupune o credință dreaptă, nefâstâcită. Cei plini de virtute nu pierd războiul, pentru că în ei se manifestă puterea lui Dumnezeu.
Numai în Hristos ne aflăm pacea. El este singura bucurie veșnică (Psalmul 50, 13). Ținta noastră este Împărăția unde stă Mielul pe Tron. Cum ne pregătim aripile aici, așa vom zbura Dincolo. Faptul că răul tinde să devină o prezență nestânjenită, că anormalul e considerat normal, nu trebuie să ne lase fără replică, din lașitate. Noi răspundem (sau nu) prin practicarea virtuților. Tot ceea e profund, e în rai.
Țelul lui Dumnezeu este fericirea oamenilor. Un înțelept poate învăța de la un prost, invers e mai greu. La fel de greu este ca un virtuos să învețe de la un păcătos. Fara magnetismul luminii, din ceas in ceas putrezim. Nu avem nevoie doar de Duminica tuturor sfinților, ci și de Joia tuturor păcătoșilor, ca să realizăm cât de mult ne lipsește virtutea. Pentru noi, virtutea este cea mai mare ascultare, cea mai mare forță, cea mai mare binecuvântare, cel mai mare efort, cea mai mare eliberare. Este dangătul de clopot care trezește tot poporul lui Dumnezeu. Dincolo ne va însoți ceea ce am oferit altora, nu ceea ce am strâns pentru noi.
Ascultarea noastră înseamnă slăvirea numelui Lui. O ideologie (materialistă) inventată este una falsă.
Cel mai important lucru in pedagogia crestina este constientizarea greselii, asumarea pacatului, dorinta de schimbare in bine. Este momentul in care iti dai seama ca iti faci singur rau si ca trebuie sa te opresti. Stii sigur ca nu vrei sa continui sa pacatuiesti, fara sa te forteze cineva sa ajungi la concluzia aceasta. Parintele devine astfel principalul pedagog pentru copilul sau, alaturi de profesor si preot. Parintele stie ca samanta buna sadita de el va rodi, chiar daca mai tarziu.
Pedagogul isi pregateste ucenicul prin credinta, rugaciune si virtute (Sfantul Ioan de Kronstadt, Spicul viu - ganduri despre calea mantuirii, Editura Sophia, Bucuresti, 2002, p. 190). El stie ca in omul vechi este apucatura de a se impotrivi, de a nu asculta. Deci, ucenicul nu trebuie sa face neaparat ceva in plus, ci mai degraba in minus: Sa nu se ingrijoreze, sa nu dispere, sa nu deznadajduiasca, sa fuga de nepasare si de cartire, sa fie dezgustat de pacat.
Daca pamantul este fertil, samanta va rodi. Doar ca inca ne tulburam in zadar pentru nimicuri. Fara rugaciune, inca ne enervam usor pentru fleacuri. Nu noi biruim, Hristos biruie in noi. Nu vom primi sarcini cu care sa nu ne descurcam. Este o nenorocire sa nu ne impartasim, deoarece creste puterea celui viclean.
Singura salvare este de la Dumnezeu. Pacatul obtureaza accesul la lumina si sporeste intunericul. Pacatul este putrefactie, stare de abatere de la datorie, este depravare si idolatrie. Doar Dumnezeu ne arata cum sa scapam (Mitropolitul Ierothei Vlachos, O noapte in pustia Sfantului Munte - Convorbire cu un pustnic despre Rugaciunea lui Iisus, Editura Predania, Bucuresti, 2011, p. 55. Vezi si Fericitul Augustin, Marturisiri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1985, p. 65). Daca un pagan ar vedea pacatele noastre, s-ar converti la crestinism?!
Fericit este cel ce azi s-a ridicat, chiar daca ieri a cazut. Fericit este cel ce se uimeste la fiewcare pas de imensitatea iertarii si a iubirii propuse pentru vesnicie. In orice timp vine patima, fericit este cel ce o taie de indata. Fara iertare, nu ar exista nici un fericit.
Vrand sa scapam de pacate, sa fim atenti sa nu ni se adauge. Cinci cetati de pe Valea Iordanului au fost distruse pentru pacatul nemilostivirii: Sodoma, Gomora, Admah, Zeboim si Zoar). Pentru pacatul lui, Adam a stat in iad 4612 ani, pana l-a eliberat Cel inviat. Omul se tulbura din cauza pacatului, iun loc sa caute despatimirea si linistea. Fiecare om are dreptul la o fericire nealterata de pacat. Are dreptul sa doreasca Imparatia Cerurilor si plecarea din tara pacatului.
Pacea sufleteasca vine dupa un razboi duhovnicesc. Intr-o lume obosita, crestinismul aduce prospetime. Mai mult, ne învață cum să reprimăm înfierbântarea, cum să potolim mânia, cum să stimulăm fapta bună, cum să evacuăm gândurile viclene. Nu devenim fără de păcat, dar căderile sunt mult mai rare și de o intensitate mult mai redusă. Până la urmă, păcatul este o boală. O boală care atrage moartea. Dar nu este o boală incurabilă. Credința ne curăță de orice păcat.
Îndemnul Sfântului Ioan este ferm: Caută mai bine să răzbați! Nici nu știi cât ești de aproape! Pentru a scăpa de păcat, ai nevoie de două lucruri: neagonisire și caritate. Ești dorit în rai! Nu te amăgi că păcatele tale sunt ușoare, de parcă ar putea fi mai grele de atât! Nu te dezvinovăți, nimeni nu este fără păcat înaintea lui Dumnezeu.
Ca să scape de debite, omul trebuie să își recunoască falimentul. Iertarea de păcate este un dar așteptat, dar nemeritat. A fost canonizată sfânta Arsenia Sebryakova (1833-1905, contemporană cu sfântul Ioan de Kronstadt). Această cuvioasă vorbește despre lupta cu păcatul, singura stare a sufletului prin care toate darurile duhovnicești ajung la om. Despătimirea aduce o liniște statornică, pace în minte, trezvie în gânduri. Câng gândurile noastre se liniștesc, atunci și noi ne liniștim.
Omul trebuie să își liniștească cugetul. Se agită doar cel ce are o datorie imensă și îi este frică de cămătari. Prin iertarea adusă de Hristos, omul nu se mai gândește cum să scape de datoria lui, ci cum să ajute pe alții. În locul păcatului, omul nou pune virtutea (Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, București, 2013, p. 180). Păcatul este dăunător, fără îndoială. Nimeni nu este atât de nebun să se îndoiască că focul este fierbinte. Sfântul Ioan vine cu sfaturi concrete: Indiferența să nu ia loc evlaviei, superstiția să nu ia loc credinței, înșelătoria să nu ia loc adevărului, șarlatania să nu ia loc iubirii.
De câte ori o generație redescoperă Evanghelia, un capitol nou de viață începe. Fiecare generație are oportunitatea să afle cât mai curând că nefericirea se naște din dispreț și că doar adevărul exorcizează de frică. Hristos nu doar rostește adevărul, El este adevărul. Omenirea a învățat ceva de la El, ceva ce nu va uita niciodată. Dacă vrem să scăpăm de Lucifer, trebuie să urcăm pe Golgota cu Hristos.
Ca să scapi de un coșmar, trebuie să te trezești. Nu vom simți că suntem iertați decât în momentul în care nu vom mai săvârși păcatul. Nici un om nu poate fi conceput în afara relației cu Dumnezeu. Singura însănătoșire este asemănarea cu El. Fugim de păcate, ca de șerpi ce mișcă în voie.
Principiul credinței este sinceritatea: Cine se minte singur că nu este strâmb, acela nu poate fi fericit. Cel ce luptă să își facă un renume își pierde numele (Teșu Solomonovici, Talmudul, cartea sfântă a evreilor, Teșu, București, 2008, p. 108). Avem multe oportunități să ne oprim de la rău. Să aducem jertfă lui Dumnezeu gândurile nemușcate de fiare. Să înțelegem că separarea de lumină este întuneric. Păcatul este întunericul care nu Îl lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi. Păcatul nu se vindecă prin metode, ci prin har.
Oamenii obișnuiau să trăiască într-un stil creștinesc, care îi ajuta să depășească orice frică. Ei nu uitau că este cu neputință ca Dumnezeu să fie rău. Bun fiind, este iertător de păcate. Viața noastră sunt virtuțile. Iar dacă ni se cere altceva, ne înfundăm urechile! Noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu după dragostea Sa. În cele mai cumplite necazuri, mângâierea Lui nu ne părăsește.
Omul se pedepsește singur atunci când refuză iertarea. Este o restaurare deplină, o uimire peste așteptări. Sunt lacrimi care ard și sunt lacrimi care ung. Ard păcatul și ung ca un balsam. Când părăsim păcatul, frica dispare. Omul nu mai este îngrozit nici de lungimea Căii, nici de oboseala implicată. Astfel se explică curajul martirilor din Makassar, Kawangkoan, Umm Shanqa sau Dekemhare.
Nu este distractiv să nu faci nimic, când este atât de mult bine de făcut. Nu vremurile sunt grele, păcatele sunt grele. Necuratul vrea să ne dezarmeze spiritual. Mai întâi, încearcă să ne ofenseze. Urmează scăderea încrederii în valorile pe care le respectăm. Pe cât posibil, necuratul vrea să genereze ură, în locul dragostei firești. În final, fără arma Crucii omul este distrus. Întotdeauna, dezarmarea se face cu forța. Pentru a nu fi dezarmați, oamenii nu trebuie să se lase capturați. Cel mai mare păcat este să nu îți pese de nimic, nici de tine. Oamenii au aceleași păcate de secole, deoarece necuratul este același și ispitește la fel.
Virtutea nu poate fi găsită unde nu există, dar nici nu poate fi negată unde abundă. Doar păcatul scurtează viața. Hristos nu a venit să pună capăt morții Sale, a venit să pună capăt morții noastre. Există două zile pe săptămână pentru care nu trebuie să ne îngrijorăm: cea de ieri și cea de mâine. Nu ne trebuie nimic în afara strictului necesar.
Dumnezeu îi cere omului fermitate în lupta cu păcatul. Un exemplu grăitor este Iosua. Ierihonul a fost capturat în scurt timp, asediații nu își epuizaseră rezervele de grâne. Opulență și imoralitate, asta oferă lumea romană, bună doar pentru cuceritori, dar nemiloasă cu cei cuceriți. Vikingii care purtau blăni de lup se pare că împrumutau și ferocitatea acestora, se bestializau. Acești berserkeri au fost scoși în ilegalitate de codul creștin, care condamna astfel de practici demonice. Păcatul naște deznădejde, iar deznădejdea naște nerușinare.
Cel Atotprezent este dispus să ne ierte absențele. Sfântul Ioan de Kronstadt este ferm: Lasă cele deșarte pe seama celor deșerți! Apropie-te de bogăția Împărăției! Toată puterea își stă în inimă. O inimă ușoară îți va da senzația de bine. Creatorul ne trimite doctori, care să ne învețe smerenia. Aceștia sunt necazurile prin care trecem, pentru a scăpa de păcat. Inima bolnavă de păcat nu poate deveni păstrătoare validă a vieții. Înțelepciunea vine din iubirea pentru dușmani. Cea mai mare prostie este ura. Ne-am obișnuit atât de mult cu povara păcatului, încât uneori nu o mai simțim și chiar o sporim, fără să ne dăm seama.
Unde lipsește smerenia, nu poate supraviețui nici o minune. Într-o clipită ne poate mântui Domnul! Postul înseamnă ore suplimentare de rugăciune, de luptă cu păcatul. Doborâți de păcat, încă ne putem ridica de pe podea. Hristos a învins păcatul. Când cineva vrea să biruiască pe altcineva, trebuie să intre pe teritoriul lui. Oricine vrea să învingă moartea, trebuie să moară. Numai cine cunoaște oroarea morții prețuiește învierea. Moartea poate fi îndepărtată numai cu condiția ca păcatul să fie îndepărtat. Bătălia decisivă s-a dat deja. Moartea este plată pentru păcat, dar în Hristos nu este păcat, deci moartea nu Îl poate stăpâni.
Sfântul Ioan de Kronstadt este categoric: Părăsiți păcatele, care vă țin legați de necuratul și vă înăbușesc sufletele! Abia când oamenii vor vedea o lume fără dragoste, vor înțelege ce înseamnă ateismul. Păcatul sporește mai degrabă nevoile, decât mijloacele de a satisface aceste nevoi. Păcatul ne desfigurează, dar Hristos ne reconfigurează. Copilul este fericit, deoarece nu este obsedat de păcat.
Păcatul tâmpește și nimeni nu are nevoie de tâmpiți. Omul este ca un radio, câte unul captează numai bruiaje. Există o singură piedică în calea vindecării: nemărturisirea păcatului. Păcatul este distanțare. Riscul distanței este să nu Îl cunoști suficient de bine pe Cel de care te-ai depărtat. Mesajul evanghelic are claritate și profunzime. Este un curs de viață pentru copii și părinți.
Inima devine liberă atunci când stârpim din ea legea păcatului, iar poruncile divine reprezintă unica lege a ființei noastre. Sufletului îi este împărtășită atunci o stare de desăvârșire și iubire. Astfel, omul dobândește un alt cuget, anume cugetul lui Hristos, precum și o altă înțelegere, aceea care era și în Hristos. Fiecare credincios care renunță la păcate este hărăzit cu un dar aparte al lui Dumnezeu. Acest dar este legătura care ne ține uniți cu minunatul Trup al lui Hristos. Dar totul începe cu renunțarea la păcat.
Mai întâi de toate, omul meditează la cât de admirabil este modul în care Dumnezeu Își poartă Crucea. Când omenirea petrecea închisă în întuneric și doar luminarea profeților trezea - deși într-un mediu restrâns - dorința și posibilitatea de a vedea lumina, a venit Hristos, Lumina cea adevărată. În al doilea rând, Crucea este indispensabilă, ca o condiție a vieții asumate. În ea se vădește pulsul și dinamismul vieții. Căderea omului este o abatere, a ignorare a Crucii. Marea tragedie a omenirii este neînțelegerea jertfei. În al treilea rând, la o evaluare corectă în relația dintre Dumnezeu și om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit și dăruiește din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat.
Omul neîndreptat și-a furit un program care Îl exclude pe Dumnezeu și legiferează păcatul. Omul trăiește lacom, avar și destrăbălat, ca un adolescent rebel care nu mai ascultă de părinți. Sfântul Ioan de Kronstadt este categoric (Să nu ne stea capul doar la ghiftuială și la bețivăneală) și oferă exemplul pruncului, căruia nu îi pasă cu ce fel de haine este îmbrăcat. Totuși, iadul este plin de suflete care nădăjduiau să ajungă în rai. Dar fără renunțarea la păcat, totul rămâne o minciune. Adevărul debutează cu despătimirea.
Biblia nu îi spune omului că există rău în lume. Omul știe deja asta. Biblia îi spune omului că răul nu va scăpa nepedepsit. Semnul credinței creștine în viața veșnică este faptul că omul nu este panicat de ideea pedepsei pentru păcat, deoarece știe că Hristos poate ierta orice păcat. Știe că Dumnezeu nu a făcut raiul ca să îl țină gol. Calea de a evita pedeapsa este smerenia. Omul smerit nu mai păcătuiește, deoarece harul îl înțelepțește. Cea mai mare bogăție este una singură și nu poate fi înlocuită: este aceea de a fi veșnic cu Dumnezeu (Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Deva, 2006, p. 16).
Păcatul este direcția greșită a vieții. Este trenul greșit în care omul se urcă din neatenție. Capcana în care este prins cel neglijent. Păcatul nu este un dușman imaginar, ci obstacolul din calea fericirii veșnice. Adevărata miză este să nu ajungem la deznădejde.
Păcatul este doar o hoție. Omul suferă, deoarece este ghimpuit de materialism. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuiește să păstrăm numele lui Dumnezeu în noi, să nu îl pierdem, pentru că va fi mai greu să o luăm de la început. Cum ai împrăștia o mână de nisip, așa încearcă necuratul să ne împrăștie rugăciunea. Doar un om păcătos consideră rugăciunea o inutilitate. Deci, păcatul ne fură rugăciunea. După o rugăciune nevrednică, sufletul bolește. Pentru vindecare, avem nevoie de Pâinea mântuirii, deoarece pâinea materială, ca element central al economiei terestre și combustibil al vieții de aici reprezintă voia proprie, transformată în obsesii și idoli (Gabriel Liiceanu, Despre seducție, Humanitas, București, 2007, p. 65).
Hristos, Cel mai nevinovat, a primit să fie pedepsit pentru inepțiile noastre. Cât de greu au ieșit acele piroane, care au împroșcat sânge dumnezeiesc. Dumnezeu este pretutindeni, nicăieri nu putem fi departe de El. Dumnezeu ne dăruiește cu prisosință. Dacă nu ar fi așa, am arde în păcatele noastre.
Principiul credinței este sinceritatea. Cine se minte nu poate fi fericit. Când salvezi un copil dintr-o apă adâncă nu te gândești nici la curentul apei, nici la inteligența copilului, ci pur și simplu sari în apă. Pământul nu este singurul pentru care merită să muncești și să te lupți, mai există cerul îngerilor, o miză mult mai importantă. În fața Celui etern nu contează realizările, ci sufletul pur.
Doar în Biserică deprindem conjunctivul paulin: Să vă osebiți de păgâni! Să vă faceți pildă! Să vă apropiați de scaunul harului! Să vă bucurați pururea! Să vă umpleți de Duhul Sfânt! Să vă îmbărbătați! Să vieze Hristos în voi! Să vă lăudați în Crucea Lui! Să vă îmbrăcați în lumină! Să primiți pacea Lui! Doar în Biserică aflăm un mare adevăr: Cel ce ne-a dat harul, nu are de gând să ni-l ia.
Năzuința de a cerceta adevărul nu poate fi înăbușită. Cei ce își acordă viața după adevăr sunt fericiți. Cei din a căror buze iasă doar adevărul sunt fericiți, pentru că Duhul Adevărului sălășluiește în ei. Acest adevăr este transmis întreg în Biserică. Pentru a fi declarați biruitori, să ascultăm de adevăr. Sfântul Ioan de Kronstadt este un pedagog plin de har, care ne îndeamnă să nu construim clădiri care se vor surpa, ci mai degrabă să construim caractere.
Este impardonabil să avem atât de mult timp de pregătire și să fim nepregătiți. Nu vom primi nici o sarcină peste puterile noastre, cu care să nu ne descurcăm. Numai că adevărul nu trebuie să placă, ci să vindece. În Biserică găsim iubirea divină, balamaua care ține întreaga planetă. Biserica este o școală, unde Tatăl își învață copiii cum să nu alunece sub roțile trenului. Copiii se joacă, nu văd șerpii, dar Tatăl îi vede. Iar când copiii văd șerpii nu știu încotro să o apuce, dar Tatăl îi ghidează.
Tatăl îi iubește pe toți copiii, dar îi iartă doar pe cei care cer iertare. El însă așteaptă să îi ierte pe toți. Fără educația iertării, sufletul nu poate deveni mai bun. Niciodată să nu confundăm un mic eșec copilăresc cu înfrângerea totală. Cea mai trainică prietenie este între copiii care citesc aceeași Carte și se bucură în aceeași Casă. Ca să distrugi civilizația creștină nu este nevoie să distrugi Cartea, ci doar să încurajezi oamenii să nu o mai citească.
În Biserică, cu cât greutățile sunt mai mari, cu atât rugăciunile sunt mai profunde. Cel ce a creat Raiul ne-a dăruit toate facilitățile de a-l dobândi. El știe durerile noastre și dorește să râvnim cu ardoare viața veșnică. Cea mai mare capcană este să credem că am scăpat de patimi, să ne amăgim că nu avem nevoie de Biserică.
Biserica este tranșeea unde începi să își trăiești viața. Este locul primirii entuziaste a lui Dumnezeu. Este momentul eliberării de rigiditate. Este locul primirii ajutorului din partea Fraților emigrați în altă Țară. Este scăparea de ispita că totul va eșua. Cel ce studiază Scriptura toată în Biserică nu mai are timp să o încalce. Nu ajunge să nu mai fim bolnavi. Trebuie să fim din ce în ce mai sănătoși. Este o adevărată nenorocire să nu împărtășim multă vreme. Dacă nu ne împărtășim, crește puterea celui viclean în noi.
In Biserica invatam sa raspandim bucurie din suferinta noastra. Ca sa fie frumos, un suflet trebuie sa semene cu o biserica. De la Iisus incoace, nu exista alta solutie decat iubirea. Dinastia sfintilor mosteneste vesnicia. Auzind de sfinti, demonii tremura. La fiecare acatist.
Omul este sarac si flamand, tocmai de aceea Dumnezeu ii apare sub semnul Painii. Lumea este o gara, in care mii se intalnesc, dar nici unul nu poate ramane. Nu trebuie sa cadem la nici o intelegere cu talharii. Desi Statia este atacata, nici fortele hadesului nu o vor birui. Având în vedere atacurile lupilor, turma este în siguranță doar alături de Păstor. Nu urma scapă turma, ci Păstorul scapă turma.
Una este să scoți săgeata din rană, alta să vindeci rana. Pentru a continua lupta cu propriile patimi, cel rănit trebuie internat în spitalul de campanie. La război, ca la război. Biserica este zidită pe o convingere puternică, învierea. Creștinismul nu se bazează pe hazard conjunctural, ci pe victoria în luptă. Minciunile actuale comit un păcat al omisiunii: Povestea nu începe de unde ar trebui. Când adevărul nu este cunoscut în întregime, este doar calomnie și iertare. Adevărul nu poate fi decupat după bunul plac al unor conducători temporari. În ceea ce îi privește pe membrii Bisericii, întrebarea se pune dacă mai sunt ei azi copleșiți de ideea învierii.
Biserica înseamnă solidaritate, rugăciune ca toți ucenicii să fie una, să nu se poticnească, să nu se îngrijoreze, să imite viața Lui, să nu se complice cu fleacuri, să nu uite imaginea de ansamblu, să nu omită grija față de săraci, să nu înțeleagă eronat misterul, să păstreze valorile nealterate, să se concentreze doar pe ceea ce este vital, să nu fie corupți și să nu pună la îndoială minunile.
La Înălțare, Domnul Hristos devine nevăzut în Palestina, pentru că devine prezent peste tot. Toată creația devine Biserică, iar iubirea este extinsă la nivelul întregului cosmos. Este trambulina care ne azvârle în rai. Ne ajută să scăpăm de agațamentul morții.
Biserica este laboratorul mântuirii. De la coasta extrasă a Evei am ajuns la coasta străpunsă a lui Hristos. Ca noi să trăim altfel, cu Altcineva. Biserica înseamnă să pescuim împreună cu Hristos. Nu este vorba despre producția de pește oceanic. Nu pescuim în ape otrăvite. Ne învățăm copiii cum să pescuiască și ce să facă cu surplusul de pește. Doar cine nu are izvor limpede bea din balta murdară. Neapărat, trebuie să Îi urmăm lui Hristos! Totul este al Lui, nimic al nostru. El vrea să împartă veșnicia Lui cu noi (Michel Henry, Eu sunt Adevărul, Deisis, Sibiu, 2007, p. 219. Vezi și James Bernstein, Uimit de Hristos, Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 274).
Există o tensiune între istorie și Împărăția lui Dumnezeu, între lumesc și idealul creștin. Tensiunea nu se poate rezolva decât în Hristos. Mântuirea se realizează așezându-ne sub Revelație, nu deasupra ei. Creștinismul nu este rodul căutării omului, ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. Scopul este unirea cu Dumnezeu și se realizează în Biserică. Așadar, Biserica nu este o invenție umană, ci un dar divin, o modalitate de intrare în comuniune cu Sfânta Treime. A mărturisi pe Hristos înseamnă a declara război necuratului. Forța ateismului constă în ingredientul demonic (adevărul răsturnat).
Credința nu anulează lumea, ci dorește ca aceasta să fie sfințită prin puterea divină și promovează normalitatea și setea de bunătate. Lumea este făcută pentru creșterea spirituală a oamenilor în comuniune. Fără oameni, lumea nu ar avea nici un rost. Singura piedică este păcatul, care nu trebuie justificat, ci părăsit. Cu cât oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult simt comuniunea dintre ei. Datorită învierii lui Hristos, pericolul ca umanitatea să dispară ca specie nu mai există. Odată alungată această temere, omul poate munci nestingherit la propășirea binelui. Toată omenirea este chemată să se adune, să se regrupeze, în Dumnezeu. Hristos este Capul, în înțelesul că ne recapitulează, ne cuprinde, pe toți în iubirea Lui.
Este evident că nu există mântuire în afara Bisericii. Dumnezeu restabilește omul în starea de comuniune personală cu El. Primim premisele unei vieți noi, veșnice. Mântuirea înseamnă victorie. Cine atacă Biserica pierde mântuirea, pentru că Îl neagă pe Hristos ca Dumnezeu. Sfântul Ioan de Kronstadt este convins că prin iubire de Dumnezeu aparținem cerului. Dar este nevoie să ne rugăm îndelung, pentru ca inimile noastre răcite să primească căldură. Voia divină este aceea ca noi să nu ne rugăm în grabă. Bolile sufletului trebuie tratate fără cocoloșeală, fără menajamente (nu alintate cu comprese calde, ci răstrignite). Să renunțăm a mai analiza felul în care oamenii se flatează singuri, pentru a înțelege nevoia de a nu cădea pradă îmbătrânirii prea devreme a sufletului.
Biserica înseamnă unirea sufletelor celor ce cred în jurul altarului. Înseamnă misterul, de neexplicat unui sceptic, prin care un păcătos este iertat de pedeapsa veșnică. Pentru a coace o pâine sau chiar pentru a înșuruba o piuliță, avem nevoie de efortul celorlalți, de o muncă în echipă. Doar să nu rămânem corigenți la iubirea Lui. Istoria este o serie de eșecuri în care - în final - se salvează doar cei ce cred. Dumnezeu nu poate fi șterpelit din inimă (Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia - cerul pe pământ, Deisis, Sibiu, p. 171).
Apocalipsa nu îngrozește lumea, ci o farmecă. Amatorii de dezastre doar o citesc cu spaimă. Fiarele Apocalipsei persecută doar Biserica - rămasă redusă numeric - nu și omenirea în general. Totuși, viziunea este luminoasă: Nu va fi nevoie nici măcar de soare în eshaton, pentru că Dumnezeu îi va ține locul. La final, Hristos și Biserica rămân împreună pe vecie. Aceasta este de fapt esența mesajului: Domnul vine degrabă, îndată, iute. Biserica este un punct de prim ajutor, ca în război. Răniții sunt bandajați, iar boala dispare. Existența noastră se mișcă între naștere și veșnicie. (Răzvan Codrescu, Introducere în creștinism, Christiana, București, 2016, p. 232).
Epoca prezentă preferă semnul față de lucrul semnificat, copia față de original, imaginația față de realitate, iluzia față de adevăr. Viața duhovnicească este privită cu rezervă de către omul modern, prins cu afaceri și distracții. Viața - spune Sfântul Nicolae Velimirovici - nu ar putea fi închipuită fără acestea trei: fericirea, nefericirea și moartea. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea este îngăduința lui Dumnezeu, iar moartea este biruința lui Dumnezeu. În fericire și în nefericire oamenii pot alege să nu își amintească de Dumnezeu, dar în moarte sunt siliți să o facă.
Totdeauna întregul este mai lămurit decât partea. Este mai lesne de văzut un stejar decât o ghindă. Este mai lesne de văzut o trăsură decât o roată. Este mai lesne de văzut un om, decât o mână. Pentru a înțelege natura creată, omul nu trebuie să privească doar ghinda, roata sau mâna. Dumnezeu este cea mai mare și cea mai dăinuitoare limpezime. Viața duhovnicească înseamnă să vezi dincolo de limitele fizicii, este o metafizică spirituală extrem de antrenantă. Natura întreagă se aseamănă unui pian, în care oamenii sunt clape. Orice clapă ar atinge omul, ar auzi ecoul sufletului său.
Sfântul sârb oferă cinci imbolduri, cinci principii de viață pentru o viață duhovnicească sănătoasă: Să nu primeze niciodată câștigul personal, să nu iubim doar rudeniile de sânge, să nu ajutăm doar comunitatea noastră, să respectăm conștiința altora și să avem simțământul prezenței lui Dumnezeu. Aceste imbolduri ne vor feri de egoism și de mândrie. Teoriile despre egoism nu se pot adeveri prin natură. Oamenii se grăbesc foarte tare să paseze vina asupra altcuiva pentru răul lor. Răutatea omului poate umple toată natura de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. Pentru sfinți, natura este milostivă. Pentru cei necurați, natura este răzbunătoare.
Nenumărați oameni lucrează de dimineața până seara fără a cugeta nici o clipă la cele veșnice. Dumnezeu tace și continuă să ajute neîncetat. Încă se mai întâlnesc suflete simple, cu extrem de multă bunătate și neprihănire. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple dacă ar studia filosofia modernă? S-ar îmbolnăvi, așa cum se îmbolnăvește un om sănătos dacă ia medicamente ca și cum ar fi bolnav. Lumea ne sperie, dar Adevărul ne îmbărbătează. Conținutul principal al istoriei este rezolvarea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu, întocmirea unor principii de viață duhovnicească (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Predania, București, 2009, p. 30).
Ortodoxia nu convinge, ea seduce. Icoana se contemplă, după cum Euharistia se consumă. Secularizării nu îi putem opune decât sfințenia vieții. Te poți îndrăgosti de mai multe ori, dar ai grijă să fie de aceeași Persoană. Mai ales că toate cuvintele Îi sunt ireproșabile. Vom reuși să facem ceva în viața noastră duhovnicească doar atunci când vom purcede la un bilanț zilnic al împlinirilor și al neîmplinirilor. Asemenea unui atlet care dorește să progreseze și își urmărește detaliat îmbunătățirile, așa să procedăm și noi, urmărind cu strictețe reacțiile și atitudinile pe care le avem pe parcursul unei zile. Să ne străduim în fiecare zi să facem mai puțin rău decât ieri.
Dumnezeu ne inițiază în tainele iubirii Sale. Biserica Răsăritului este condusă de către Răsăritul cel de Sus. Deși cuvintele Domnului Hristos pot părea șocante, ele sunt pacifiste. Evanghelia nu șochează, ci ne ajută să ieșim din starea de șoc în care eram înainte. Nu trebuie să așteptăm un șoc (divorț, cancer) pentru a ne apropia de Dumnezeu. Este șocant că nu ne rugăm pentru cei aflați în zone de război. Cea mai mare lipsă nu poate fi decât lipsa lui Hristos. Vom ajunge în rai, dar știm ce să facem acolo? Frustrarea iadului este să știi că vei fi pedepsit veșnic pentru niște păcate pe care le-ai fi putut evita.
Cine consideră singura Soluție ca fiind o tâmpenie, rămâne cu problema nerezolvată. Atâta vreme cât viața duhovnicească nu se va umple de speranță, materialismul ne va sufoca. Iar demonizarea adversarului nu este deloc un principiu evanghelic. Noi luptăm cu patimile din noi, nu etichetăm pe alții. Facem curățenie în sufletul nostru, înainte de oriunde altundeva.
Ucenicul are noua cai: Fericirile evanghelice. Cei saraci cu duhul nu sunt debili mintal, ci singurii care isi dau seama de dobitocia lor. Cei intelepti sunt cei ce isi folosesc talantii doar pentru a nu rata invierea, indiferent de corul de fluieraturi din jur. Frica e doar pentru incepatori, de acum am scapat de ea. Acum este iubire. Am schimbat tinta, deci vom schimba si tinuta morala. Desi istoria este o insiruire de esecuri, se salveaza cei ce - in final - cred. Omul neimplinit este cel nu stie ce sa implineasca.
Cel ce crede se smereste. Cel ce se smereste se imblanzeste. Cel ce se imblanzeste pazeste poruncile. Cel ce pazeste poruncile se lumineaza (***, Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini, Editura Humanitas, Bucuresti, 2018, p. 15). Numai cine s-a departat de uraciune se poate apropia de Mangaietorul. Cea mai periculoasa ispita este gandul ca vom fi starpiti. Dar Dumnezeu nu vrea sa ne nimiceasca. El este lumina, ne da stralucire. El este viata, ne da putere. El este inviere, ne da curatie. El este adevar, ne da binele.
Creștinismul a fost lepădat ca sistem de referință din mai toate structurile de conducere ale planetei. Actuala criză este una a moralității pierdute. Totul a pornit de la lăcomia fără margini, de la psihoza consumeristă. Este o criză a credinței, o lipsă a credinței. Sfântul Nicolae Velimirovici răspunde la o întrebare urgentă: Ce trebuie să facă un creștin? Iar răspunsul este clar: Cu un ochi să plângă (pentru că săracia altora îl afectează și pe el) și cu un ochi să râdă (pentru că visul de aur al prosperității neîntrerupte, al progresului continuu, al binefacerilor globalizării, al consumului nesfârșit a ajuns într-un impas).
Viața este ca o oră de matematică: adunăm și scădem, împărțim și înmulțim. Omul se poate întâlni cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la dansul frunzei la adierea de vânt, de la jocul unui copil la lacrima unei mame. Suntem cu toții în brațele lui Dumnezeu. Răutățile celor de pe margine chiar nu ar trebui să ne afecteze.
Ne cutremurăm gândindu-ne că Dumnezeu este cu noi, nepregătiții. Ne minunăm că Dumnezeu este cu noi, neglijenții. Doar harul Lui ne ține în viață și ne ferește de necazuri și mai mari. Cu cât înaintăm în Dumnezeu, cu atât ne îmbogățim cu adevărat. Prea ușor suntem tentați să renunțăm din cauza unor ironii inutile. Prea mulți am uitat să biruim această ispită. Prea des suntem surprinși pe nepregătite de către cei ce ne ironizează credința. Cuvintele de ocară se vor risipi. Dar credința va rămâne.
Fără credință, omul nu doar că ajunge în iad, dar prinde și cele mai proaste locuri de acolo. În schimb, cei ce se apropie de Dumnezeu se luminează.
Acum doar ne scuipa, urmeaza sa arunce cu pietre. Dar Dumnezeu ne va fi la fel de aproape, nu va mai fi o varietate de distante (Adrian Sorin Mihalache, Lumina celui nevazut, volumul II, Editura Basilica, Bucuresti, 2016, p. 340). Dupa necazul ironizarii, vine mangaierea harului.
Credinta este curajul de a marturisi adevarul. Ni se arata biciul, dar nu ne ustura spatele. Presa ateista se grabeste sa anunte ca religia va disparea in 2035, datorita prosperitatii economice fara precedent. Cei superficiali pot lua drept veridice astfel de titluri si usor pot fi inselati si pot ironiza pe cei ce nu sunt manipulati de astfel de speculatii. Pentru persecutori, nu există creștini practicanți și nepracticanți. Nu mai stă nimeni să trieze turma. Cine nu vrea să fie cuvios, poate deveni mucenic.
Ce ne lipsește pentru a înțelege? O viață curată! În luptă cu murdăria, simțim cât de tare ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu lumea ne va salva de la moarte. Dimpotrivă, lumea este oglinda morții noastre. Avem o mare nădejde în iubirea lui Dumnezeu. Cel ce dăruiește altora curaj, își sporește curajul lui. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi, își sporește propria lui sănătate (Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 172).
Dumnezeu este respins chiar de către ai Săi. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că această respingere este plină de perfidie. Cei ce Îl resping au o înfățișare aparent binevoitoare, dar de fapt sunt plini de indiferență. Nici nu au vrut nici să creadă, nici să Îl înțeleagă. Totuși, nu a fost respins de toți. Permanent au existat primitori sinceri ai mesajului adevărului, care și-au asumat riscul persecuției.
Frica este doar pentru începători. Dragostea transformă omul și îl vindecă. Uneorin lipsește doar curajul. Dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu, viața lui se va schimba negreșit, va scăpa de frică și nu va lăsa răului nici un gemuleț de intrare. Sfântul sârb Nicanor Savici, apostol al creștinismului australian, reia o încurajare a conaționalului său de la Ohrida: Nu avem motiv de frică, Dumnezeu este dragoste! Ironiile ateilor să nu vă descurajeze!
Țările ortodoxe nu apar în statisticile negative: cea mai mare rată a abandonului școlar este în Bangladesh, cele mai multe adicții de jocuri de noroc sunt în Australia, alcoolismul juvenil este o problemă majoră în Danemarca, frica de boală este mai prezentă în țările cu cele mai bune spitale (Austria, Elveția), cele mai multe crime sunt în Jamaica, Honduras și El Salvador, cea mai coruptă țară este Ciad, 85% dintre bărbați sunt obezi în Nauru, cei mai nefericiți se declară egiptenii, cele mai multe sinucideri sunt în Lituania (Claire Cook-Stanley, Seeing the Bigger Picture, OMara Books, London, 2012, p. 127).
Pentru suflet, nu este durere mai mare decât defăimarea. Hristos pe Cruce nu era ajutat de nimeni, ci era batjocorit și blestemat. Exact acolo ne întâlnim cu El, pe Cruce. Dumnezeu este singurul care poate să descopere omului adevărul și să îi mângâie sufletul cu nădejdea. Ascultarea este sursa de putere a omului ce luptă cu patima defăimării. Tot ceea ce este rău, inclusiv defăimarea, este doar accidental. Omul să nu se tulbure când este defăimat chiar de către cei pe care i-a ajutat. Este înfricoșător cât de mult a crescut atașamentul oamenilor față de luciferism.
Nimic nu este mai puternic decât adevărul: Noi oferim dragoste, nu pribegim în căutarea ei. Dumnezeu să încapă în viața noastră. Astfel, un creștin nu va defăima pe altul. Se va feri de desconsiderare, înjosire, insultă, ocară, flecăreală, afront, perfidie. Chiar dacă trenul nostru este jefuit pe drum, va ajunge la destinație și nu va fi respins.
Din păcate, alcoolismul numără mai mulți adepți decât creștinismul și budismul la un loc. Mulți aud că bat clopotele, dar nu știu la care biserică. Ateii spun că este obositor să fii deștept și încurajează indiferența morală. Martin Page (Cum m-am hotărât să devin prost) spune chiar că meditația rănește, de vreme ce zilnic se lansează mai multe bombe decât declarații de dragoste. Cu cât ești mai deștept, cu atât ceilalți te vor considera mai prost.
Oricine se împotrivește voinței lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voinței oricui, subliniază Sfântul Nicolae Velimirovici. Dacă toate minciunile s-ar strânge în una singură, aceasta ar fi: Hristos nu este Dumnezeu! Ne împărtășim nu doar pentru că au venit Paștile, ci pentru a fi mereu cu Hristos.
Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește că nici un străin nu are încredere în alt străin, dar o rudenie are - de obicei - încredere în altă rudenie. Deci, când între doi străini vine credința, ei se fac rudenii. Când îngrop o rudenie, eu - cel viu - îngrop o parte din mine împreună cu mortul. Și mă întorc acasă aducând în sufletul meu o parte din cel mort. Ei bine, Hristos a vărsat toate lacrimile pentru noi, rudeniile Sale, până la ultima picătură. A vărsat tot sângele, până la ultima picătură. Nu S-a menajat. Nimeni nu va plăti niciodată mai mult pentru noi decât a plătit Hristos. Să nu ne grăbim să renunțăm, chiar dacă uneori ne este teamă. Să ne recâștigăm demnitatea, așa cum mozambicanii de azi (din Quelimane, Beira, Pemba sau Mabote) vor să își recâștige demnitatea avută în timpul dinastiei Maravi, de dinainte de ocupația portugheză.
Nu avem nevoie de plan de rezervă, Dumnezeu este mereu disponibil. Cel ironizat vede lumea prin ochii lui Hristos. Vede lumea de pe Cruce, numai de acolo se întrezărește învierea. Hristos câștigă mereu și nu pierde niciodată. Rugăciunea Bisericii este foarte puternică (Sfântul Nicolae Velimirovici, 105 capete despre minuni, Egumenița, București, 2011, p. 47).
Fiecare croitor avea un ac în piept, fiecare tâmplar, deci și Iisus, avea un bețișor la ureche. De aici, ironia: Vine tâmplarul! Nu puteau să vadă dincolo de aparențe. Nu puteau să creadă în Cineva atât de bună. Li se părea prea frumos ca să fie adevărat. La început, Crucea era purtată de creștini pe frunte, asemeni evreilor, care purtau filacterii. Din cauza persecuțiilor și a ironiilor zilnice, au început să o ascundă. Azi, asistentele medicale și însoțitoarele de bord din statele nordice riscă să fie concediate dacă nu își ascund crucea de la gât. Iar ironiile sunt zi de zi prezente în presă. Mântuirea nu este imposibilă, dar nimeni nu s-a mântuit cu bomboane. Dacă suntem însetați în deșert, trecem prin spini pentru a ajunge la apă.
Creștinismul a învins elenismul, pentru că mesajul învierii este de nerespins. Ateii strigă de câteva sute de ani deja că vor să fie mai fericiți. Sunt ei?! În rai mergi doar de bună voie, în iad însă mergi și împotriva voinței tale. Singurul eșec este să nu ajungi la limanul mântuirii. Singura catastrofă este să nu te întâlnești cu Hristos. Să vorbești despre Dumnezeu doar atunci când ești întrebat, dar să trăiești în așa fel, încât alții să te întrebe despre El.
Iubirea divină ni se descoperă ca Viață. Rămâne - în același timp - o Taină. Riscul unei proaste înțelegeri este catastrofal, ne poate periclita traseul mântuirii. Dacă nu ar fi o Taină, ar putea fi o enigmă de fenul clusterelor, iar francezii de la CNRS ar fi încântați să studieze filologie și astronomie, doar pentru a ridiculiza credința. Dacă nu ar fi Viață, ar fi o iluzie, cea mai perfectă dintre ele (arianism). Maneaua eretică are același mesaj antihristic, chiar dacă nu mai răsună în coptă pe corăbiile venețiene, ci vibrează adesea în engleză pe rețele de socializare și la conferințe din întreaga lume.
Contemporanii au o soluție la îndemână: redefinirea învierii ca scop al vieții. Omul trebuie să scape mizerii. Să nu mai pună un fruct putred într-un vas cu fructe proaspete. Nici o haină murdară într-un dulap cu haine curate.
Adevărata cădere a Bizanțului nu este cea de la 1453. Abia pe la 1800 cad valorile bizantine, din cauza seducției iluministe. Mulți încep să pună la îndoială tot ceea ce înainte nici nu intra în discuție că nu ar fi așa. Pun la îndoială faptul că sfinții sunt modele și călăuze. Preoții devin brusc popii. Este epoca în care se fac tunuri din clopote, iar copiii creștinilor sunt înecați. Dincolo de absurdul ironiilor, sfinții din vechime se roagă alături de noi. Chiar dacă dușmănia venea de peste tot din jur, apostolii nu au renunțat. Era în joc soarta întregii lumi.
Creștinul nu dorește să schimbe circumstanțele, ci să se schimbe pe el în acele circumstanțe. Primii creștini nu se rugau ca persecuțiile să înceteze, ci să fie întăriți în răbdare și să nu cedeze. Lumea contemporană are impresia că problema secularizării nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiți aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viața viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu. Oamenii cred că secularizarea este firească, fără să știe că ea corupe sufletul. Degeaba este plină lumea de creștini, dacă aceștia sunt fricoși.
Omul contemporan se amăgește că nu mai este nimic de descoperit, că nu mai există o altă lume și asistă neputincios la abolirea eshatologiei. Puținii care se încăpățânează să păstreze vechile valori sunt priviți ca niște ciudați. Numai că secularizarea antrenează crispări de identitate. Ea nu oferă deloc un orizont veșnic, ci doar încearcă să prelungească timpul și să fugă de ideea de moarte. Secularizarea este o schimbare, o inversare a convingerilor teologice în idei politice, cu scopul de a realiza utopia belșugului pentru toți. Acest lucru este vizibil în ștergerea noțiunii de suferință, care avea un caracter mântuitor.
Fericirea terestră ca scop în sine este ținta majoră a secularizării. Doar declinul actual al țărilor bogate a mai reușit să frâneze acest plan anticreștin. Secularizarea dezvoltă o puternică atitudine consumatoare, a consumului de tot, de orice. Chiar și religia este privită ca un obiect de consum (portaluri, reviste, turism, construcții, servicii sociale). Ortodoxia are soluții, răspunsuri concrete și eficiente la stările secularizării: puterea înnoitoare a Tradiției, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăției spirituale a credinței, înduhovnicirea omului și a creației.
Biserica nu trebuie să se mulțumească cu o mărturisire convențională în lume, pentru a nu îl lăsa pe omul contemporan neajutorat și pentru a nu sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Conștientizarea acestei mizerii sufletești duce la pocăință. În Biserică, omul redevine el însuși. Purtat de valul secularizării, omul trăiește în mod tragic și amar propria lui cădere, din pricina invaziei concepțiilor și a dorințelor pătrunse de iubirea pentru păcat. Consecința este tentativa de justificare a păcatului, de auto-condamnare (Timotei 3, 11). Încă din vechime, creștinii au fost huliți, înjosiți, tratați ca niște infractori, trădători, nebuni.
Ateii consideră că profeția mesianică din Zaharia 9, 9 nu se referă la Hristos, ci la un general militar. Ateii spun că profețiile nu sunt porunci, dar ei nu cred nici în unele, nici în altele. Ateii contestă minunile, mai ales izgonirea demonilor. E cert, ateii au ales să nu mai lupte cu necuratul. Ateii spun că toți cei care se roagă nu primesc nimic. Nu au de unde să știe dacă toți cei care s-au rugat pentru mântuire au primit-o sau nu. Ateii spun că tâlharul pocăit de pe Cruce nu a ajuns în rai, ci doar i s-a promis ceva imposibil. Dar ei nu pot verifica unde este Dismas acum. Ateii îl acuză pe Hristos că nu respectă sabatul, trdând complicități vechi de secole în persecuțiile din zona mediteraneeană.
Gradinarul smulge o floare, pentru ca florile din jur sa propaseasca mai bine. Pentru a scapa de tristetea propriului iad, Hristos trebuie sa Se nasca, nu doar sa Se arate ca Invatator si Mantuitor (Sfantul Nicolae Velimirovici, Raspunsuri la intrebarile lumii de azi, vol. I, Editura Sophia, Bucuresti, 2002, p. 187). Un lac fără apă nu este lac. Un om fără Dumnezeu nu este om. Dumnezeu este bucuria și viața.
Omul trăiește pentru a cuceri nemurirea, nu pentru altceva, pentru a nu pierde nemurirea. Nimeni nu poate câștiga fericirea veșnică, decât dacă depășește bariera impusă de ateism, prin credință. Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă că tristețea înseamnă negăsirea sensului. Dumnezeu S-a mutat în satele în care copiii mor de foame. Scăpăm de tristețe făcându-i fericiți. Aceasta este slujirea dătătoare de bucurie. Pierzania este consolidarea definitivă a păcatului. Ca să nu ajungem acolo, este nevoie să facem milostenie.
La cât de agasantă este insomnia, nu este de mirare că vorbim despre somnul de odihnă în termeni eshatologici. La cât de dezgustător este un loc cenușiu, nu este de mirare că vorbim despre locul cu verdeață în termeni eshatologici. La cât de multă beznă este în noi, nu este de mirare că vorbim despre lumină în termeni eshatologici. La cât de atrăgătoare este blândețea glasului lui Dumnezeu, este firesc să ne îndrăgostim de El. La cât de oribil este războiul, este firesc să ne dorim pacea Lui.
Dumnezeu ne oferă perspectiva veșniciei. Suntem fericiți dintr-un singur motiv: că Îi aparținem Lui. Nu vom fi abandonați. Răspunsul Lui este dublu: mila și harul. Mila, ca iertare pentru toate cele trecute. Și harul, ca reprimire a capacității de a face binele. Cauza tristeții actuale este lenea omului contemporan de a se ruga așa cum se cuvine. Dumnezeu dă cu împrumut soarelui lumina, dă cu împrumut omului puterea. O mare bucurie ar stăpâni inimile noastre, dacă ne-am întrece în a face binele. Dacă am lupta cu cele trei primejdii care ne pasc în drumul către mântuire: mândria, nepăsarea și deznădejdea. Dacă nu vom risipi sentimentele negative, acestea se vor intensifica.
Omenirea cazuta si-a insusit cu timpul un fel nepotrivit de a se raporta la Dumnezeu si a devalorizat notiunile de bine si rau (Sfantul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei ce vor sa se mantuiasca, Editura Sophia, Bucuresti, 2000, p. 41). Tot mai putini oameni sunt fericiti, deoarece au inlocuit nadejdea mostenirii Raiului cu serviciile sociale. Sa lasam izbanda Biruitorului! Fara bucuria Lui, tristetea ne-ar domina (Sfantul Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Editura Predania, Bucuresti, 2009, p. 26).
Omul se poate vindeca de tristete, gasind bucuria credintei. Celor ce nu renunta nu li se imputineaza harul. Tristetea actuala este extrem de profunda. Cauza principala este absenta rugaciunii personale, lenea omului de a se mai ruga asa cum se cuvine. Din aceasta carenta se nasc multe spaime. Viata fara necazuri nu inseamna neaparat fericire. Cine vrea sa planteze ceva nou, trebuie mai intai sa smulga buruienile. Daca oamenii si-ar umple sufletele cu iubire, nu ar mai avea vreme sa se intristeze pentru nimicurile vietii. In bucuria iubirii, nu avem nevoie de masti. Tristetea noastra nu Ii este necunoscuta lui Dumnezeu. Nu El o trimite, ci o ingaduie pentru a ne testa si a ne pregati pentru ceva mai inalt.
Oboseala lumii (depresia, deprecierea) este istovirea firii umane prin păcat. Este obositor să tot respingi lumina. Dumnezeu ne vindecă de orice întuneric, de orice tulburare. Știm ce avem de făcut, dar facem prea puțin, adesea doar în Vinerea Mare și atât.
Descoperind o lume însingurată, omul se îngrozește. Vaietul lui pornește din conștientizarea limitării la care este supus. Dar omul preferă, în mare parte, să se îngrijoreze doar de felul în care arată. Nimic nu contribuie mai mult la tranchilizarea minții decât lipsa de părere de rău pentru păcatele comise. Omul are nevoie de mai multă abnegație decât în trecut pentru a identifica adevărata față a răului. Hristos aduce bucuria, iar cine o refuză singur se condamnă tristeții. Pentru a menține bucuria, omul deprinde chibzuința (ce trebuie și ce nu trebuie făcut) și înlătură aroganța (aparența unor virtuți inexistente). Omul se ferește de mânie (un demon găzduit de bunăvoie) și caută abnegația, integritatea și neînfumurarea. Cei lipsiți de dragoste s-ar putea să se teamă de rai mai mult decât se tem de iad. Dacă am afla că mai avem doar zece minute de trăit, nu ne-am ruga mai repede, ci mai intens. Poate ar fi unica rugăciune autentică.
Suntem nefericiți, pentru că nu suntem făcători de pace. Câtă vreme omul se duelează și se răzbună, nu poate fi decât trist. Vechile necropole descoperite arată că mulți înaintași au suferit o moarte violentă, peste jumătate din total. Două exemple: 1325 (Bologna și Modena încep un război sângeros de 12 ani, pentru recuperarea unei găleți de lemn) și 1326 (Paraguay declară - fără motiv - război vecinilor, dar încasează o înfrângere zdrobitoare).
Fericit și bucuros este acela căruia îi mai place ceva ce i-a plăcut la grădiniță, acela care nu a fost rupt în două de către timp, acela care nu este doi oameni, ci unul și care și-a salvat sufletul și viața, acela care este recunoscător zi de zi cerului nu doar pentru că i-a umplut șosetele cu dulciuri de sărbători, ci și pentru că i-a umplut șosetele cu picioarele. Biblia ne spune să ne iubim vecinii și - de asemenea - să ne iubim și dușmanii, probabil pentru că - în general - sunt aceiași oameni.
Lumea suferă, pentru că nu vrea să își vindece rănile. Nu este greu de înțeles, ci greu de acceptat. Omul împlinește sensul lumii, dar lumea nu împlinește sensul omului. Nimic nu este fără rost, nici o tristețe, nici o bucurie, nici un fluture nu zboară alandala. Prin rugăciune și milostenie, diavolul nu ne mai poate surprinde pe picior greșit (Valentin Vesa, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Issac Sirul, Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 13).
Suntem chemați să trecem de la tristețe la desfătare. De la urâțenie la frumusețe, de la moarte la viață. Trăim într-o lume tristă și îngrozită. O lume obsedată de prăbușire, tot mai posomorâtă, plină de autoiluzionare și ipocrizie. Cine vrea să aibă tot aurul, se trezește că nu are deloc. Accesul la altar să nu fie restricționat de zidul tristeții. Banchetul lumii să nu ne acapareze toate gândurile. Oamenii disperă când pierd iubirea. Deoarece nu mai citesc Cartea, nu se mai îndrăgostesc de Autorul ei. Tristețea este gafa de a tânji după lucruri inutile, nenecesare.
Pentru a se întări în credință, omul stăruie în bine. Îmblânzitorul de șerpi rostește vorbe pe care nu le înțelege, dar - rostindu-le - șarpele se îmblânzește. La fel, graiul Bibliei îmblânzește gândul nestatorniciei și alungă mândria. Orice avantaj poate fi pus în valoare doar dacă omul îl deține. Cine stăruie în smerenie, nu o va pierde niciodată (Sfântul Nicolae Velimirovici, Dicționarul vieții veșnice, Egumenița, București, 2014, p. 440).
În trăirea speranței este prezent Dumnezeu. Tristețea de infiltrează perfid, unde nu găsește speranță. Omul necredincios nu mai are nimic de sărbătorit. Despre calea bucuriei nu ne întrebăm din curiozitate, ci pentru că vrem să știm ce e de făcut. Să nu ne culcăm pe o ureche că ne vom mântui oricum. Primii creștini erau plini de bucurie: Hristos înviase și nimic altceva nu mai conta. Scăpăm de tristețile apăsătoare când ieșim din zona de confort și alinăm durerile altora.
Nu trebuie să fim triști dacă oamenilor nu le place fularul nostru. Epoca în care au trăit sfinții capadocieni seamănă enorm cu epoca noastră: lumea se lărgește (populațiile emigrează, se dezvoltă negoțul), are loc întâlnirea diferitelor culturi și pericolul pierderii valorilor tradiționale alertează. Noi nu dorim o întoarcere nostalgică spre trecut, ci un urcuș spre eshatologie, aceasta este direcția de mers. Dacă Îl așteptăm, nu Îl vom renega, ci ne vom bucura nespus să-L întâlnim. Dacă auzirea Evangheliei nu ne bucură, înseamnă că tristețea este instalată profund în noi. Iar ignoranța este dăunătoare mântuirii.
Pedagogia divina este extrem de optimista: Desi sunt ticalos, Dumnezeu ma iubeste. Trebuie doar sa recunosc ca inca nu am ajuns la smerenie. Cea mai mare capcana este sa cred ca am terminat razboiul cu patimile. Sa cred ca pot ajunge la pace fara sa lupt in razboiul cu patimile. Cel mai mare necaz este ca fara smerenie nu pot dobandi harul si voi suferi enorm.
Numai ca in orice lupta incrancenata biruie dragostea lui Hristos (Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul, Editura Sophia, Bucuresti, 2003, p. 359). Cei smeriti vad raiul in fiecare zi. Ascularea de Dumnezeu ne face smeriti. Nu este suficient sa iubim florile, trebuie sa ne iubim dusmanii. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim neincetat.
Dumnezeu nu este nemilos, nu ne zdrobeste, nu ne va nimici. Daca am cunoaste cat de bland este Dumnezeu, ne-am umple de bucurie. Smerenia este o bogatie de virtuti. Lipsa smereniei ne face sa ne instrainam, sa pierdem harul si sa il regasim extrem de dificil. Prin smerenie, omenirea trage sa invie.
Chipul smerit este de nesuportat pentru trufasul diavol. Este vremea purtarii de grija, a trezviei si a cumpatarii. Cea mai periculoasa erezie este decadentismul. Adica formalismul, excesul morbid. Solutia este reintegrarea in corpul Bisericii si cautarei adevaratei smerenii (Sfantul Chiril al Alexandriei, Vremea postului si a infranarii, Editura Sophia, Bucuresti, 2012, p. 346).
Nu se tem demonii de sabie, cum se tem demonii de smerenie. Omul se intreaba ce sa faca ca sa slujeasca binelui. Profetul biblic este extrem de clar: Ca sa faca binele, omul trebuie sa savarseasca smerenia, iubirea si dreptatea (Miheia 6,8). C.S. Lewis credea ca smerenia este marea platitudine. Cu toate acestea, era convins ca doar Dumnezeu, Cel ce este Smerenia, ne poate invata.
Un trăitor nu rămâne crispat, nu se cramponează de nimicuri. Stie că va fi vindecat de orice boală, va fi înviat din orice moarte. Era să murim sufocați de atâta mândrie. Cei ce se dăruiesc lui Dumnezeu, aceia poartă mai ușor durerea (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul. Scrierile Starețului Siluan, 2009, p. 335).
În orice domeniu, există unele tehnici mai bune decât altele. În fiecare sector de activitate, se măsoară eficiența și se iau măsuri de îndreptare. În ceea ce privește dobândirea mântuirii, singura metodă brevetată este cea a sfinților. Metoda lor este smerenia, după modelul biblic. Această metodă presupune mulțumirea cu puțin din cele materiale, așa cum au trăit apostolii și primii creștini. Smerenia exclude minciuna (marketing fraudulos) și furtul (plagiatul).
Un creștin care aplică această metodă nu se va băga ostentativ în față, nu se va mânia în târg. Metoda sfinților vine din altă lume și țintește o altă lume. Metoda sfinților nu înseamnă doar o înscriere banală, ci păstrarea traiectoriei. Metoda sfinților continuă în Biserică, ca prelungire firească a Lucrării lui Hristos. Prin smerenie, sfinții devin aliații Lui. Personajul central rămâne Hristos, fără de Care metoda nu ar funcționa. Această metodă înseamnă evitarea falsei pietăți, a ipocriziei halucinante și a trândăvirii plate. Este mai mult o revărsare de entuziasm, o explozie de bucurie.
Poți să mori de foame, dar dacă nu ai smerenie, postul nu îți este de nici un folos. Vrem să deprindem smerenia, ca să iasă patimile din noi. Cei ce nu vor să se smerească nu vor să își schimbe stilul de viață, mentalitatea, dar nici finalitatea. Împărăția lui Dumnezeu este printre noi, dar cei mândri nu au cum să o găsească. Fiecare clipă este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
Chiar dacă lumea merge în altă direcție decât cea în care ne cheamă Hristos, noi să îi orientăm pe copiii noștri spre destinația corectă. Nu respingem tehnologia, dar nu ne lăsăm înrobiți de ea. Toate răspunsurile ni le oferă gratuit Hristos. Pentru omul contemporan, amintirea vieții veșnice parcă este ștearsă din memorie. Omul contemporan a uitat să cultive dorul după cele dumnezeiești. Cel ce este cu adevărat smerit nu se neliniștește, chiar dacă toate merg pe dos. Omul contemporan propune o lume fără Cruce, fără jertfă, fără smerenie. Fără Hristos, nu există smerenie, ci doar nebunie. Mândria trebuie părăsită de la început, de când apare (Michel Meslin, Știința religiilor, Humanitas, București, 1993, p. 99).
Convertirea nu este doar schimbarea unei religii cu alta. Este cu mult mai mult: Un pas memorabil de reconfigurare, devirusare, decontaminare. Ne-am fi dorit să fi fost de față în Corint sau în Efes atunci când Sfântul Pavel vestea învierea. Cuvintele Sfintei Scripturi nu sunt simple lozinci (Zmeul se înalță pe cer), ci sunt sursa smereniei noastre. Utilizarea în mod conștient a smereniei, ca armă duhovnicească împotriva patimilor și ușă de acces a harului, contribuie la scăderea poticnirilor, impulsivităților, frustrărilor, neajunsurilor, tulburărilor și blocajelor.
În ziua de azi asistăm la o celebritate a smereniei, la un misticism 3G. Mulți se autoproclamă smeriți și fac asta public, dând sfaturi celor mândri. Puțini mai aleg discreția, retragerea, tăcerea, umilința. Despre smerenie nu se vorbește, ea se trăiește. Smerit este sfântul care se consideră cel mai mare păcătos.
Doar grupul celor smeriți merge în rai. Auzeam la radio prezentarea cărții Vom merge toți în infern (Da, toți cei mândri). Nu se învârte totul în jurul profitului. Există și milostenia izvorâtă din smerenie, utilitatea așteptată: câștigul corelat unei opțiuni care nu are o expresie bănească (Mircea Miclea, Psihologia cognitivă, Polirom, Iași, 1999, p. 268).
În cel smerit nu este nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic. În cel smerit se actualizează delicatețea, sensibilitatea, transparența. El zâmbește, fără să fie sarcastic. Este serios, dar nu panicat. Fără smerenie, ne enervăm ușor pentru fleacuri. Fără smerenie, viziunea noastră asupra păcatului este deteriorată. Cât de orbi să fim, încât să nu vedem cât de scumpă este mântuirea?! Să avem răbdare, medaliile se dau la finalul cursei. În momentul în care ne afirmăm cu smerenia, sigur nu o avem.
Mult timp ne chinuim, necunoscând calea Domnului, deoarece avem multă mândrie în noi, părere de sine, slavă deșartă, amăgire. Când ne smerim, harul ne păzește. De prea multe ori ne-am aflat în înșelare, e timpul să ne trezim. Ca să scapi de un coșmar, trebuie să te trezești. Sfântul Siluan a primit un cuvânt de la Dumnezeu, un cuvânt cât o Evanghelie: Ține mintea în iad și nu deznădăjdui! Nu crede că meriți raiul, că nu e așa, dar nu îți pierde speranța în iubirea Lui. Nu pierde speranța. Singurul păcat de neiertat este sinuciderea, pentru că nu îl mai poți spovedi. Suntem ticăloși, dar suntem iubiți de Domnul.
Când vom începe să facem așa cum ne învață Domnul, vom găsi odihna. Smerenia este a lui Hristos. O cunoaștem, dar nu putem să o avem. O cunoaștem din har, dar nu o putem dsescrie. O căutăm ca un mărgăritar scump, cel mai de preț dintre toate. E mai plăcută sufletului decât lumea întreagă (Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2001, p. 44).
Fără smerenie, toate sunt risipite. Astfel, smerenia este un lacăt, care încuie cele de luat cu noi (milostenia și iubirea), ca să nu le fure necuratul. Un smerit se bucură pentru ce un trufaș se întristează. Un smerit dobândește totul, după ce renunță la tot. Nu putem reuși fără o râvnă apostolică.
Cel smerit nu respinge confortul pentru că e bun sau rău, ci pentru că se consideră nevrednic. El este convins că prin răbdarea necazurilor se însănătoșește sufletul. Omul ajunge la smerenie prin îndelunga răbdare a suferințelor și prin mulțumirea adusă Creatorului.
Adevarul Lui ne invata, altfel nu am sti nimic. Dar nu lumea ne va salva de la moarte. Cu cat suntem mai departe de lumina, cu atat vedem mai putin. A trai crestineste este imposibil. Posibil este doar a invata sa murim crestineste.
Avem multe oportunitati sa ne oprim de la rau. Hainele nepurtate putrezesc in lada de zestre si la fel se intampla cu gandurile rele nepuse in practica. Intunecata de pacat, omenirea pierde puterea harului Duhului Sfant (Natalia Manoilescu Dinu, Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantina, Bucuresti, 2004, p. 9). Prin cadere, omenirea ajunge la desfigurare, o tragedie metaistorica, la ruperea comuniunii.
Omul vrea sa scape de toata mizeria care il spurca. Nu intra in panica, ci se spala. Are nevoie de Duhul curatiei. Omul poate trai curat intr-o lume murdara. Asteptand Musafiri din alta Cetate, omul face curatenie. Pe Dumnezeu nu atat Il cautam, cat Il recunoastem, daca urmam indiciile biblice.
Nici nu stim ca nu stim ce ar trebui sa stim. Harul iubirii este inepuizabil, dar dispare fara rugaciunea neincetata de invocare a Duhului Sfant. Doar pentru mântuire ne luptăm, cu propriile patimi, pentru dobândirea Duhului. Cel mai generos Prieten este Cel ce ne ajută să nu pierdem lupta. Smerenia ne îmblânzește și ne deschide inimile pentru primirea harului. Nemulțumirile noastre nu sunt justificate. Să nu ducem o luptă falsă, să ne înarmăm duhovnicește, să ne întărim curajul de a lupta, iată de ce ne recomandă Sfântul Siluan.
Ne îmbolnăvim de la prea multe prăjituri. Cel ce nu primește harul, nu poate fi vindecat. Mândria constă în aroganța că doar noi știm să ne rugăm corect. Fiecare om trebuie să iasă din propriul labirint. Singurul lucru de care nevoie răul ca să câștige este ca binele să nu facă nimic. Nici o apariție divină nu se încheie cu un eșec. Lumea nu s-a sfârșit, dar continuă altfel. Cel mai bine le vorbim copiilor despre Dumnezeu, vorbindu-I lui Dumnezeu despre ei.
Stim cum să abordăm orice lucrare nouă: Împreună cu Dumnezeu. O străveche legendă medievală vorbește despre o lume răsturnată, în care dispar angajamentele religioase, în care porumbeii devin ulii. Poate că trăim deja acea lume. Uliii trăiesc doar pentru împărțirea proviziilor, nimic mai mult. Numai că Hristos preia initiativa, pe Cruce. Evanghelia ne însuflețește și ne uimește. Dacă vom trăi ca El, ne vom mântui. Singurele valori ale păgânilor sunt armele și comerțul. Noi ne punem nădejdea în Duhul Sfânt.
Dumnezeu nu ne-a spus nicăieri că vom fi recunoscuți ca ucenici ai Lui după aerul nostru rigid. Soluția este să iubim în felul Lui, nu în al nostru. Bucuria are ceva special: Nimeni nu o poate lua de la noi. De fapt, Dumnezeu ne invită să trăim ca El. Pentru a putea lucra, El trebuie să găsească loc în noi. Bucuria această este deplină în noi.
Fiul lui Dumnezeu Se naște cu un scop precis: Viața Lui să devină viața noastră. În Sfânta Liturghie, El a prelungit atmosfera Noului Testament pentru noi. În timp ce participăm la rugăciunea Bisericii, Dumnezeu ne răspunde fiecărei bătăi a inimii. Epuizat peste măsură, omul simte că nu poate să mai cuprindă tot ce și-a propus. Nu își asasinează smerenia, ca să nu intre în stare de ocupație nedeclarată și nu plătească tribut. Omul nu este născut în iad și nici nu ar trebui să ajungă acolo din nepăsare.
Mântuirea nu este inutilă. De la ateism la barbarism nu este decât un simplu pas. Drama constă în lipsa speranței. Doar prin credință, omul devine conștient de destinația la care vrea să ajungă (Alain Besancon, Dilemele mântuirii, Humanitas, București, 2001, p. 17). Important este să nu uităm esențialul: nu avem voie să manifestăm ură față de asupritori. Curentul actual nu este atât antibisericesc, cât anticlericalist. Oricum, orice invazie demonică poate fi alungată doar prin rugăciune și prin post. Lupta cu patimile nu trebuie admirată doar retrospectiv (în Viețile sfinților). Cei care atacă locul Bisericii în cetate sunt într-o mare eroare, deoarece propun liberalizarea păcatului. Deci, mântuirea este mai utilă acum ca niciodată altcândva în istorie.
Câte vieți a schimbat ateismul, câte vieți a recuperat din mizerie, din depravare, din depresie?! Sfânta Scriptură este un document demn de crezare. Multe cărți sunt gustate, dar una singură merită mestecată și digerată. Dacă toți am orbi, soarele tot ar străluci. Dacă toți am fi atei, Dumnezeu tot ar fi suveran. Păcatul tot păcat ar rămâne.
Hristos bate la ușa omului, dar nu este un spărgător de uși. Așteaptă să I se deschidă. Cel ce ne-a dat harul nu are de gând să ni-l ia. Între noi și Dumnezeu să nu se interpună păcatul. Adevărul nu poate fi găsit niciodată într-o carte proastă. Acum câteva sute de ani, când cărțile erau deosebit de scumpe, era o mare bucurie să primești Biblia. Dacă Hristos nu ar fi fost Dumnezeu, lumea L-ar fi uitat.
De două milenii, oamenii au ales să Îl asculte pe El, iar nu pe altul: Cel ce are să dăruiască celui ce nu are, să nu ne amestecăm în șiretlicuri, să nu ne lăsăm păcăliți de cel viclean, să ne simțim nedesăvârșirea și să ne străduim spre bine, în inimile noastre să fie loc doar pentru iubire. Harul îl vor primi cei care nu mai caută fleacurile. Oile ascultă de Păstor, nu de un lup furișat în staul.
Nu suntem în stare să înțelem nici propria naștere, cum să înțelegem purcederea din veci a Duhului Sfânt?! Să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm. De la idoli s-a trecut la Lege, iar de la Lege s-a trecut la Hristos. De la viața de aici s-a trecut la cea de dincolo. Nu tot ce are un început are și un sfârșit (îngerii). Când boala păcatului s-a întins și a ajuns la culme, s-a simțit nevoia unui leac mai puternic: Întruparea lui Hristos. Totul s-a făcut pentru vindecarea omenirii. Este limpede că Fiul S-a înălțat la Tatăl: Duhul Sfânt a venit și este prezent, pentru ca inima omului să fie mișcată, nu mușcată.
Cum să nu ne oprească Hristos să mâncăm roade otrăvite? Neoprirea păcatului ar fi făcut ca toți pomii să fie otrăvitori. Cu cât alege omul să stea mai aproape de Dumnezeu, cu atât demonii stau mai departe de el. Diavolul plănuise să înrobească întreaga omenire prin păcat, dar Hristos a distrus această mârșăvie (Tatiana Doibani, Lacrima pocăinței, Cuvântul ABC, Chișinău, 2015, p. 35).
Fascinația Frumosului încheagă tot ce fusese destrămat. Dacă nu pricepem vidul cuantic, clusterele sau de ce sunt miliarde de stele, asta să nu fie temei pentru necredință. Singura preocupare a creștinului este slujirea. Nimeni care intră în contact cu Duhul Sfânt nu pleacă fără folos. Numai că nu ne întâlnim cu Dumnezeu direct în rai. Prima întâlnire a noastră cu El este extrem de dureroasă, în iad. El vine și ne scoate de acolo. Doar să nu deznădăjduim (Maica Siluana Vlad, Cu Hristos te întâlnești, mai întâi, în iad, Lumea credinței, București, 1013, p. 16).
Un creștin vede mântuirea ca o eliberare din sclavia celui necurat. Un sclav muncește pentru stăpân fără recompensă. Un sclav nu are libertate. Un sclav execută ordinele stăpânului încă de la capturare. Creștinismul este singura forță din istorie care a luptat pentru eliberarea sclavilor și ameliorarea condițiilor de trai. Încă de la 1400, în Europa creștină a început eliberarea sclavilor, nu în totalitate, dar în proporție mult mai mare decât în țările arabe. În unele cazuri, stăpânii creștini cumpărau sclavii doar pentru a le reda libertatea. Dacă s-ar fi încreștinat cu adevărat, Europa ar fi rezolvat mai devreme această crimă. Cătă vreme am fost răscumpărați, să renunțăm la mentalitatea de sclavi.
Religia noastră constă în a iubi fără margini. Noi trăim deja cu o speranță imensă, având ca sprijin background-ul eternității, cel mai optimist fundal posibil. Dragostea este o promisiune că omul nu va fi sfârși abandonat. Toate răspunsurile ni le oferă gratuit Hristos. Binecuvântarea liturgică este o vestire perpetuă a fericirii veșnice, pe care o îmbinăm în viața noastră cotidiană. Dumnezeu ne zâmbește în privirile săracilor Lui. Singurii oameni de succes sunt sfinții. Fiecare moment al vieţii noastre e plin de sens, chiar dacă uneori împrejurările par să nu ducă nicăieri. Cea mai mare capcană a demonilor este să ne facă să credem că am scăpat de patimi. Dacă vrei să vezi cum e în infern, riști enorm să rămâi blocat acolo.
Un om care nu arew nici o legătură cu credința și este conectat toată viața doar la tehnologie, mai lesne va accepta ideea deconectării de la aparate. Jack Kevorkian afirmă chiar că își dorește să transforme eutanasierea într-o experiență pozitivă. Doar un om care nu mai crede în desăvârșire poate accepta o sinucidere indusă. Viața este un spital în care fiecare vrea să își schimbe patul. A fi sănătos înseamnă a trăi ritmul liturgic în lume. Doar că omul amână vindecarea, de dragul relaxării. Cine se gândește prea mult cum să scape de sărăcie, nu mai scapă de boala păcatului.
Un nigerian (Chinua Achebe) recomandă ca fiecare să își creeze povestea lui, religia lui, dacă nu îi place ce aude de la alții. Dar riscul de a nu respecta adevărul este imens. Problema este că Hristos nu ne propune un sistem (o ideologie). El ne propune Viață. Tot ceea ce vine de la El este iubire. A crede nu este o telenovelă bizantină. Nu Darwin este mentorul nostru. Dar puteau oare oamenii să mai trăiască, câtă vreme Adevărul era mort?!
Marius MATEI
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius