Aniversarea zilei: Lena Constante

[altmariusart]

Lena Constante (născută la 18 iunie 1909 - d. noiembrie 2005), a fost o artistă plastică şi o folcloristă româncă.

Biografie

Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a fost aromân emigrat din Macedonia (s-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje). Cunoştea nouă limbi foarte bine. Cele balcanice: rusa, sârbo-croata, albaneza, turca, plus franceza, italiana si spaniola. Fiind intelectual, câştiga din cărţi şi din gazetărie. A publicat un roman, Haiducii Pindului prin subscripţie, cărţi despre macedoneni, un dicţionar bulgaro-româno-turc pentru funcţionarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului. Mama, Julieta (născută Pop), era româncă.

Urmează şcoala elementară de la Pitar Moş şi Liceul Regina Maria din Bucureşti, face studii universitare la Şcoala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de şcoala sociologică de la Bucureşti în localităţile Cornova, Drăguş şi Şanţ, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiţionale. Din echipă făceau parte şi Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, N. Argintescu-Amza, Petru Comarnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner, cu care se va şi căsători, mai târziu. A lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziţii personale de tapiserie la Bucureşti, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara.

A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie şi activitatea folcloristică; a fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuşi şi unul dintre fondatorii teatrului Ţăndărică. În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Ţăndarică din Bucureşti, împreună cu Elena Pătraşcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiţie comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, ceea ce duce la arestarea şi condamnarea ei şi a lui Harry Brauner la câte doisprezece ani de închisoare. Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătoreşte cu Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt găsiţi nevinovaţi. A fost membră a Uniunii Artiştilor Plastici.

Opera memorialistică

În închisoare „compune”, păstrând-o în memorie, o piesă de teatru în versuri, prezentată la Radio România Tineret abia după patru decenii: Zâmbete în floare, 1992. Îi apar târziu câteva lucrări literare pentru copii cu ilustraţii realizate de ea, pe muzică de Harry Brauner. Una din ele aminteşte de Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi: O poveste cu un tată, o mamă şi trei fetiţe.

Devine cunoscută după Revoluţia din 1989 în lumea occidentală prin două cărţi care descriu experienţa avută în închisorile comuniste. Literatura concentraţionară a avut mare priză la public în 1989. Cu timpul însă, ea a ajuns să fie selectată. Opera Lenei Constante nu este doar o mărturisire, ea este un act estetic. Îşi publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul L'Évasion silencieuse. În 1992 este tipărită şi la Bucureşti în traducere proprie: Evadarea tăcută.

Evadarea tăcută a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătăţii” pentru că autoarea prezintă cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Perioada singurătăţii şi a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reuşeşte să învingă suferinţa cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvânt, conceperea unor schiţe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelaj, desen. Supravieţuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeria şi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulţumită să-i pot da din când în când un bobârnac. În pofida foamei, a singurătăţii, cu toată slăbiciunea mea şi forţa lor să le dau tuturora cu tifla”. Despre cea de a doua carte, care o continuă pe prima, apărută în 1993, Evadarea imposibilă, Ruxandra Cesereanu a spus că e „purgatoriul promiscuităţii, cartea cenuşie”, pentru că descrie perioada în care Lena Constante a avut parte de celula comună. Această operă a fost scrisă direct în limba română.

Ambele cărţi au fost primite cu entuziasm de critică. Au fost traduse în Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie. Nu există studiu despre gulagul comunist românesc care să facă excepţie de aceste cărţi.

Procesul şi detenţia

A fost soţia folcloristului Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner, de asemenea condamnat la temniţă politică de către comunişti. A fost arestată în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu alături de Bellu Zilber şi soţul ei Harry Brauner. Bellu Zilber a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură şi i-a asociat şi pe cei doi viitori soţi în povestea sa, deşi aceştia au negat că ar fi luat parte la grupul respectiv.

A executat 12 ani de puşcărie politică în mai multe închisori pentru femei din ţară. Cartea ei document, a doua după Evadarea tăcută se numeşte Evadare imposibilă, scrisă în original în limba franceză, a fost tradusă în limba engleză sub titlul The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons) (1995) şi s-a bucurat de un mare succes de piaţă în câteva ţări din Vestul Europei. Cartea povesteşte doar primii 8 ani de încarcerare. Ea este cu atât mai dramatică cu cât abuzurile povestite sunt privite prin ochii unei femei.

Cea de-a doua carte a sa, Evadarea imposibilă, a fost de asemenea tradusă în limba română şi a apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române.

Scrieri

• Păpuşile harnice, Bucureşti, 1972;
• Păpuşile harnice în grădiniţă, Bucureşti, 1975;
• Evadarea tăcută, Bucureşti, 1992;
• Evadarea imposibilă, Bucureşti, 1993;
• O poveste cu un tată, o mamă şi trei fetiţe, Bucureşti, 1995.

Premii şi distincţii

În 1990, Lena Constante publică în editura La Découverte, Paris, cartea autobiografică L'évasion silencieuse.

I-a fost acordat "Premiul pentru un destin excepţional în cultura română", de către Fundaţia Culturală Română în decembrie 1999.

Traducerea franceză a cărţii sale a obţinut Prix Européen in 1992 , premiul Asociaţiei Scriitorilor de limba franceză.