Pagina lui Dumitru Emanuela

Ultimii doi ani m-au marcat,și m-au schimbat într-un fel cum nu credeam că va fi posibil. În bine,aș zice eu,dar într-un bine mai altfel. Am început să văd lumea cu alți ochi,critici, să îmi închid sufletul, undeva unde nu îl v-a putea vedea nimeni vreodată.
Eu care eram atât de naivă, încăt credeam că lumea acesta mare era plină de bunătate…
Dezamăgirea mea a fost cruntă. Lumea este de cele mai multe ori mârșavă.
Am călcat și pe afară, ca să spun așa, desi nu-mi mai face acum nici o plăcere să-mi mai amintesc acest aspect al vieții mele.
Italia!
Am ieșit din țară pe 1 iunie 2017 pe la ora 10.30/11.00, pe la Sârbi, pe la Porțile de Fier 1.
Dunărea parcă vroia să ne ușureze plecarea oferindu-ne încă puțin din strălucirea undelor sale
Luciul Dunării, parcă mă îmbia să cobor din mașină.
Mașina cu un motor silențios înghițea fiecare km de șosea.
Nu ierta nimic.Timpul se scurgea încet, parcă vrând să prelungească o minune.
Ajungem la vama de la Porțile de Fier 1,unde trecem fără probleme, intrând în Serbia. Aici un vameș zelos „găsește” ceva în neregulă la unul dintre pașapoarte . Nu specifică la care, ținându-ne pe jar cam 20 de minute. Apoi fără un cuvânt de lămurire , ne dă drumul, plecăm din vamă, Dunărea zâmbindu-ne în continuare prietenoasă, parcă pentru a compensa stresul provocat de acel vameș, însoțindu-ne încă puțin. Mă uit la pădurile virgine, frumoase, verzi, și parcă mă cuprind o multitudine de sentimente:invidie, supărare, pentru că, noi le pierdem , în favoarea unor domni din înaltele foruri guvernamentale ,. Care vor să își rotunjească grămezile de bani din conturile băncilor din străinătate.
Noi nu prea mai avem păduri. Au avut grijă, Austriecii să ni le taie, iar acum noi suferim.
-Aici sunt drumuri netede ca în palmă, spune șoferul trăgând cu ochiul la mine, văzând că nu-mi mai iau ochii de pe geamul lateral din partea mea.
Să ai curaj să alergi pe ele,cu mașina.
Drumul a durat 13 ore. Orașe superbe, curate , oameni care știau să fie profesioniști. Poate celor care fac aceste trasee regulat în afară, nu le spun lucruri noi,dar pentru mine erau lucruri pe care nu credeam , că le voi vedea vreodată. Am ajuns la destinație undeva în jurul orei 01 dimineața. Ne-am pus în paturi, deja extenuați de drum. Dimineața la ora 06 eram deja în picioare, urma să fac cunoștință cu noul meu loc de muncă,și noua mea meserie. Bonă internă.Am fost întâmpinată cu zâmbete ,pe buze, și cu vorbe ” blânde„ de „bun venit„.Am făcut cunoștință cu copilașii de care urma să am grijă, printre alte îndatoriri pe care urma să le am. Doi băieței de 3 ani, care încă nu vorbeau. Specific că familia era de Români. Emigraseră în Italia de 13 ani. Mama era cameristă la un hotel, iar tatăl ajutor de bucătar. Trăiau într-un complex de vile, unde închiriaseră un apartament format din trei camere, baie, și bucătărie. Eu trebuia să asigur și întreținerea acelui imobil. Nu am stat mult acolo, nu că nu mi-ar fi fost dragă munca, ci din cauza unui fapt bizar. Părinții își molestau copii, pentru ai determina să se îndrepte spre mine, pentru a le asigura protecția.Dar nu acest lucru i-a apropiat de mine, și nici micile daruri ,sau mite părintești, ci
dragostea.Acești copii la acea vârstă specificată mai sus ,nu vorbeau deloc, nu foloseau olița, mâncau hrană pasată,foloseau pempărși. Și ce era și mai groaznic era faptul că aveau comportament destul de agresiv. Am reușit să-i apropii de mine, când se trezeau dimineața, să mă accepte pe mine lângă ei, și nu pe bunica lor, șoc pentru acea bunică…, să mă asculte când le ziceam să facă puțin nani, după ce veneau de la grădiniță, etc,lucruri de neconceput pentru părinții lor într-un interval atât de scurt.Dar acest fapt a determinat, spre stupoarea mea ura mamei lor, la adresa mea. Mă obliga să fac curățenie obsesivă în același loc, de câteva ori la rând. Pe lângă faptul că eram supravegheată audio, și video non stop.În puținele momente de relaxare, priveam de pe terasa apartamentului la muncitorii care schimbau cablurile de internet, etc, mirându-mă de faptul că nu stăteau rezemați în cozile de la sape,sau de la cazmale. Soare sau ploaie, ei nu plecau, nu se fereau, doar MUNCEAU.
Și am descoperit oameni înțelegători, atâta cât puteam și eu să vorbesc , rușinată, în acea limbă latină, cu singura diferență că ei de fapt între ei vorbeau un fel de catalană, dar cu noi, cu străinii vorbeau o italiană curată.
Oameni, stricți cu curățenia din mediul înconjurător, nu găseai un muc de țigare, o hârtie, un ambalaj, NIMIC.
Acolo, la Badia, în zona de Nord a Italiei,oamenii , chiar munceau.Dar am observat și un lucru trist,NU GENERALIZEZ, unii Români au uitat de unde au plecat, transformându-se în adevărați stăpâni de sclavi.
Trist dar adevărat!