Boethius în colecția de carte străină veche din secolul al XVI-lea a Bibliotecii Muzeului Național Brukenthal

[altmariusclassic]

 Autor: CONSTANTIN ITTU

http://voxlibri.ro

 Filosoful italian Giorgio Agamben (*1942) – puternic influențat de gândirea lui Heidegger[1] – a scris, în 2009, un eseu pe care l-a catalogat drept unul de arheologie filosofică, și în care abordează conceptul filosofic de apariție, cu sensul de început. Autorul se întreabă ce a fost înaintea apariției? Răspuns: nu a existat ființa omenească înaintea apariției (nașterii) sale, tot așa cum nu a existat nici cartea înaintea scrierii sale. Cu alte cuvinte, în ochii gânditorului italian, arheologia (bineînțeles, cea filosofică) are menirea de a identifica – iar, prin aceasta, de a separa cu scopul de a cerceta – ceea ce grecii antici înțelegeau prin arche[2]. Iar, în gândirea anticei Elade, arche era un concept perceput ca fiind „început”, „punct de plecare”, „principiu indemostrabil ultim”, „substanță subadiacentă ultimă” – primele căutări în domeniu fiind cele ale presocraticilor, dublate de cele ale lui Parmenide, Platon, respectiv Aristotel[3].

In arche, în coordonatele acestui excurs, este chiar autorul, Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius (cca. 480-524) – despre care am scris într-un articol apărut anterior în Vox Libri, articol intitulat „Boethius, De consolatione philosophiae: de la autor la un incunabul păstrat în Biblioteca Brukenthal” –, născut la Roma într-o familie de aristocrați din ginta Anicia, una respectată și cultivată, fiind, după toate probabilitățile, prima familie senatorială care a îmbrățișat creștinismul[4]. Tot cu acel prilej, am menționat că Boethius a ajuns la demnități înalte, precum cea de Consul ordinarius sine collega, apoi Magister officiorum, funcție administrativă supremă. Pe scurt, el a fost, pentru mai bine de două decenii, un apropiat al suveranului ostrogot din Ravenna, Theodoric.  Căzut în dizgrație, Boethius este aruncat în temniță, fiind apoi executat la Pavia, la 24 octombrie 524. Acolo, în temniță, își va scrie cartea De consolatione philosophiae, aceasta fiind definită ca ultimul suspin al Antichității.

Exemplarul aflat în colecția de carte străină rară din secolul al XVI-lea a Bibliotecii Brukenthal este Boethius de Philosophico consolatu// sive de consolatione philosophie, apărut la Argentina/-e (Strassburg/Strasbourg), la 8 septembrie 1501, cu mențiunea că Argentina/-e este, în latina medievală, anticul Argentoratum din Gallia romană. Colofonul cărții ne oferă următoarele date:  Impressum Argentinae per Iohannem Grüninger. Anno incarnationis Domini Millesimo quingentesimo primo, kalendas vero, VIII Septembris. Este un exemplar în care întâlnim 8 file nenumerotate, apoi 126 file numerotate, in folio, cu text pe două coloane și un număr variat de rânduri pe pagină, între 45 și 64. Legătura este din coperte de carton învelite în hârtie marmorată, având cotor și colțuri din piele, cu ornamente aurite pe cotor, inclusiv cu o tranșă roșie (sec. XIX). Cartea are și următorul însemn de proprietate: Georgius Bluem tota pub: verique possessor[5].

Având în vedere că această carte a apărut în toamna anului 1501, se cuvine să precizăm că, în istoria cărții, a fost o adevărată dispută între adepții anului 1480, ca punct final al incunabulelor, an care corespunde unei diferențieri precise a tipurilor de literă, dublată de o unificare a fiecărui caracter în parte, respectiv între cei care extind termenul-limită până la începutul secolului al XVI-lea, când perfecționările artei tiparului au avut drept consecință atât o mărire a tirajelor, cât și o ieftinire a cărților[6].  Se admite, în domeniu, că între 1500 și 1520-1525 se poate vorbi despre post-incunabule, datorită unor caracteristici de punere în pagină comune cu cele ale incunabulelor. În schimb, după anul 1525, cartea tipărită cuprinde caracteristici noi, caracteristici care o separă de modelul medieval. Acum apare punctuația, iar așezarea în pagină devine mai aerată, permițând o lecturare relativ facilă a textului. În primii ani ai secolului al XVI-lea se păstrează colofonul, cu statut de însemnare finală a cărții, care conține titlul lucrării, autorul, traducătorul ș.a.m.d., aici informațiile suplimentare regăsindu-se într-un cum indice sau cum comentariis ori cum scholia, în timp ce numele localității, al tipografului, respectiv anul de apariție sunt puse în partea inferioară[7]

Un document din chiar anul 1480 a devenit o sursă importantă privind comerțul cu cartea-icunabul, deoarece aflăm că tipograful și librarul din Padova Antonio Moretto – din Brescia, de felul său – și-a propus să vândă peste nouă sute de incunabule. Pentru aceasta, el a întocmit o listă de opt pagini, cunoscută drept Quaderneto, în care a trecut titlurile puse în vânzare, numărul de exemplare din acele titluri, precum și prețurile lor. Informațiile respective permit o incursiune nu doar în universul comerțului cu cartea, ci oferă amănunte privind valoarea de piață a tipăriturilor la sfârșitul secolului al XV-lea[8].

Anul 1501 este, însă, unul de reper în istoria cărții, deoarece Aldus Manutius – Aldo Tebaldo Manutio il Vecchio (1440-1515) – inaugurează acum seria de clasici în format mic – de buzunar, cum am zice azi – pentru a înlesni răspândirea cărților, după ce, anterior, le editase în format mare, mai precis in folio și in quatro. Noul format gândit de Manutius, mult mai practic, cerea caractere de literă condensate spre a putea cuprinde cât mai mult text pe pagină. Noul caracter de literă – creație a lui Francesco Griffo da Bologna (1450-1518) –, care va purta numele de [literă] cursivă, se va răspândi cu repeziciune în lumea tipografilor și a editorilor de carte. Cu toate că Senatul venețian i-a acordat lui Aldus Manutius exclusivitatea folosirii cursivei – de acum, cunoscută și ca aldină –, aceasta a început să fie în uz și în alte tipografii, însă, din dorința de a nu fi suspectați că încalcă interdicția venețiană, tipografii respectivi au numit-o italică[9]. Se cuvine adăugat faptul că Francesco Griffo da Bologna a colaborat cu Manutius din jurul anului 1494 până în 1502, iar cu alți tipografi venețieni, mai devreme, din 1475, când este menționat într-un document ca Franciscus de Bononia Quondam Caesaris[10].

*

Cât privește exemplarul Boethius aflat în fondul Bibliotecii Brukenthal, acesta este privit ca fiind o ediție rară, publicată de umanistul german Sebastian Brant, iar aranjamentul textului este caracteristic pentru lucrările timpurii ale officinei lui Iohannes Grüninger (Iohannes Reinhard, sau Hans Grüninger; cca 1455-1532). Din 1483, acest tipograf și editor și-a avut propria officină la Argentina/Argentoratum (Strassburg; Strasbourg), unde a tipărit câteva sute de lucrări, cu un ritm apreciat, la un moment dat, la optzeci de apariții pe an. Deși este (re)cunoscut pentru prolificitatea sa în tipărirea unor materiale de inspirație catolică – în special breviare pentru o serie dintre diocezele Sfântului Imperiu Romano-German, la care pot fi adăugate missale, chiar ediții de Biblii – Iohannes Grüninger va tipări și edita deopotrivă literatură umanistă și științifică. Se apreciază că, în întreaga sa activitate, a tipărit aproximativ 39% lucrări în latină și 61% in vernacular, adică în germană. Johannes Grüninger a avut un frate, Markus, tot tipograf și editor de carte, iar pe monograma gravată a acestora, din 1492, sunt înfățișați un vultur, pentru Johannes Grüninger (ca simbol al Sf. Ioan Evanghelistul), respectiv un leu pentru Markus Grüninger (ca simbol al Sf. Marcu)[11].

De reținut că umanistul strasburghez Sebastian Brant (1457/1458-1521), care este cunoscut și ca autor satiric, a fost și jurist, mai precis canonist  – cu doctorat în drept canonic –, profesor de drept și poezie la Universitatea din Basel, unde va deține, la un moment dat, și demnitatea de decan. Opera sa de referință, Das Narrenschiff („Corabia nebunilor”), tipărită la Basel, în 1494, este o alegorie a racilelor societății în care a trăit autorul, cu precizarea că acea corabie se îndrepta, cu pasageri și echipaj cu tot – criminali, bețivi, preoți nedemni de harul preoției, judecători corupți, femei ușoare etc. – spre Narragonia, spre „paradisul nebunilor”[12]. Versiunea latină a acesteia a fost Stultefera Navis, apariția tipografică fiind tot un incunabul, apărut, de asemenea, la Basel, în 1498, și s-a datorat tipografului Johann Bergmann (activ între 1494-1499), însă, grație interesului contemporanilor pentru subiectul alegoriilor satirice, cartea a fost retipărită în arcul cronologic al următorilor doisprezece ani, trecând astfel și dincolo de limita sfârșitului de secol XV, secolul incunabulelor[13].  Bucurându-se de un adevărat succes, lucrarea Das Narrenschiff va fi tradusă și publicată în engleză, în 1509, în două versiuni, una în versuri, de Alexander Barclay, cealaltă în proză, de Henry Watson: The Shyp of Folys in the Worlde[14]. În germană, una dintre ultimile ediții a lucrării Das Narrenschiff – nu știm dacă și ultima – a văzut lumina tiparului în 2012[15].

Revenind la ediția Boethius-1501 din Biblioteca Brukenthal, xilogravurile ce agrementează acest exemplar sunt ilustrații de carte pentru officina  Grüninger, cu precizarea că provin dintr-un atelier anonim din Alsacia. Una dintre ele conține litera P, aici fiind vorba despre inițiala lui Johann Prüss der Altere/ cel Bătrân – cu variante de scriere: Prues, Bryse, Pryss, Pruss – tipograf, editor și librar din Strassburg/Strasbourg între 1480 și 1510[16]. Familia Prüss a avut astfel șansa să activeze într-unul din orașele imperiale libere, neînfeudate unui nobil local, orașe care depindeau direct de împărat. La moartea lui Johann Prüs cel Bătrân, fiica sa, Margarethe Prüss († 1542), i-a moștenit tipografia și, odată cu acesta, afacerea de familie, în situația în care tatăl său, un catolic devotat, a tipărit în special missale și breviare pentru episcopii catolici din partea răsăriteană a Sfântului Imperiu. Margarethe era nu numai fiică de tipograf, ci și soție de tipografi – iar aceasta de trei ori, soții ei fiind Reinhard Beck, Johann Schwann și Balthasar Back –, precum și soacră a unui viitor tipograf,  Wolfgang Foter, ce se va căsători cu fiica Margarethei, cu Ursula[17].

                                                         *

Pe bună dreptate, Boethius – supranumit de Martin Grabmann (1875-1949), specialistul în teologie și filosofie medievală, der letzte Römer – der erste Scholastiker („ultimul dintre romani [și] primul dintre scolastici”)[18] – este privit ca fiind un precursor al viitorilor intelectuali, cei ai Evului Mediu, care formau, începând din secolul al XII-lea, secolul scolasticii timpurii (Frühscholastik; Early scholasticism)[19], un element original al creștinismului occidental. Nevoia de argumentare devine una din marile probleme ale Evului Mediu [iar] traducerile şi comentariile lui Boethius încep să circule intens, constituind corpus-ul standard pâna In 1150[20]. Ținând seama că, în principiu, în evoluția gândirii nu există liniaritate, ci schimbări calitative periodice[21], toate acestea veneau după ce, cu un secol mai devreme, episcopul Adalbold al II-lea de Utrecht (1010-1026) scrisese un elaborat comentariu la Consolarea filosofiei, în care îi atribuia autorului meritul de a fi evidențiat sensul creștin al învățăturii platoniciene[22].

 

[1] Gert-Jan van der Heiden, „On use and care: a debate between Agamben and Heidegger", în International Journal of Philosophy and Theology, vol. 81, issue 3, 2020, p. 310-327; Idem, „The Letter and the Witness: Agamben, Heidegger, and Derrida", în Journal of the British Society for Phenomenology, vol. 46, issue 4, 2015, p. 292-306.

[2] William Watkin, „The Signature of All Thingsː Agamben´s Philosophical Archaeology", în Modern Language Notes, nr. 129, issue 1, 2014, p. 139-161, la p. 149.

[3] Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, traducere de Dragan Stoianovici, București, Humanitas, 1993, p. 44-45.

[4] David M. Novak, "Constantine and the Senate: An Early Phase of the Christianization of the Roman Aristocracy", în Ancient Society, nr. 10, 1979, p. 290-297; Geoffrey D. Dunn, "The Christian Networks of the Aniciae: The Example of the Letter of Innocent I to Anicia Juliana", în Revue d ’études augustiniennes et patristiques, nr. 55, 2009, p. 53-72, la p. 54 și 71.

[5] Olga Șerbănescu^†, Catalogul cărții străine din secolul al XVI-lea. Litera B, Sibiu, Muzeul Național Brukenthal/ Bibliotheca Brukenthal, 2010, p. 73.

[6] Virgil Olteanu, Din istoria și arta cărții, București, Editura Enciclopedică, 1992, p. 197.

[7] Sorin Crișan, Arta, fizionomia şi circulaţia cărţii în Transilvania secolelor XV-XVI cu o scurtă introducere la tiparul European, Cluj, Editura Avalon, 2014, passim.

[8] Ester Camilla Peric, „Il commercio degli incunaboli a Padova nel 1480: il Quaderneto di Antonio Moretto", în Studi di Storia, nr. 13, 2020, p. 540-576, la p. 541-542.

[9] Ibidem, p. 19-20.

[10] Marco Santoro (coord.), Dizionario degli editori, tipografi, librari itineranti in Italia tra Quattrocento e Seicento, vol. II, Pisa – Roma, MMXIII, p. 529-532.

[11] Hermann Römer, Markgröningen im Rahmen der Landesgeschichte, 1933, p. 282.

[12] Linnea Holmer Wren (ed.), Perspectives on Western Art, vol. 2, New York, Routledge, 2018, p. 98-99.

[13] „Printed leaf from Stultefera Navis by Sebastian Brant, 1498", în Ohio University Libraries Digital Colections (https://media.library.ohio.edu/digital/collection/p15808coll19/id/353/).

[14] Olive Classe (ed.), Encyclopedia of Literary Translation into English, vol. I, A-L, London, Chicago, Fitzroy Dearborn Publishers, 2000, p. 178 și 513.

[15] https://www.amazon.com/Das-Narrenschiff-TREDITION-CLASSICS-German/d...

[16] Olga Șerbănescu^†, „Ediții de Boethius (sec. XV-XVI) în Biblioteca Muzeului Național Brukenthal din Sibiu", în Sargeția, S.N., 2011, p. 95-206, la p. 200; John L. Flood, "Johannes Kurtz and Maduna Venesia”, în La Bibliofilia, vol. 115, nr. 1, 2013, p. 83-94, la p. 83, n. 2.

[17] Kirsi Stjerna, "Dangerous pamphlets", în Christian Magazine Intitute (https://christianhistoryinstitute.org/magazine/article/pruss-danger... ).

[18] Martin Grabmann, Die Geschichte der scholastischen Methode. Erster Band: Die scholastische Methode von ihren ersten Anfängen in der Väterliteratur bis zum Beginn des 12. Jahrhunderts, Fribourg-en-Brisgau, 1909, p. 148­; Jean-Michel Roessli, „Sagesse biblique et sagesse philosophique dans la Consolation de Philosophie et dans quelques commentaires latins du Moyen Âge au chef-d’oeuvre de Boèce", în Semitica et Classica, vol. 26, nr. 12, 2019, p. 157-207, la p. 157.

[19] Luisa Valente, „Scholastic Theology in the 12^th Century Latin West. The ”Tractatus Invisibilia Dei”, în Archa Verbi, nr. 2, 2006, p. 55-73, la p. 55-56.

[20] Claudiu Mesaroș, Filosofii cerului: o introducere critică în gândirea Evului Mediu, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2005,  p. 155-156.

[21] T.  S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, Chicago, University of Chicago Press, 1970, p. 43.

[22] Gerard de Cenad, Deliberare asupra imnului celor trei tineri, ediție bilingvă, traducere din limba latină de Marius Ivașcu, studiu introductiv și tabel cronologic de Claudiu Mesaroș, îngrijirea critică a ediției de Alexander Baumgarten, Iași, Polirom, 2019,  p. 15.