De când sunt în Londra, dau rar peste cărți în limba română, așa că atunci când îmi ies în cale și am posibilitate de a le achiziționa, o fac din tot sufletul. Ieri mi-a picat în mână Haiducii lui Constantin Streia. Am găsit volumul – cam zndrențuit și ponosit, dar cu atât mai valoros – în anticariatul în aer liber de sub Waterloo Bridge și de îndată ce a fost al meu, m-am ascuns pe o bancă și am început să citesc. Pentru cunoscători, nu intru în detalii, pentru cei mai puțin inițiați, povestea e cu iz vechi, ușor demodat, e despre haiduci și hai, spuneți-mi, cine mai stă azi și cugetă la haiduci? e despre case culă, care sunt tipice Olteniei și nicidecum Transilvaniei natale, dar ce are a face? Am savurat cuvintele în limba română și am întors pagină după pagină până am ajuns la o scenă în care el, haiducul principal, era aruncat la pământ de un boier și lovit cu picioarele. Și cum totul se petrecea în public, iar haiducul trebuia să rămână undercover, nu i-a putut replica agresorului cu un uppercut, ci doar a plasat întrebarea: „- De ce dai, boierule? De ce dai?”
Ei, dragii mei, aici m-am oprit, că mintea mea a spus stop cadru. Să vă detaliez, deschizând o scurtă povestire în ramă. Eram prin clasa a II-a, când am primit de la părinți o carte mare, dreptunghiulară, cu coperți de carton albastru. Nu-mi amintesc titlul, autorul sau ce scria pe copertă, dar îmi amintesc conținutul. Era o carte despre cum să vorbești și să scrii corect gramatical, exemplificată cu citate din cărți și cu desene draguțe. Fiecare pagină conținea două astfel de exemple, iar întrebarea haiducului era o asemenea lecție, menită să explice folosirea corectă a verbului a da. Când scriem legat dai și când folosim cratima?“De ce dai, boierule?” și „L-ai văzut pe Nică? Dă-i un coș de cireșe, să nu se mai suie în cireșul lui moș Vasile”. Draga și albăstria mea carte de gramatică! O mai am și acum, știu perfect raftul din bibliotecă unde am așezat-o și încă o mai răsfoiam, înainte de a mă muta peste graniță. I-am iubit tare mult explicațiile simple, făcute pentru mintea de copil care chiar a învățat să scrie corect și căruia cratima nu i s-a părut niciodată un extraterestru. Și aici am un mare parapon pe lume, plus un sac mare de draci negri și răpănoși de pe Valea Zalăului când văd sau dau peste inși care pocesc limba română și o mătrășesc de parcă ar fi în plin război la Plevna. Care cratimă utilizată corect? Ce să ne complicăm cu i-ul de la finalul unor cuvinte? Există o diferenţa dintre i-ul din radical, i-ul desinenţă de plural şi i-ul articol hotărât, dar această diferență nu e sesizabilă pentru ei (nici cu ochiul liber, nici cu ajutorul microscopului și nici cu telescopul hubble).Aceste capodopere de incultură și stupizenie sunt cu atât mai mult periculoase cu cât nici nu admit că greșesc, ba dimpotrivă. Nici c-ai văzut înverșunare mai mare decât cea cu care inșii pretind că așa au vrut să scrie mușchii lor, neuronul lor – unicul din dotare, nea Vasile cizmarul ori plopul fără soț din fața porții. Talentul lor de a mânui limba română e comparabil doar cu cel al lui Godzila la proba de arhitect al orașului. De altfel, cred că și Godzila s-ar descurca mai bine cu cuvintele ori măcar și-ar da silința să le înțealgă rostul și regulile, înainte de a le face tabula rasa. Ei și aici cred că și-ar avea rostul verbul a da, în sensul de a da niște scatoalce tuturor ălora în război cu limba maternă. Eroarea și scatoalca și jur că ăsta nu are nimic de-a face cu violența fizică. Dar când maltratezi în ultimul hal limba maternă, întrebarea “De ce dai, boierule? De ce dai?” are un singur răspuns: uite de-aia, loază, ca să-ți intre gramatica în cap.
